Corespondenţă de la Paris. 20 de ani de la dispariţia lui Cioran

20 de ani de la dispariţia lui Cioran – grupaj Le Figaro littéraire

Am regăsit în acest iunie un Paris însorit şi efervescent din punct de vedere cultural: expoziţii, reviste cu dosare şi numere tematice hors série, librării pline cu (aproape) tot ce-ţi doreşti şi – peste toate – un soare de vară cum rar se întîlneşte la Paris, care aduce lumea pe malurile Senei ce sclipeşte în lumină ori în Jardin du Luxembourg, unde oamenii fac băi de soare, citind şi conversînd înşiraţi pe scaunele de fier de pe aleile nisipoase. În afara cîtorva gardieni înarmaţi pe peroanele RER-ului la Châtelet (din cînd în cînd şi în RER) şi a controalelor mai stricte la intrarea în expoziţii şi muzee, urmele atentatelor teroriste din ianuarie par să se fi estompat, viaţa de metropolă îşi urmează cursul ei tipic, acel melting pot infuzat de şicul parizian. Am petrecut multă vreme pe rive gauche şi în librăriile de pe Boulevard Saint-Michel (zona mea preferată, avînd la capăt Jardin du Luxembourg) pentru a lua pulsul evenimentelor culturale la zi şi al apariţiilor editoriale, care nu se simt niciunde atît de bine ca printre standurile cu cărţi, reviste şi ziare din librăriile oraşului. Evenimentul marcant al anului este, fără îndoială, centenarul Roland Barthes: în fiecare librărie, un stand întreg îi este consacrat, expunînd ediţii mai vechi şi mai noi, albume şi cărţi semnate Roland Barthes; un număr hors série Le Monde  (Roland Barthes. L’inattendu) îi este dedicat în întregime. Asupra lui voi reveni, însă, în corespondenţa de săptămîna viitoare.

Deocamdată despre împlinirea a 20 de ani de la moartea lui Cioran, eveniment marcat în paginile suplimentului literar Le Figaro din 11 iunie 2015. Cu ocazia acestei comemorări, a apărut la Éditions de L’Herne volumul Apologie de la barbarie, care conţine 45 de articole (dintre care 28 sînt traduse acum pentru prima dată în limba franceză) apărute în presa românească în anii ’30, texte care dau seamă de raportul ambiguu pe care îl întreţine tînărul Cioran cu Germania hitleristă (traduceri de L. Nicorescu, A. Paruit, Vincent Piednoir, Gina Puica). Chestiunea acestor articole politice de tinereţe fusese deja evocată – se spune în prezentarea făcută de Bruno Corty în Le Figaro – în substanţialul volum Cahier de l’Herne din 2009, coordonat de Laurence Tacou şi Vincent Piednoir, reeditat şi el (volum care conţine, pe lângă portrete ale scriitorului semnate de Fernando Savater, Norman Manea, Michel Onfray, Louis Nucéra, şi texte despre cărţile sale semnate de Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Maurice Nadeau, François Mauriac, Claude Mauriac, Peter Sloterdijk şi Roger Munier). De notat, de altfel, două reeditări în 2015 legate de comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Cioran: eseul său din 1977, Essai sur la pensée réactionnaire (frontispice de Pierre Alechinsky), éd. Fata Morgana, şi volumul care cuprinde comunicările colocviului internaţional din 2013 dedicat lui Cioran,      Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques, coordonat de Aurélien Demars, Nicolas Cavaillès, Caroline Laurent, Mihaela-Genţiana Stănişor (éd. Classiques Garnier). 

În articolul „Un «Pascal nihiliste»“, Paul François Paoli face o scurtă prezentare a celor două capitole consacrate lui Cioran în cartea cea mai recentă semnată de Peter Sloterdijk, Ma France (éd. Libella/Maren Sell; traducere din germană de Olivier Mannoni). Filozofului german Cioran îi apare drept un gnostic autentic, pentru care Răul este indisociabil de fiinţa umană. Însă un gnostic, adaugă Paul François Paoli, „care scrie în limba lui La Rochefoucauld“. Claritatea şi calitatea stilistică a eseurilor cioraniene sfîrşesc, în felul acesta, prin a „imuniza“ cititorul în faţa disperării existenţiale pe care o afirmă, fără încetare, autorul lor: „Textele sale – scrie Peter Sloterdijk – au efecte terapeutice, claritatea lor în perdiţie imunizează împotriva tentaţiei de a se abandona...“ (trad. mea, A.D.).

În cartea lui Sloterdijk, Cioran se regăseşte în compania cîtorva mari gînditori francezi, începînd cu Descartes şi ajungînd pînă la Jacques Lacan, şi trecînd prin Alexis de Tocqueville şi Paul Valéry: „Căci Franţa – cedează Sloterdijk unei mici notaţii sentimentale – n-ar putea fi, pentru mine în orice caz, o simplă entitate străină. De mai bine de o jumătate de secol, Franţa este, întrucîtva, tovarăşa mea de viaţă (ma compagne)“ (trad. mea, A.D.).

Sébastien Lapaque semnalează, în „L’art de désespérer jusqu’au bout“ („Arta de a dispera pînă la capăt“), faptul că Cioran se numără printre scriitorii preferaţi ai sinologului Simon Leys (dispărut anul trecut), căruia i-a apărut postum, anul acesta (graţie lui Pierre Boncenne), volumul Quand vous viendrez me voir aux Antipodes. Lettres à Pierre Boncenne (éd. Philippe Rey). Gusturile literare ale lui Simon Leys se dovedesc surprinzătoare, mergînd către spirite adesea nonconformiste: Chesterton, Orwell, Camus, Houellebecq, David Lodge, Llosa etc. Printre ele şi Cioran, la care aprecia perfecţiunea limbii, înclinarea către solitudine, dar mai ales acea artă de a şti „să dispere pînă la capăt“: „Ce poate fi mai tonic decît disperarea lui Cioran?“, se întreabă el amuzat, în noiembrie 1998. Pe de altă parte, el recunoaşte că, dacă „rătăcirile“ sale de dinaintea războiului, din textele româneşti, sînt explicabile în contextul politic şi social al epocii, în schimb, „entuziasmele sale hitleriste“, în Germania, sînt de-a dreptul „consternante şi incomprehensibile”: „Trebuie precizat, totuşi – scrie Simon Leys – că el nu şi-a iertat niciodată acest episod“ (trad. mea, A.D.).

Textul cel mai substanţial al grupajului Cioran îi aparţine scriitorului Norman Manea, scriitor pe care Le Figaro îl prezintă – pe urma revistelor literare suedeze – drept un „candidat serios la Premiul Nobel“: „Parcursul său este comparat cu cel al scriitorului maghiar Imre Kertész, pentru că este, la fel ca autorul romanului Fără destin, un supravieţuitor al Shoah-ului şi o victimă a dictaturii comuniste“, scrie – în banderola de prezentare – Le Figaro.

Textul lui Norman Manea se intitulează „L’art de la séduction et du paradoxe“ („Arta seducţiei şi a paradoxului“; traducere din română de Nicolas Cavaillès) şi vorbeşte nu numai despre excelenţa stilistică a lui Cioran – care-l situează alături de marii stilişti francezi –, ci şi despre drasticele lui reevaluări din „perioada pariziană“ şi refugiul în contemplaţie şi în solitudine: detaşat, la Paris, „Cioran introduce un anumit rafinament în arta seducţiei şi a paradoxului, liber de orice «angajament», ca şi de orice fidelitate suspectă. Un spectator iconoclast, un rebel refulat, un instigator refugiat în contemplaţie“ – scrie Norman Manea. „Pentru acest mare exilat – îşi încheie textul Norman Manea – religia solitudinii a fost şi a rămas singura religie posibilă“ (trad. mea). De notat, în textul lui Norman Manea, invocarea a două titluri româneşti importante din bibliografia Cioran, care apar ca atare în Le Figaro (la sfîrşitul textului lui Norman Manea): Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României (Apostrof, Cluj-Napoca, 1999) şi Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental (Apostrof, Cluj-Napoca, 2000). Despre celelalte evenimente literare şi culturale pariziene ale momentului – în corespondenţa de săptămîna viitoare.

 Apărut în Observator cultural nr. 779/ iulie 2015