Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman Francez

 

Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman/Nouveau Roman în viaţă – dintre celebrii Nathalie Sarraute, Claude Simon, Alain Robbe-Grillet – s-a stins şi el pe 24 august, la 89 de ani (la spitalul Contamine-sur-Arve, în Haute-Savoie). Cunoscut în special pentru romanul său La Modification (1957, Prix Renaudot), scris la persoana a II-a plural („vous“), Michel Butor făcea parte dintr-o generaţie de scriitori (şi teoreticieni – a se vedea şi Tel Quel) care, pe urmele lingvisticii şi structuralismului, chestiona limbajul, punîndu-l în relaţie cu realul şi cu modalităţile de a acţiona asupra acestui real. Pentru că „una dintre cele mai importante modalităţi de a acţiona asupra realităţii presupune să treci prin limbaj“ („une des façons les plus importantes d’agir sur la réalité, c’est de passer par le langage“) – cum declară Michel Butor pentru Le Monde (citat de René de Ceccatty în Le Monde din 24.08.2016).

Astăzi, această „specialitate franţuzească“ (am zice) de a chestiona limbajul apare drept desuetă chiar şi la ea acasă, într-o epocă a internetului şi a tehnologiei avansate. Dincolo de asta însă, Michel Butor – alături de Claude Simon (Premiul Nobel 1985), Nathalie Sarraute sau Alain Robbe-Grillet, autori publicaţi, în epocă, de Éditions de Minuit („l’école de Minuit“) – marchează un moment inconturnabil de istorie literară franceză şi europeană (inclusiv românească, dacă ne gîndim la influenţele pe care Le Nouveau Roman le-a exercitat asupra prozatorilor optzecişti – de pildă, în cazul lui Mircea Nedelciu, care scrie texte la persoana a II-a şi problematizează în mod repetat limbajul, în secvenţele aşa-zis „textualiste“, metatextuale, autoreferenţiale, din prozele şi romanele sale).

Romanele experimentale ale lui Butor – în spiritul acestei căutări a noului/a noutăţii, pe care o proclamă însăşi denumirea de Nouveau Roman – au fost scrise în anii ’50: Passage de Milan (Minuit, 1954), L’Emploi du temps (Minuit, 1956) şi mai ales La Modification (Minuit, Prix Renaudot, 1957). Alături de ceilalţi reprezentanţi (citaţi mai sus) ai Noului Roman, Butor ilustrează – în anii ’50 – ceea ce Roland Barthes numeşte într-un faimos articol, în 1968, „moartea autorului“, deconstruind trama clasică, personajul, intriga (antipsihologism, antinaturalism) în favoarea unui tip de descriere (impersonală) de obiecte, de tip cameră de luat vederi – de unde şi numele de „şcoală a privirii/ l’école du regard“ care i se atribuie grupului de scriitori publicaţi (în tiraje limitate, dar foarte bine primiţi de critică) de Minuit (altfel spus „l’école de Minuit“). Reacţia lor polemică, novatoare în raport cu tipul de naraţiune tradiţională, ca şi chestionarea limbajului îi unesc, în acei ani, dincolo de diferenţele de scriitură. 

 Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon la éd. de Minuit. Foto: Mario    Dandero, 1959

Cu toate acestea, Michel Butor – în ce-l priveşte – scapă clasificărilor schematice. El are o evoluţie interesantă după această epocă a romanelor experimentale (romane obsesive, ale spaţiilor închise), transformîndu-se, odată cu trecerea anilor, într-un scriitor al spaţiilor largi, al explorării şi călătoriilor, al culturilor îndepărtate. Absolvent de filozofie, Butor nu reuşeşte să urmeze o carieră clasică de profesor în aceast domeniu şi se orientează către literatură. Va face o carieră de profesor de literatură în străinătate, înainte de a intra la Universitatea din Geneva, unde (după un sejur la Nisa) va preda cursuri – despre Flaubert, Balzac, Rimbaud ş.a. – până în 1991. Dar Butor a fost şi un mare călător, a predat cursuri şi a ţinut conferinţe în Europa şi în Statele Unite, în Asia şi Australia (cursuri adunate ulterior în volume). În urma călătoriilor sale, a publicat cărţi insolite precum Mobile (Gallimard, 1962) sau 6.810.000 litres d’eau par seconde (Gallimard, 1963), Transit (Gallimard, 1993) sau Le Japon depuis la France. Un rêve à l’ancre, (Hatier, 1995).

O lungă carieră profesorală – în multe locuri din lume, înainte de a se stabili la Universitatea din Geneva – urmează, aşadar, „perioadei sale romaneşti“, cum o numeşte scriitorul: „Dar cred – mărturiseşte el, în mod paradoxal – că am adus mult mai multă noutate după perioada mea romanescă decît în timpul acelei perioade. Dacă am reuşit să aduc ceva nou, asta s-a întîmplat pentru că am fost purtat de un elan novator ce-şi are originea în străfundul secolelor“ – citat în Le Monde din 24.08.2016. Citatul pledează, în fond, cît se poate de limpede pentru amestecul de nou şi vechi, de inovaţie şi tradiţie, şi marchează din ce în ce mai pronunţat evoluţia scriitorului dinspre inovaţie către tradiţie, dinspre experiment către profesorat.

După „perioada romanescă“, pe lîngă profesorat, Butor publică foarte multe volume (e un autor prolific) de poezie şi de eseuri, dar şi cărţi despre artă şi muzică, în ediţii limitate. Butor s-a ocupat, de pildă, de autori clasici ca Baudelaire, Rimbaud, Balzac şi, în ultimul timp, publicase o antologie (o selecţie personală) din opera lui Victor Hugo (Éditions Buchet-Chastel, în colecţia „Les auteurs de ma vie“). Pentru Butor, Hugo reprezintă un fel de „unchi“, care „mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a fost un sprijin de nădejde toată viaţa, pentru că a practicat forme foarte variate de scriitură“ (citat pe http://culturebox.francetvinfo.fr).

Prolificitatea autorului – retras, în ultimii ani de viaţă, într-un castel din Haute-Savoie, printre cărţile sale – e însoţită de modestie şi discreţie; Butor publică la diverse edituri, dintre care multe de nişă (cărţi-obiect şi ediţii limitate). Începînd cu 2006 (odată cu aniversarea a 80 de ani), Mireille Calle-Gruber a iniţiat publicarea seriei lui de opere la Éditions de La Différence. Pînă în 2010, au apărut douăsprezece volume, fiecare avînd peste o mie de pagini, în format mare. În 2004, scriitorul însuşi realizează o antologie din volumele sale de poezie, Anthologie nomade, în colecţia „Poésie“ de la Éditions Gallimard.

La BNF (Bibliothèque Nationale de France) au fost organizate mai multe expoziţii care au prezentat numeroasele sale volume apărute în tiraje restrînse, în urma călătoriilor întreprinse de-a lungul lumii: „La drept vorbind – scrie René de Ceccatty în Le Monde – orice ar fi putut să-i stîrnească o pasiune: un ierbar, un muzeu, un atelier, un album de fotografii, nişte ruine ori nişte colaje, o operă artizanală, un calendar sau o piesă de arhitectură. Toate acestea ar fi putut să-i stîrnească gustul pentru limbă şi un soi de datorie inepuizabilă de a le descrie. Se juca cu cuvintele la modul jovial ori senzual, dar fără superficialitate; cuvintele şi limbile străine; nu era însă un poet al efuziunilor lirice mai mult decît un poet formalist“.

Odată cu dispariţia lui Michel Butor, epoca Noului Roman – şi tot ce înseamnă ea, gust pentru experiment, pentru limbaj, pentru formă – se „istoricizează“ total, devine perioadă de istorie literară – una, însă, inconturnabilă în istoria literară (şi culturală) europeană.

Apărut în Observator cultural din 02.09.2016