50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane
Numărul 20 hors-série
(iunie-iulie) al revistei Sciences
Humaines propune un dosar incitant, Les
grands penseurs des sciences humaines. 50 auteurs-clés. Printre ei:
Tocqueville, Michelet, Darwin, Marx, Freud, Saussure, Wittgenstein, Popper, Keynes,
Arendt, Goffman, Bourdieu, Foucault, Chomsky, Habermas, Ricoeur. De la stânga
la dreapta şi invers, sînt prezentaţi aşadar – în texte preluate din dosare mai vechi Sciences Humaines sau din alte surse,
dar şi în texte inedite – 50 de gînditori de diferite orientări, şcoli, curente
care au marcat dezvoltarea ştiinţelor umane în decurs de două secole: „Ştiinţele
umane sînt cele mai tinere dintre toate ştiinţele – scrie în editorial Nicolas Journet
(redactor şi deţinător de rubrică Lire):
ele nu au decît două secole, vreme în care colectarea de fapte, observaţia
directă, experimentul şi laboratorul devin marca lor specifică, iar ştiinţele
naturale – busola lor. Divorţul lor de filozofie nu le împiedică totuşi să se
reîntîlnească cu aceasta din urmă de fiecare dată cînd spiritul ştiinţific se loveşte
de complexitatea faptului uman“. Dacă secolul al XIX-lea este „cel al istoriei
şi al evoluţiei“, continuă Nicolas Journet, secolul al XX-lea este secolul a
diverse şcoli şi curente de gândire: pozitivism, behaviorism, liberalism,
marxism, structuralism, neoevoluţionism, cognitivism etc. Numărul din Sciences Humaines prezintă, la modul
instructiv şi util (deşi nu lipsit de lacune: lipsesc Jung, Barthes, chiar
Eliade), un peisaj divers al autorilor influenţi care au marcat cunoaşterea
despre om, de-a lungul a două secole, în sociologie, lingvistică, psihologie,
antropologie, istorie, economie ş.a.m.d. Prezentările autorilor sînt, de
regulă, însoţite de indicarea cărţilor lor importante, dar şi de scurte note
care vorbesc despre posteritatea şi actualitatea teoriilor respective.
Dosarul debutează cu un autor de sfîrşit de secol XVIII, scoţianul Adam
Smith, revendicat ca precursor de către economiştii liberali (ca teoretician al
pieţei libere), urmat de autori de secol XIX: Jules Michelet, creatorul unui
„gen inedit“, „istoria naţională“ – de altfel foarte criticat pentru lipsa de
rigoare, stilul liric, literar şi căderea în morală; Alexis de Tocqueville cu a
sa Despre democraţie în America, Charles
Darwin, a cărui antropologie evoluţionistă, un secol după moartea autorului,
rămîne încă o „schiţă“; Karl Marx, care, aflat iniţial într-un cerc de „tineri
hegelieni“, „chiar reconvertit într-un filozof materialist“, păstrează un fond
hegelian (ideea unei „raţiuni“ în istorie şi pe aceea de dialectică şi de luptă
a contrariilor). La început de secol XX, se detaşează puternic influenţa lui
Sigmund Freud, inventator al psihanalizei, care, după moartea lui Freud, devine
„un curent internaţional proteiform“. Aflăm, de pildă, că, „la confiniile
secolului XIX cu secolul XX, ideea de inconştient nu este atît de originală pe
cît poate părea“ (introdusă în psihologie de Theodor Lipps). Dacă practica
psihanalitică de diferite orientări a luat avînt după moartea lui Freud, în
1939, în schimb, după 1960, ea a fost devansată de terapiile
cognitivo-comportamentale: „Ea suferă, într-adevăr, de două handicapuri: pe de
o parte, e dificil să măsori rezultatele curei psihanalitice, iar pe de alta,
ea nu vizează suprimarea simptomelor, ci o transformare generală a
personalităţii, scop greu de atins. Cu toate acestea, începînd cu anii ’90, unii
analişti (Bernard Golse, Gérard Pommier) susţin existenţa unor punţi între
psihanaliză şi neuroştiinţe via «neuropsihanaliz㻓
(Nicolas Journet). Pe de altă parte, chiar şi sub forma contestării, teoria
(iar nu practica) freudiană a cunoscut un imens suces de-a lungul secolului al
XX-lea, ca instrument de reflecţie şi de interpretare în sociologie, etnologie,
filozofie, critică de artă şi literară: „Apelul la Freud în critica politică,
mai ales în cadrul Şcolii de la Frankfurt (Theodor Adorno, Herbert Marcuse), a
făcut ca psihanaliza să pară o filozofie antiburgheză, chiar libertară (Wilhelm
Reich). Poststructuralismul (Gilles Deleuze), sprijinit de antipsihiatrie
(Félix Guattari, Ronald Laing) a respins în bloc, în ce-l priveşte, ortodoxia
freudiană, nu înainte de a o fi frecventat“ (N.J.).
Desprins tot din Şcoala de la Frankfurt (ai cărei reprezentanţi, deşi
citaţi, nu figurează, totuşi, în lista de nume propusă aici de Sciences Humaines), influenţat aşadar de
marxism şi de „teoria critică” a celei dintîi, Jürgen Habermas – unul dintre
cei mai renumiţi gînditori ai epocii noastre –, se îndepărtează de Şcoala de la
Frankfurt odată cu publicarea cărţii sale Teoria
activităţii comunicative (în franceză Théorie
de l’agir communicationnel), în 1981, prin care se apropie de spiritul Luminilor
şi de procedurile democratice. Cartea, masivă, propune o nouă teorie a
societăţii, bazată pe comunicare: „În acest sens, filozoful german se situează
în descendenţa gînditorilor modernităţii – de la Max Weber la Max Horkheimer şi
Theodor Adorno, trecînd prin George H. Mead, Émile Durkheim şi achiziţiile
pragmaticii lingvistice datorate lui John L. Austin şi John Searle“ (Catherine
Halpern). Dacă, în anii ’40, Şcoala de la Frankfurt (şi în special Max
Horkheimer) propunea o filozofie socială inseparabilă de o miză emancipatoare
(critica alienării, a injustiţiei într-o societate dominată de „tehnoştiinţă“/
„technoscience“), în anii ’80, Habermas se dovedeşte un continuator al lui Max
Horkheimer, căutînd să „regîndească cu precizie legătura dintre teorie şi
practică, recuperînd, graţie resurselor comunicării lingvistice, puterea de
care pot dispune actorii sociali în societăţile moderne şi laice pentru a
accede la autonomie şi a se elibera de dominaţia impersonală a sistemului
economic şi administrativ. În acest cadru, recunoaşterea intersubiectivă devine
condiţia inconturnabilă a unui stat social emancipat, care alege să se exprime
numai prin intermediul spaţiilor publice deliberative ale statelor de drept
democratice. Teoria critică a societăţii devine astfel teorie normativă a
dezbaterii“ (Yves Cusset, „L’École de Francfort: quatre générations de
penseurs“).
Pe de altă parte, un gînditor ca Michel Foucault – propus şi el în selecţia realizată de Sciences Humaines – repune în discuţie promisiunile
filozofiei Luminilor, invitînd la examinarea cadrelor normative ale
societăţilor aşa-zis democratice şi liberale. Punînd le savoir (cunoaşterea) în legătură cu le pouvoir (puterea), Foucault e interesat de modul în care
societatea disciplinează şi controlează indivizii: „Michel Foucault propune o
lectură a puterii în termeni de raporturi de forţe multiple, de amploare
microsociologică şi structurînd activităţile oamenilor în societate. Puterea
este un fel de flux care traversează şi conectează ansamblul de elemente ale
corpului social“ (Clément Lefranc). Reîntorcîndu-se la uneltele istoriei (dar
cu alte scopuri decît ale istoricului), Foucault depăşeşte însă statutul unui
istoric, realizînd un tip de reflecţie „împotriva timpului, şi astfel asupra
timpului, în favoarea, sper, a unui timp al viitorului (à venir)“ (Gilles Deleuze). Sau, altfel, spus, dă dovadă de un simţ
istoric care le lipseşte în genere filozofilor: „Lipsa de simţ istoric este
păcatul originar al tuturor filozofilor“, scria Nietzsche, citat de Catherine
Halpern în textul dedicat lui Foucault.
Mă opresc, în final, asupra unui alt gînditor „consensual“, un „filozof al
tuturor dialogurilor“, cum scrie François Dosse în textul de prezentare. E
vorba de Paul Ricoeur, cel care „a redeschis calea dialogului ideilor într-un
cîmp al cunoaşterii unde concurenţa «marilor naraţiuni» tinde întotdeauna să facă
ravagii“ (François Dosse). Poziţia gînditorului francez este una constantă pe
tot parcursul activităţii sale, şi ea se traduce în atitudinea de tipul: „vreau
să explic mai mult pentru a putea înţelege mai bine“/ „je veux expliquer plus
pour comprendre mieux“. Pentru aceasta, Ricoeur refuză statutul de preeminenţă
oricăreia dintre ştiinţele umane. Apropo, de pildă, de domeniul istoriei, „Ricoeur arată, în fiecare dintre
intervenţiile sale, în ce măsură istoria ţine de o epistemologie mixtă, care se
situează între explicaţia cauzală şi comprehensiune, între naraţiune şi real.
Odată cu Temps et Récit (1983-1985),
el critică iluzia şcolii istorice franceze a Analelor de a putea trata
naraţiunea istorică/le récit historique
ca fiind lipsită de importanţă“ (François Dosse). Această exigenţă
interpretativă a metodei lui Ricoeur, spune François Dosse, nu a fost înţeleasă
în perioada în care configurarea ştiinţelor umane îşi găseşte expresia
filozofică în „les pensées du soupçon“ şi în strategiile devoalării. Însă,
începînd cu anii ’80 – şi este valabil şi astăzi (vezi şi cazul Habermas) –, se
prefigurează o altă orientare intelectuală care „se distinge printr-o atenţie
nouă către partea explicită şi reflexivă a acţiunii“, şi în care Ricoeur se
integrează mult mai bine.
Mă opresc aici cu spicuirile. Dosarul – de vară – propus de Sciences Humaines este interesant şi
util (textele sînt accesibile, dar informate şi cu contextualizări excelente),
dar nu infailibil; lipsesc destule nume de gînditori, iar în ce priveşte
prezenţele feminine în lista celor 50 de nume, ele nu sînt decît două: Hannah
Arendt şi antropologul Margaret Mead.
Apărut în Observator cultural nr. 782/ iulie 2015
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu