O poveste din Ferentari

Adrian Schiop (n. 1973) a debutat în revista Fracturi (în 2002) şi a publicat romanelepe bune/ pe invers (Polirom, 2004) şi Zero grade Kelvin (Polirom, 2009). La Gaudeamus a fost lansat cel de-al treilea roman al său, Soldaţii (Polirom, 2013) – un roman care se pare că a stîrnit deja controverse: şi nu e vorba numai de povestea de dragoste homosexuală (cu multe scene de sex), dar şi de alte aşa-zise acuze, de rasism, misoginie ori homofobie. Din punctul meu de vedere – deşi controversele nu fac rău unei cărţi, ci mai degrabă îi fac publicitate –, nu e nimic din toate acestea (mai puţin homosexualitatea) în Soldaţii. E vorba doar de o „poveste din Ferentari“ scrisă pe şleau, de tip autoficţiune, într-un limbaj care merge de la colocvial pînă la argou updatat, argoul celor mai celebri manelişti ai locului (motto-ul cărţii e, de altfel, din... Babi Minune). Povestea e scrisă bine, cu nerv şi suspans, are un personaj viu, puşcăriaşul Alberto, a cărui evoluţie – din perspectiva naratorului, iubitul său – surprinde pe parcurs, iar finalul e construit şi el cu atenţie, pregătit prin secvenţe narative descendente ca tonalitate, încadrate de scurte şi ironic- grave notaţii de natură (climă, peisaj) care consonează, de fapt, cu depresia naratorului, instalată odată cu despărţirea.

Pe coperta a treia, Adrian Schiop punctează cele două aspecte importante ale cărţii: proza socială, de medii, pe de o parte (cum făceau, în alte vremuri, mutatis mutandis, un Nicolae Filimon sau un Mateiu Caragiale), şi, pe de altă parte, istoria amoroasă – cu sinuozităţi, treceri insesizabile de nivel în raportul de putere al partenerilor şi răsturnarea finală de situaţie: „Cartea mea e despre Ferentari, locul unde s-a inventat şmecheria, iar idolii multor puşti sînt Nuţu Cămătaru, Gigi Becali şi Florin Salam. Mai e despre iubirea – interesată? dezinteresată? – dintre un scriitor aterizat în cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un fost puşcăriaş care s-a învăţat să-i placă şi bărbaţii, fiindcă avea 15 ani la prima condamnare, iar prin sex se cumpără cel mai ieftin protecţie. E despre cum s-o scoţi la capăt în libertate cînd te-ai născut într-o familie mîndră de interlopi, dar la pîrnaie – timp de 14 ani – te-ai obişnuit pe invers. Toate astea sînt fapte despre care dă seama cartea mea; altfel, îmi place să cred că e despre loialitate şi trădare“.

În ce priveşte trama, romanul e centrat pe o poveste de dragoste (homosexuală, dar nu importă, semnificaţia ei este tot universală), iar relaţia dintre cei doi parteneri este – cum spune, de data aceasta, naratorul (un narator omonim, Adi) – o relaţie de putere, inegală. Or, suspansul cărţii tocmai pe asta mizează, pe răsturnarea relaţiei de putere iniţiale dintre cei doi parteneri. 

La începutul cărţii, naratorul – ziaristul şi doctorandul în manele instalat în Ferentari – pare a fi dominat de Alberto, fostul puşcăriaş de vreo 30 şi ceva de ani, întîlnit în crîşma Zeicani, şi de care se simte atras. Alberto e, cum spuneam, un personaj greu de uitat: „[…] Alberto arată într-adevăr fioros, cu voce răguşită şi groasă, o matahală care miroase a puşcărie, cu piramida nazală spartă ca foştii boxeri, tatuaj pe gît sau freză old school cu păr dat peste cap şi făcut cu ulei, ca mafioţii italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de rîs spart care se poate converti impredictibil în furie“. La rîndul său, naratorul (Adi) este un tip la 40 de ani, ieşit dintr-o relaţie eşuată cu o femeie, Ana (antropolog, o femeie „soldat“, spune el), şi care e atras, de fapt, de bărbaţii hetero (gay-i îi repugnă). În acelaşi timp, el e interesant prin poziţia ocupată în raport cu mediul în care se petrece povestea: outsider (om cu studii, jurnalist şi doctorand cu bursă), cunoaşte, totuşi, din interior Ferentarii, tipologiile, mentalităţile, inclusiv argoul locului. Meritul scriitorului este, în acest sens, acela de a surprinde, printr-o galerie pitorească de personaje, legile şi psihologiile unui spaţiu marginal, semighetoizat al Bucureştiului, dominat de mafioţi locali, preamăriţi, contra cost (sume exorbitante), de manelişti.

Iată cum arată cartierul şi legile sale, din perspectiva naratorului „aclimatizat“: „Sînt două reguli de bază în Ferentari – pe care leam auzit repetate pînă la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut. Pînă în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor şi am zis hai la mine, luăm un pet şi mai vedem ce facem. […] Cînd iau taxiul nu spun niciodată de la început că stau pe strada asta, ci indic altă zonă – şi abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ţinta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele două zone e splendid, fără cusur: într-o parte parcă un bombardament nuclear a distrus oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo; în cealaltă, la 15 metri distanţă, şi-a făcut loc o civilizaţie stîngace cu miros muncitoresc – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiţionat, plus o mulţime de plopi care ocupă spaţiul dintre blocuri“.

Putem vorbi, aşadar, de un realism al mediului – bine redat –, dar şi de un realism izvorît dintr-o conştiinţă vinovată (în perspectiva finalului poveştii amoroase), care îl împinge pe narator să reconstituie faptele „aşa cum au fost“. Fiorosul Alberto (care-i sperie şi-i îndepărtează pe prietenii lui Adi, inclusiv pe colocatarul său) pare a deţine, iniţial, controlul în relaţia lor: e intempestiv, irascibil şi-i cheltuie banii lui Adi la păcănele. Pleacă de la vărul lui, mafiotul Borcan, şi se mută în apartamentul închiriat de Adi. Dezinteresat sau nu, se înfiripează între cei doi o intimitate afectivă care are „semnalmentele“ dragostei: „Apoi el (Alberto, n.m.) se întorcea în sufragerie, la TV – dar, cînd tristeţea devenea prea apăsătoare, venea înapoi în dormitor, unde eu frecam absent facebook-ul, şi se întindea în pat, zicînd nu mai pot de spate, fămi un masaj; sau, dacă nu venea, mă duceam eu în sufragerie şi mă întindeam în pat, sămi îngrop faţa în pielea dintre coastele lui. Şi mă gîndeam melancolic că se construise o intimitate acolo, între noi; nu ştiu dacă putea fi numită dragoste, n-am termen de comparaţie decît în cărţi sau filme – dar intimitate era cu siguranţă şi, în lipsa unui termen de comparaţie ancorat în carnea vieţii mele, îmi era suficient“.

Idila durează cîtă vreme ţin banii lui Adi, proveniţi din bursa de doctorat, după care Alberto e retrimis la Borcan, iar naratorul se refugiază la ţară, la părinţi, spre a-şi scrie teza – şi unde se luptă cu depresia postdespărţire şi spaima de singurătate. Mă opresc aici cu rezumarea evenimentelor. Romanul este scris alert, are tensiune, limbaj autentic şi personaje vii, iar partea finală, cum spuneam, e bine condusă.

Schiop practică un soi de proză pulp – de cartier, de ghetou –, pe linia lui Dan Sociu (model, dacă nu mă înşel, pentru un personaj din carte, prieten al naratorului), dar mult mai puternică, mai substanţială, mai de impact decît a lui Sociu (cel din Combinaţia, de pildă). Pe de altă parte, există în carte şi o cazuistică amoroasă, de-a dreptul clasică, dacă facem abstracţie de decorul „exotic“ şi de imaginea la fel de „exotică“ a partenerului: naratorul e măcinat de remuşcări, de faptul că l-a amăgit pe Alberto promiţîndu-i un buletin şi un job, dar şi o viaţă de cuplu, de afecţiune, şi în fond nu i-a oferit nimic din toate acestea, ba chiar i-a făcut mai mult rău luîndu-l din „custodia“ dură, dar safe a vărului Borcan. În aparenţă, cel slab şi vulnerabil din relaţie, Adi se dovedeşte, de fapt, cel puternic şi cel care „trădează“; dîndu-i lui Alberto bani pe mînă (pe care nu ştie să-i ges - tioneze), hrănindu-i speranţele, promiţîndu-i o ridicare din condiţia lui (puşcăriaş eliberat, după 14 ani, fără buletin şi drept de muncă, dependent de mafiotul Borcan), el nu face decît să-l afunde şi mai tare, să-l întoarcă în stradă.

Acestea sînt faptele, vorba lui Schiop; între ele se insinuează o ţesătură mai complexă de emoţii, vibraţii, ataşamente care ţin de registrul dragostei, cu interesele şi trădările ei. Aş mai face o precizare: e adevărat, naratorul e un tip inteligent, cu studii, în vreme ce pe Alberto nu-l duce prea tare capul şi nici experienţă de viaţă nu are, căci şi-a trăit anii de formare mai mult prin puşcărie. Cu toate acestea şi în ciuda unor reacţii (ale cititorilor), nu mi se pare că cel dintîi îşi dispreţuieşte ori îşi tratează de sus partenerul; însă gestul de a-l retrimite la Borcan cu 1.000 de lei în buzunar (în condiţiile în care ştie că Alberto nu poate păstra multă vreme nici o sumă de bani) e o cruzime şi un mod de a-şi amăgi conştiinţa vinovată. În fine, toate astea ţin de cazuistica amoroasă, iar nu de vreo discriminare (de rasă, gen, inteligenţă etc.). Există, de altfel, secvenţe de tandreţe în povestea aceasta dură de dragoste, iar Alberto ni se impune iremediabil, ca un personaj de neuitat – un uriaş fioros ca înfăţişare fizică, dar în fond un inocent, un copil mare, dornic de afecţiune, nestricat de anii lungi de puşcărie.

În afara cîtorva paranteze metatextuale (în care naratorul pomeneşte de postmodernism şi alte trucuri textuale) care ar fi putut lipsi, cartea e scrisă alert şi cursiv, cu talent; ca dovadă a priceperii textuale a autorului, ea propune şi un laitmotiv, al „soldaţilor“ („soldaţi“ sînt puşcăriaşii, „femeie soldat“ e Ana ş.a.m.d. – imagine a unei rigidităţi, durităţi, dar şi a unei masculinităţi exclusive). Romanul are şi ingredientele unei cărţi de succes (ghetou, homosexualitate, marginali, poveste de iubire), evident cu riscurile de rigoare (reacţii, acuze, controverse). Alături de Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, Soldaţii lui Adrian Schiop reprezintă, în ce mă priveşte, una dintre cele mai bune cărţi de proză ale anului care se încheie.

Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Colecţia „Ego. Proză“, Editura Polirom, 2013, 256 p.

Apărut în Observator cultural nr. 704/ 20.12.2013