.
.

sâmbătă, 8 august 2015

Romane noir pentru lecturi de vară









 Colecţia „La Série noire“ a Editurii Gallimard a împlinit 70 de ani



Numărul pe iunie 2015 din Le Magazine Littéraire propune un dosar „La Série noire, 70 ans à l’ombre“, şi un interviu cu James Ellroy (pe copertă, în fotografie mare alb-negru), „Il me faut un meurtre pour organiser le show” („Am nevoie de o crimă pentru a organiza show-ul” – interviu realizat de Alexis Brocas, cel care coordonează şi dosarul consacrat romanului noir). James Ellroy, nume consacrat al romanului poliţist, în descedenţa unor autori-cult precum Raymond Chandler şi Dashiell Hammett, autorul unor serii poliţiste de largă respiraţie precum tetralogia plasată în Los Angeles The Black Dahlia (1987), The Big Nowhere (1988), L.A. Confidential (1990) şi White Jazz (1991), a publicat în 2014 (în Statele Unite) primul volum dintr-o nouă tetralogie Los Angeles: Perfidia (tradusă în franceză de Jean-Paul Gratias, éditions Rivages, 848 p.).

Scriitor cu o biografie tumultoasă (ca, de altfel, mulţi dintre scriitorii americani), cu o mamă asasinată pe cînd avea 10 ani, cu un trecut de rebeliune, de alcool şi droguri, dar şi de depresie, James Ellroy (n. 1948, la LA) se dovedeşte destul de laconic în interviul din Le Magazine Littéraire – cu totul contrar tipului de scriitură practicată, aceea a romanului de amplă respiraţie, de sute de pagini, şi a seriilor romaneşti. Adolescent, citeşte în vacanţele de vară versiunea integrală a Contelui de Monte Cristo şi devorează, în genere, literatură poliţistă. Întrebat de Alexis Brocas dacă, prin aceste ample serii romaneşti, îşi propune să „facă concurenţă“ istoriei, aşa cum Balzac îşi dorea, pe vremuri, să concureze starea civilă, Ellroy răspunde onest, dar fără emfază: „Vreau să scriu texte foarte vaste, foarte dense, foarte complexe, care să supravieţuiască după mine, după ce voi fi părăsit lumea aceasta. Vreau ca oamenii să fie obsedaţi de aceste cărţi. Vreau să le ofer acelaşi gen de experienţă obsesională ca aceea pe care am trăit-o cînd eram copil sau adolescent şi devoram romane poliţiste. Vreau să le ofer o evadare din viaţa cotidiană“. În Perfidia, cel mai recent roman al lui Ellroy, primul dintr-o nouă tetralogie plasată în Los Angeles (în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial), „aveţi o mare poveste de dragoste conectată la istoria generală, un vast tablou sociologic, vaste istorii politice, o crimă teribilă, numeroase niveluri de conspiraţie, precum şi marele eveniment istoric care le domină pe toate celelalte: Al Doilea Război Mondial“, explică romancierul. El recunoaşte că, pentru a manevra zecile de personaje, de istorii personale etc., plasate într-un cadru istoric general, are întotdeauna nevoie de o... crimă. 

Apropo, însă, de prejudecăţile de gen, Ellroy declară că, deşi Perfidia ar merita „toate marile premii literare“, nu le va cîştiga niciodată atîta vreme cît el va fi considerat un autor de romane poliţiste: „Dar ce contează, în fond“. Asta nu-i împiedică pe toţi scenariştii de filme poliţiste să-l citească în prealabil: „Pentru mine, acesta nu poate fi decît un compliment – spune Ellroy. Există o ierarhie, în cadrul genului. Fără James M. Cain şi Dashiell Hammett nu există Ellroy; fără Ellroy n-ar fi putut apărea o întreagă generaţie de autori de romane poliţiste“. Cînd a văzut primele trei episoade din True Detective (care nu i s-au părut foarte bune!), romancierul a exclamat: „Ia te uită, au luat asta de la mine, şi asta, şi asta... Foarte bine!“. Declarînd fără fasoane că n-a citit niciodată, în tinereţe, Dostoievski ori Tolstoi (cu care a fost comparat) sau vreun alt romancier rus, ci doar romane poliţiste, Ellroy spune, în acelaşi timp – ca un adevărat talent genuin – că iubeşte romanul şi trăieşte pentru el.

Anul acesta, colecţia de romane poliţiste şi romane noir „La Série noire“ a Editurii Gallimard (fondată în 1945 de Marcel Duhamel) – colecţie devenită de referinţă a genului – împlineşte 70 de ani de existenţă, prilej pentru Le Magazine Littéraire să propună acest dosar tematic. „Am putea s-o credem la capătul puterilor, slăbită şi pierdută, la ora cînd, pentru a se vinde, suspansul trebuie să fie şic (vezi romanele noir siropoase ale Camillei Läckberg), biblic (vezi Dan Brown) sau paraştiinţific (tot Dan Brown)“ – scrie coordonatorul dosarului, Alexis Brocas. Ei bine, nu. „«La Série noire» a ştiut să reunească avangarda romanului poliţist de azi fără să renege dimensiunea ei comercială iniţială: romanele poliţiste dure ale lui Jo Nesbø (autorul norvegian, publicat şi la noi de Editura Rao, n.m.) au ştiut să cucerească marele public“, spune Alexis Brocas. Astăzi, autorii genului se confruntă cu o „complexitate crescîndă a lumii (...), în acelaşi timp interconectate şi fragmentare“, iar crima şi ancheta de poliţie sînt – în ce le priveşte – un mod aparte de explorare a realităţii umane şi sociale din prezent. 

În textul său din grupaj intitulat „Avatars du hard-boiled“/ „Avataruri ale romanului hard-boiled“, Hubert Prolongeau notează că detectivul privat de odinioară al romanului noir clasic (Sam Spade ori Philip Marlowe) a ajuns adesea, în ficţiunea police procedural de astăzi, un reprezentant al forţelor de ordine, care conduce o veritabilă anchetă de poliţie. E cazul, de pildă, al personajelor norvegianului Jo Nesbø (citat mai sus), care recurge la un mix al codurilor roman noir şi roman police procedural: „Căci detectivul privat atît de drag lui Dashiell Hammett (Sam Spade) sau lui Raymond Chandler (Philip Marlowe) a devenit poliţist (un flic), un reprezentant al legii care duce o luptă solitară împotriva corupţiei şi ororilor sociale“. Poliţişti care se luptă ei înşişi cu ordinea prestabilită, cu ierarhia, cu superiorii, poliţişti ce cad adesea în alcoolism sau pradă drogurilor, cu o viaţă privată în degringoladă (divorţuri, iubiri pasagere, singurătate). „Unul dintre cele mai strălucite exemple – scrie Hubert Prolongeau – vine recent nu dinspre roman, ci dinspre televiziune, cu serialul True Detective (primul sezon, n.m.).“

Dosarul cuprinde, printre altele, şi o scurtă prezentare a 15 titluri (englezeşti şi franţuzeşti) din celebra colecţie „Série noire“ de la Gallimard, apărute de-a lungul timpului. Prezentarea, făcută de un fin cunoscător al genului, Claude Mesplède, începe cu James Hadley Chase (No Orchids for Miss Blandish, 1939, traducere în franceză 1946) şi se încheie cu Jean-Claude Izzo (Total Khéops, 1995). Printre autori: Dashiell Hammett (Red Harvest, 1929, prima traducere în franceză 1950, La Moisson rouge), Terry Stewart (La Belle Vie, 1950), Raymond Chandler (The Long Goodbye, 1953, prima traducere în franceză 1954, dar amputată de aproape o sută de pagini şi cu titlu impropriu), David Goodis, John D. Macdonald, John Trinian, Jim Thompson ş.a.m.d. Jean-Patrick Manchette (sau J.P. Manchette, cum îşi semnează cărţile), unul dintre autorii francezi marcanţi ai romanului poliţist din anii 1970-1980 (cunoscut şi ca scenarist şi critic de film) beneficiază şi el, în dosar, de o frumoasă evocare, „Manchette, le maestro masqué“: „La douăzeci de ani de la moartea sa, Jean-Patrick Manchette ne apare ca unul dintre cei mai buni scriitori francezi ai timpului său şi un model pentru numeroşi autori care i-au succedat, în frunte cu Jean Echenoz“ (un text de Gilles Magniont, de la Universitatea Bordeaux-Montaigne).

În afara dosarului, puteţi citi – în numărul pe iunie din Magazine Littéraire – un editorial de Pierre Assouline, care omagiază doi editori francezi dispăruţi de curînd, Claude Durand şi François Maspero; o cronică a expoziţiei temporare Pierre Bonnard de la Musée d’Orsay (Peindre l’Arcadie), o cronică la cel mai recent roman al lui Mario Vargas Llosa (Un héros discret, Gallimard) sau la cartea lui Alexandre Gefen, Inventer une vie. La Fabrique littéraire de l’individu (éd. Les Impressions nouvelles), un eseu consacrat ficţiunilor biografice, naraţiunilor care fantasmează asupra vieţii celorlalţi (cunoscuţi sau nu). 




 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu