.
.

joi, 13 august 2015

"Sciences Humaines" nr. 20 hors-série (iunie-iulie 2015)






50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane




Numărul 20 hors-série (iunie-iulie) al revistei Sciences Humaines propune un dosar incitant, Les grands penseurs des sciences humaines. 50 auteurs-clés. Printre ei: Tocqueville, Michelet, Darwin, Marx, Freud, Saussure, Wittgenstein, Popper, Keynes, Arendt, Goffman, Bourdieu, Foucault, Chomsky, Habermas, Ricoeur. De la stânga la dreapta şi invers, sînt prezentaţi aşadar  – în texte preluate din dosare mai vechi Sciences Humaines sau din alte surse, dar şi în texte inedite – 50 de gînditori de diferite orientări, şcoli, curente care au marcat dezvoltarea ştiinţelor umane în decurs de două secole: „Ştiinţele umane sînt cele mai tinere dintre toate ştiinţele – scrie în editorial Nicolas Journet (redactor şi deţinător de rubrică Lire): ele nu au decît două secole, vreme în care colectarea de fapte, observaţia directă, experimentul şi laboratorul devin marca lor specifică, iar ştiinţele naturale – busola lor. Divorţul lor de filozofie nu le împiedică totuşi să se reîntîlnească cu aceasta din urmă de fiecare dată cînd spiritul ştiinţific se loveşte de complexitatea faptului uman“. Dacă secolul al XIX-lea este „cel al istoriei şi al evoluţiei“, continuă Nicolas Journet, secolul al XX-lea este secolul a diverse şcoli şi curente de gândire: pozitivism, behaviorism, liberalism, marxism, structuralism, neoevoluţionism, cognitivism etc. Numărul din Sciences Humaines prezintă, la modul instructiv şi util (deşi nu lipsit de lacune: lipsesc Jung, Barthes, chiar Eliade), un peisaj divers al autorilor influenţi care au marcat cunoaşterea despre om, de-a lungul a două secole, în sociologie, lingvistică, psihologie, antropologie, istorie, economie ş.a.m.d. Prezentările autorilor sînt, de regulă, însoţite de indicarea cărţilor lor importante, dar şi de scurte note care vorbesc despre posteritatea şi actualitatea teoriilor respective.

Dosarul debutează cu un autor de sfîrşit de secol XVIII, scoţianul Adam Smith, revendicat ca precursor de către economiştii liberali (ca teoretician al pieţei libere), urmat de autori de secol XIX: Jules Michelet, creatorul unui „gen inedit“, „istoria naţională“ – de altfel foarte criticat pentru lipsa de rigoare, stilul liric, literar şi căderea în morală; Alexis de Tocqueville cu a sa Despre democraţie în America, Charles Darwin, a cărui antropologie evoluţionistă, un secol după moartea autorului, rămîne încă o „schiţă“; Karl Marx, care, aflat iniţial într-un cerc de „tineri hegelieni“, „chiar reconvertit într-un filozof materialist“, păstrează un fond hegelian (ideea unei „raţiuni“ în istorie şi pe aceea de dialectică şi de luptă a contrariilor). La început de secol XX, se detaşează puternic influenţa lui Sigmund Freud, inventator al psihanalizei, care, după moartea lui Freud, devine „un curent internaţional proteiform“. Aflăm, de pildă, că, „la confiniile secolului XIX cu secolul XX, ideea de inconştient nu este atît de originală pe cît poate părea“ (introdusă în psihologie de Theodor Lipps). Dacă practica psihanalitică de diferite orientări a luat avînt după moartea lui Freud, în 1939, în schimb, după 1960, ea a fost devansată de terapiile cognitivo-comportamentale: „Ea suferă, într-adevăr, de două handicapuri: pe de o parte, e dificil să măsori rezultatele curei psihanalitice, iar pe de alta, ea nu vizează suprimarea simptomelor, ci o transformare generală a personalităţii, scop greu de atins. Cu toate acestea, începînd cu anii ’90, unii analişti (Bernard Golse, Gérard Pommier) susţin existenţa unor punţi între psihanaliză şi neuroştiinţe via «neuropsihanaliz㻓 (Nicolas Journet). Pe de altă parte, chiar şi sub forma contestării, teoria (iar nu practica) freudiană a cunoscut un imens suces de-a lungul secolului al XX-lea, ca instrument de reflecţie şi de interpretare în sociologie, etnologie, filozofie, critică de artă şi literară: „Apelul la Freud în critica politică, mai ales în cadrul Şcolii de la Frankfurt (Theodor Adorno, Herbert Marcuse), a făcut ca psihanaliza să pară o filozofie antiburgheză, chiar libertară (Wilhelm Reich). Poststructuralismul (Gilles Deleuze), sprijinit de antipsihiatrie (Félix Guattari, Ronald Laing) a respins în bloc, în ce-l priveşte, ortodoxia freudiană, nu înainte de a o fi frecventat“ (N.J.).

Desprins tot din Şcoala de la Frankfurt (ai cărei reprezentanţi, deşi citaţi, nu figurează, totuşi, în lista de nume propusă aici de Sciences Humaines), influenţat aşadar de marxism şi de „teoria critică” a celei dintîi, Jürgen Habermas – unul dintre cei mai renumiţi gînditori ai epocii noastre –, se îndepărtează de Şcoala de la Frankfurt odată cu publicarea cărţii sale Teoria activităţii comunicative (în franceză Théorie de l’agir communicationnel), în 1981, prin care se apropie de spiritul Luminilor şi de procedurile democratice. Cartea, masivă, propune o nouă teorie a societăţii, bazată pe comunicare: „În acest sens, filozoful german se situează în descendenţa gînditorilor modernităţii – de la Max Weber la Max Horkheimer şi Theodor Adorno, trecînd prin George H. Mead, Émile Durkheim şi achiziţiile pragmaticii lingvistice datorate lui John L. Austin şi John Searle“ (Catherine Halpern). Dacă, în anii ’40, Şcoala de la Frankfurt (şi în special Max Horkheimer) propunea o filozofie socială inseparabilă de o miză emancipatoare (critica alienării, a injustiţiei într-o societate dominată de „tehnoştiinţă“/ „technoscience“), în anii ’80, Habermas se dovedeşte un continuator al lui Max Horkheimer, căutînd să „regîndească cu precizie legătura dintre teorie şi practică, recuperînd, graţie resurselor comunicării lingvistice, puterea de care pot dispune actorii sociali în societăţile moderne şi laice pentru a accede la autonomie şi a se elibera de dominaţia impersonală a sistemului economic şi administrativ. În acest cadru, recunoaşterea intersubiectivă devine condiţia inconturnabilă a unui stat social emancipat, care alege să se exprime numai prin intermediul spaţiilor publice deliberative ale statelor de drept democratice. Teoria critică a societăţii devine astfel teorie normativă a dezbaterii“ (Yves Cusset, „L’École de Francfort: quatre générations de penseurs“).

Pe de altă parte, un gînditor ca Michel Foucault –  propus şi el în selecţia realizată de Sciences Humaines – repune în discuţie promisiunile filozofiei Luminilor, invitînd la examinarea cadrelor normative ale societăţilor aşa-zis democratice şi liberale. Punînd le savoir (cunoaşterea) în legătură cu le pouvoir (puterea), Foucault e interesat de modul în care societatea disciplinează şi controlează indivizii: „Michel Foucault propune o lectură a puterii în termeni de raporturi de forţe multiple, de amploare microsociologică şi structurînd activităţile oamenilor în societate. Puterea este un fel de flux care traversează şi conectează ansamblul de elemente ale corpului social“ (Clément Lefranc). Reîntorcîndu-se la uneltele istoriei (dar cu alte scopuri decît ale istoricului), Foucault depăşeşte însă statutul unui istoric, realizînd un tip de reflecţie „împotriva timpului, şi astfel asupra timpului, în favoarea, sper, a unui timp al viitorului (à venir)“ (Gilles Deleuze). Sau, altfel, spus, dă dovadă de un simţ istoric care le lipseşte în genere filozofilor: „Lipsa de simţ istoric este păcatul originar al tuturor filozofilor“, scria Nietzsche, citat de Catherine Halpern în textul dedicat lui Foucault.

Mă opresc, în final, asupra unui alt gînditor „consensual“, un „filozof al tuturor dialogurilor“, cum scrie François Dosse în textul de prezentare. E vorba de Paul Ricoeur, cel care „a redeschis calea dialogului ideilor într-un cîmp al cunoaşterii unde concurenţa «marilor naraţiuni» tinde întotdeauna să facă ravagii“ (François Dosse). Poziţia gînditorului francez este una constantă pe tot parcursul activităţii sale, şi ea se traduce în atitudinea de tipul: „vreau să explic mai mult pentru a putea înţelege mai bine“/ „je veux expliquer plus pour comprendre mieux“. Pentru aceasta, Ricoeur refuză statutul de preeminenţă oricăreia dintre ştiinţele umane. Apropo, de pildă, de domeniul istoriei,  „Ricoeur arată, în fiecare dintre intervenţiile sale, în ce măsură istoria ţine de o epistemologie mixtă, care se situează între explicaţia cauzală şi comprehensiune, între naraţiune şi real. Odată cu Temps et Récit (1983-1985), el critică iluzia şcolii istorice franceze a Analelor de a putea trata naraţiunea istorică/le récit historique ca fiind lipsită de importanţă“ (François Dosse). Această exigenţă interpretativă a metodei lui Ricoeur, spune François Dosse, nu a fost înţeleasă în perioada în care configurarea ştiinţelor umane îşi găseşte expresia filozofică în „les pensées du soupçon“ şi în strategiile devoalării. Însă, începînd cu anii ’80 – şi este valabil şi astăzi (vezi şi cazul Habermas) –, se prefigurează o altă orientare intelectuală care „se distinge printr-o atenţie nouă către partea explicită şi reflexivă a acţiunii“, şi în care Ricoeur se integrează mult mai bine.

Mă opresc aici cu spicuirile. Dosarul – de vară – propus de Sciences Humaines este interesant şi util (textele sînt accesibile, dar informate şi cu contextualizări excelente), dar nu infailibil; lipsesc destule nume de gînditori, iar în ce priveşte prezenţele feminine în lista celor 50 de nume, ele nu sînt decît două: Hannah Arendt şi antropologul Margaret Mead.





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu