Sumar Literomania nr. 178

 https://www.litero-mania.com/

Literomania

nr. 178 este online și vă propune, la „Cartea săptămânii”, romanul „Middlesex” de Jeffrey Eugenides (Premiul Pulitzer, 2003; Polirom, 2005, traducere de Alexandra Coliban) - cronică de

Raul Popescu

. Poezia e foarte prezentă în acest număr - cu texte inedite, semnate de

Cosmin Perta

,

Andreea Apostu

,

Marco Grosse

(cu un poem ilustrat de

Galya Popova

), dar și traduceri semnate de

Radu Tuculescu

(din Andreas Saurer) și Dominique Ilea (din Paul Éluard). Nu lipsește nici proza scurtă - texte de

Dumitrita Stoica

(din seria „istoriilor orale”),

Marian Ilea

(la rubrica „Mittelstadt”) și texte flash fiction (la rubrica „Flash fiction stories”, partea a patra pe octombrie). Plus cronică de carte semnată de

Costin Petrea

, plus rubricile cunoscute: „Cărți pentru copii fără limită de vârstă” de

Monica Serban

, „Plicul lui Pașadia” de Peter Demeny/

Ivan Karamazov

și „Pastila de înțelepciune” (în colaborare cu Editura Seneca). Lectură plăcută!

De weekend: La littérature dans la rue

Graffiti bucureştean - ou la littérature dans la rue:

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Un interviu pe care mi l-a luat scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu pentru revista "Caţavencii" - apărut pe 5 iulie 2017. Îl redau mai jos:

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul ăsta?

Nu prea îmi place ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care vizează persoane şi interese strategice. Cred că se poate face critică literară redutabilă fără ton combativ şi fără agresivitate. Orice se poate spune – într-un text de critică literară (observaţii mai puţin flatante despre o carte, de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmaţiilor tale. Suspectez aşa-numitele „raderi” (articole de desfiinţare a unei cărţi) de afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te „afirma”, la tinereţe, pe scena literară) şi adesea de lipsă de onestitate. Consider că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, şi nu despre sine, să-şi manifeste discret prezenţa în text – fiindcă, de fapt, textul critic este, implicit, şi text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport discursul critic narcisist sau autoreferenţial. Pe de altă parte, am ajuns – cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” şi a combativităţii critice: de prea puţine ori e vorba de idealism de tinereţe, de poziţie de principiu; de regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie seducătoare şi elegantă pentru literatură (poate e şi o chestie mai „feminină” J).

Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la noi?

Pentru că sunt femeie şi am resimţit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz şi mai puţin vizibil ca altădată. Şi mai suspectez, uneori, o anumită doză de impostură. N-ar strica să fie mai oneşti cu ceea ce sunt şi ceea ce ştiu (la străini – din câte am constatat – impostura nu se „poartă” atât de lesne, există o decenţă mai mare, în general).

Ce te atrage la ea?

Am intrat în horă, trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat şi o conştiinţă mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la un moment dat, senzaţia de „putere” – critica literară e şi un joc de putere –, e plăcut să simţi, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvânt de spus, că eşti recunoscut şi respectat.

Cum devine un tînăr critic o autoritate?

Cred că sunt două condiţii indispensabile: pe de o parte, competenţa, iar pe de alta, perseverenţa. Există, într-adevăr – îmi zic, privind în urmă – o probă a timpului. Impostura, mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar şi talentul/competenţa au nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult şi imaginea, şi audienţa. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce mai mult mediile tradiţionale, cred că un (tânăr) critic trebuie să fie foarte prezent în online.

Cine mai citește azi, la noi, critică literară?

Profesioniştii domeniului (scriitori, jurnalişti, critici literari), profesorii, studenţii şi, cu ceva noroc, şi un public mai larg.

Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?

Există, într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă aşez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sunt, de mulţi ani, redactor şi critic literar), scriu texte critice încheiate la toţi nasturii, de specialitate, exhaustive – şi am în vedere un public avizat, profesionist. În publicaţiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit şi note colocviale. De curând (din ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soţul meu), o platformă online, Literomania, care-şi propune să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de calitate, făcută de profesionişti, dar pentru un public mai larg, şi la modul atrăgător. E pariul nostru – să obişnuim publicul mai larg cu calitatea –, şi sper să-l câştigăm. Sunt o nostalgică a calităţii, recunosc, şi mă cam sperie cantitatea, amatorismul online...

Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –,  ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?

Eu zic că îi ajunge să fie critic. Asta, fireşte, dacă nu cumva simte nevoia să scrie şi ficţiune – dar nu din vreo obligaţie de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de Călinescu, stând acum şi cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare scriitor de ficţiune decât de critică şi istorie literară: Istoria... sa, dar şi monografiile despre Creangă ori Eminescu sunt fascinante opere de ficţiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine lângă splendidele sale romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că „îi port pică” şi astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale româneşti pe care le-a alimentat cu atâta spor – hrănind, în Istoria... sa şi în alte articole, visuri de monumentalitate, de grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri şi precarităţi explicabile istoric şi geopolitic (cum s-ar spune astăzi).

Îmi amintesc că i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneţi şi mie – criticului şi istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a venit anul trecut la Bucureşti. Era şi el de părerea lui Cioculescu: un critic nu are nevoie să scrie ficţiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris şi un roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea că pentru a fi romancier trebuie să ai şi o doză de „prostie”/ „bêtise” care să facă posibilă creativitatea, să renunţi întrucâtva la luciditatea, inteligenţa tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficţiune (cred că era şi opinia lui Barthes). Eu nu am reuşit să fac pasul.

Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?

Am un „comerţ” vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, şi îi cunosc destul de bine. Mulţi dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit şi la Bucureşti (premianţii Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărţile în româneşte, an de an (mai ales că, de câţiva ani, există şi Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat şi apoi invitat la Bucureşti). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au tiraje incomparabil mai mari la cărţi (presupun că şi drepturi de autor pe măsură), şi pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de scris (ceea ce, în România, e exclus). Piaţa de carte e alta, cu putere de cumpărare mult mai mare, şi cu o tradiţie sănătoasă în spate, care asigură existenţa unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu e cazul...).

Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți de critică?

Din gazetărie culturală, dacă e job, cum e cazul meu, da (deşi nu foarte bine, dar se poate). Plus colaborări, traduceri. Dar din cărţi de critică – nu prea cred (şi în genere din cărţi, cu atât mai puţin din cărţi de critică!).

Te încearcă dorința să-ți iei lumea în cap?

Da J La începutul anilor 2000, când am plecat cu bursă de studii la Paris, am avut ocazia să rămân în Franţa (celelalte două colege de facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, şi acum locuiesc acolo), dar nu am făcut-o, din motive profesionale şi personale. Acum situaţia e prea complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul Vestului trage România şi mai în jos decât era...

Nu sunt o marginală, dar în mintea mea sunt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea de „cetăţean al lumii” şi mie uneia îmi convine globalismul tehnologic, care mă pune în contact cu oameni din diverse colţuri ale lumii. N-am priceput niciodată povestea cu „identitatea naţională”, nu suport „românismele” şi hiperbolele naţionale (deşi sunt legată, volens nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în mişcarea regresivă de azi, toate câştigurile democratice pe care le-a obţinut atât de greu, şi care ne-au folosit şi nouă enorm: cosmopolitism, schimburi culturale, graniţe deschise.

Îmi vine să-mi iau lumea în cap, din când în când, da – şi teritorial, şi profesional. De cele mai multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediţie belicoasă, ci mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Şi ca să împac şi teritoriul, şi refugiul interior, aş spune că, pentru mine, refugiul ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” şi de care mi se face dor periodic. 

Interviu realizat de Cristian Teodorescu

Interviul a apărut online aici.

Sumar Literomania 21 (26.05.2017)

Adina Dinițoiu, Romanul unei experiențe mistice (click)

Ingeborg Bachmann, Voi, cuvinte (click)

Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (click)

Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (I) (click)

Cristina Hermeziu, „Paștele mamii voastre!” – Cum traduci asta sau despre cum pierderile pe drum sunt regăsiri... (click)

Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)

Valeriu Gherghel, Mai plângeți la înmormântări? (click)

Péter Demény, Clubul grafomanilor (click)

Radu Niciporuc, Sincope cu arculețe și contor (click)

  

Sumar Literomania (23.02.2017)

Adina Dinițoiu, „Planeta Proust” văzută de Alex. Leo Şerban (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Autorii canonici şi dragostea (II). Pasiune şi vină (click)

Robert Șerban, Cele cinci simțuri (click)

Marco Grosse, Poems (click)

Raul Popescu, Ultimul interviu cu Ioan Petru Culianu (click)

Liliana Corobca, Caiet de cenzor (fragment) (click)

Dinu Ghika, Amintiri dintr-o casă bucureșteană (click)

Radu Niciporuc, În căutarea lui Columb (click)

Vernonica D. Niculescu, O pătură de amărăciune (click)

Valeriu Gherghel, Trei versiuni ale lui Barbă Albastră (click)

Ruxandra Cesereanu, Cartea psihedelică a lui Mariu în Anzi (click)

Sumar Literomania (16.02.2017)

Săptămâna aceasta puteţi citi pe Literomania:

Adina Dinițoiu, Ce sens are iubirea în absenţa memoriei? (click)

Paul Țanicui, Comédia ţiganilor. TARAF DE HAÏDOUKS (click)

Raul Popescu, Elisabeta Báthory și America (click)

Ioana Nicolaie, Pelinul negru (click)

Richard Brautigan, Dactilograful lui Ernest Hemingway (click)

Cosmin Perța, Dispariția (scenariu de film) (III) (click)

Valeriu Gherghel, Sic transit… (click)

Veronica D. Niculescu, Cantilene (click)

Ruxandra Cesereanu, Veronica se întoarce J (click)

Radu Niciporuc, Portretul lui captain Ha (click)

„Feminismul a fost o viclenie a istoriei pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex” - interviu cu Julia Kristeva

Pe 23 septembrie, cu ocazia vizitei la Bucureşti a Juliei Kristeva, am avut ocazia să stau de vorbă cu celebra teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare. Iată mai jos o parte a dialogului nostru. Am discutat despre psihanaliză, feminism şi romanele sale. 

Julia Kristeva, sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent – în Franţa şi nu numai – în anii ’60-’70. De la cercetările structuraliste, de la critica limbajului şi a textului, aţi trecut – în decursul timpului – la studiile psihanalitice şi feministe. În prezent predaţi cursuri de psihanaliză la Université Paris VII, dar o şi practicaţi. Ce ne puteţi spune despre practica dumneavoastră psihanalitică, despre pacienţii cu care lucraţi?

Fiecare psihanalist are o metodă a lui de lucru, care porneşte, evident, de la ceea ce s-a făcut înainte în domeniu; modelul meu a fost, mai degrabă, Freud, dar dacă mă întrebaţi, aş spune că metoda mea este metoda Kristeva. Ca să vedeţi modul în care lucrez, trebuie să veniţi, însă, la mine la cabinet. În calitate de psihanalist, nu le ofer pacienţilor mei modele. Înainte de toate, încerc să le explic că trebuie să creadă în mine şi în ceea ce facem împreună, şi să le ofer ca ultim punct de sprijin al nevoii lor de a crede în ceva – capacitatea de a gândi şi de a deveni nu credincios, ci cercetător. Să vă dau un exemplu: am fost anul trecut în Argentina şi am stat de vorbă acolo cu directorul unei universităţi. El mi-a spus că se ocupă de tinerii cu probleme de comportament din cartiere, căci există acolo zone vaste unde nici poliţia nu se duce, şi unde tinerii sunt dealeri de droguri sau traficanţi de arme. El îi adună şi, întâi de toate, încearcă să le dea încredere în ei, le oferă cunoştinţe despre tradiţiile, religia lor.

“Dar asta nu e suficient, spune el. Şi nici ce se face, în general, în Brazilia: li se oferă solidaritate, bani, sprijin pentru a se integra social etc. Eu vreau altceva de la ei: vreau ca ei să se întoarcă în cartierele de unde provin şi să devină cercetători, să facă o teză despre droguri, de pildă, sau despre vânzarea de arme ori despre familiile aflate în mizerie. Când tânărul respectiv este sigur pe el şi valorizat de societate, el e în stare să meargă la originile răului din care s-a desprins.” Aşadar, religia noastră (a psihanaliştilor, n.m.) nu este o religie: este capacitatea de a gândi, de a merge cu gândirea mai departe decât o face religia. Scopul nu este ca cel tratat să devină preot, rabin, islamist ori imam, ci un cercetător, care să înţeleagă lumea aceasta, s-o scoată din impas, s-o determine să preţuiască, mai presus de orice, libertatea de a gândi. Pentru că pe această valoare punem noi preţ: nu putem renunţa la valorile noastre, ci – din perspectiva valorilor noastre – vom încerca să înţelegem valorile celorlalţi, să-i facem să înţeleagă că se pot înţelege, la rândul lor, între ei.

Nu sunteţi numai teoreticiană şi psihanalistă, ci şi scriitoare. Aţi început să scrieţi romane destul de târziu, în 1990 (Les samouraïs, 1990; Le vieil homme et les loups, 1991 etc.). Lucraţi şi acum la un roman?

Tocmai am terminat un nou roman, cred că este cel mai bun roman al meu de până acum: se numeşte L’horloge enchantée şi va apărea la anul, în februarie, la Fayard. Acum câţiva ani, am descoperit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea, un ceas ce datează din 1750 şi care a fost programat să funcţioneze până în… 9999! (râde) Ceasul merge şi acum, s-a crezut că se va opri la trecerea în anul 2000, dar nu s-a întâmplat aşa. E senzaţional şi în roman – care este un roman despre timp –, mi-am luat libertatea de a broda în jurul acestui ceas. Protagonista, care îmi seamănă, descoperă acest ceas şi povesteşte viaţa celui care l-a inventat, ca şi viaţa la curtea lui Ludovic al XV-lea, unde erau Voltaire, Diderot, Madame de Pompadour etc. Iubitul acestei femei este un astrofizician care trăieşte după noţiuni ale temporalităţii care sunt cele de astăzi (Big Bang, Deep Field etc.).

E, aşadar, un mod de a imagina un alt timp şi de a încerca să ne construim vieţile psihice la unison cu timpul cosmosului. Pentru că eu cred că trăim având în minte temporalităţi prea scurte: uităm, mai întâi de toate, timpul religiilor – trebuie să ne deschidem către acel timp, ceea ce e deja foarte mult –, dar mai ales trebuie, cred, să împingem mai departe timpul acestei lumi: suntem oare singurii stăpâni ai lumii, mai există şi alţii? Cartea are, cum se vede, accente SF. Am încercat să scriu un roman scurt, accelerat, iar cineva care l-a citit mi-a spus că nu este un roman, ci „un accelerator de particule” (râde), lucru care m-a bucurat.

Aveţi, în prezent, numeroase studii şi iniţiative feministe. Care este climatul, în Franţa, astăzi, pentru feminism (în România este enorm de făcut, în această privinţă)?

Climatul nu este prea roz nici în Franţa, feministele nu sunt foarte active, dar în acelaşi timp, au apărut noi şantiere pentru a putea interveni în favoarea emancipării femeilor. Acum câţiva ani (în 2008) am creat Premiul „Simone de Beauvoir” – cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir –, un premiu prin care încercăm să încurajăm femeile din lumea a treia: am acordat atunci premiul unei pakistaneze care se bate, pur şi simplu, pentru ca femeile să poată merge la şcoală; talibanii au încercat să o ucidă. Acest premiu se acordă în fiecare an.

Pe un plan mai intim, mai apropiat de cultura europeană, preocupările mele feministe se îndreaptă şi către resorturile maternităţii (les logiques de la maternité). Feministele pure şi dure au declarat că maternitatea este machistă şi falocratică şi au îndepărtat multe femei de la această experienţă. Nu e o experienţă uşoară atunci când femeile lucrează, ori sunt singure, sau sunt mame purtătoare (mères porteuses) sau e vorba de copii concepuţi în eprubetă. Sunt multe întrebări noi în această zonă şi mă preocupă reflecţia privitoare la resorturile maternităţii, la suferinţele implicate de ea, la vocaţia de transmitere a limbajului şi a culturii – încerc să favorizez acest tip de cercetări în psihanaliză.

Există, de asemenea, problema scriiturii feminine (l’écriture féminine), care nu înseamnă numai o exhibare de organe (multe scriitoare tinere povestesc cum au fost agresate de tată, ce experienţe sexuale au avut ele ş.a.m.d.) ori hard sex – există şi o literatură de acest gen, sigur –, însă sexualitatea feminină are o delicateţe care are de-a face într-o mare măsură cu sublimul, cu limbajul şi toate aceste tipuri de echilibru – odată cu eliberarea corpului – sunt explorate de o serie de scriitoare care nu sunt neapărat cele mai mediatizate. Toate aceste aspecte rămân încă puţin explorate şi nu se poate spune că există o mişcare feministă omogenă. Există un Ministère des Droits des Femmes care încearcă să facă ce poate, dar cred că lucrurile ţin de responsabilitatea fiecărei femei. Îmi place să spun adesea că feminismul a fost o viclenie a istoriei (une ruse de l’histoire) pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex. Fiecare individ are propriul său sex – aceasta este adevărata libertate.

Apărut pe Bookaholic 

„Nu mai sîntem atît de convinşi de valoarea proprie a literaturii“ - interviu cu Jean-Marie Schaeffer

Jean-Marie Schaeffer (n. 1952), specialist în estetica filozofică şi în teoria artelor, este cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS) şi director de studii la L'École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS). Vineri, 11 iulie, şi sîmbătă, 12 iulie, a fost prezent la Bucureşti, ca invitat al Colocviului Naţional al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România (ALGCR), prilej cu care am putut sta de vorbă, pornind de la comunicarea pe care a avut-o în cadrul Colocviului (intitulată Pour une approche esthétique de la littérature).

În intervenţia dvs. de la colocviu, aţi vorbit despre abordarea estetică (l”approche esthétique) ca fiind un anumit tip de experienţă şi nu o disciplină aparte. Aţi publicat, de altfel, o carte intitulată Adieu à l”esthétique (PUF, 2000). Întrebarea mea este: în afara unei discipline (care ar ţine de ştiinţele umane) care să se ocupe de particularităţile operelor literare şi artistice, abordarea de tip estetic ar putea fi ea accesibilă, deschisă tuturor?

Pentru mine sînt două întrebări aici: cea dintîi priveşte experienţa estetică, iar cea de-a doua se referă la modul în care poate fi studiată această experienţă, deci ce tipuri de abordare (approches) sînt posibile în cazul ei. Sau dacă putem studia tipurile de creaţie printr-un tip de abordare care să vorbească despre experienţa estetică. Cred că experienţa estetică e accesibilă tuturor, în viaţa de zi cu zi, dar şi în ceea ce priveşte artefactele, şi în particular în cazul artefactelor care au fost create, cel puţin în parte, pentru a da naştere unui asemenea tip de receptare. Adică în cazul a ceea ce noi numim, în Europa, opere de artă, dar spectrul artefactelor care sînt abordate estetic e mult mai larg decît ceea ce studiem noi în cadrul disciplinelor artistice. Aceasta e o primă întrebare: aici putem vorbi de o poziţie care nu e deloc nouă, e o abordare care dateaza de prin secolul al XVIII-lea, şi se continuă pînă în secolul al XX-lea, cînd, de pildă, un antropolog european emigrat în Statele Unite, Boas, studia motivele decorative de pe jambierele indienilor dintr-o perspectivă nu numai simbolică, dar şi estetică. E vorba de obiecte şi veşminte care au şi o asemenea dimensiune, care face ca ele să poată opera şi estetic. Dacă vorbesc de experienţă estetică aici, o fac pentru că, în amonte, ea e postulată de abordările antropologice; o putem găsi în toate culturile, chiar dacă nu e instituită în toate culturile sub forma practicilor creatoare sau nu este plasată sub constelaţia unor tipuri de receptare identificate cultural. Un copil, de exemplu, are experienţe estetice, dar nu poate opera cu categorizări. E una din aptitudinile de bază ale spiritului uman, care poate adopta această atitudine de curiozitate pentru ea însăşi care stă la baza experienţei estetice, care nu caută un anumit rezultat, ci se mulţumeşte cu satisfacţia pe care i-o oferă simplul fapt de a contempla, de a asculta etc. Şi cred că literatura, printre toate celelalte arte şi practici lingvistice nonmarcate, a fost aleasă, încă din Antichitatea greacă, dar şi de culturile chineză, indiană ale aceleiaşi epoci, pentru a funcţiona pe baza acestei experienţe estetice.

Una dintre cele mai frecvente neînţelegeri atunci cînd vorbim despre faptul că literatura în mod special funcţionează pe baza acestui mod de atenţie şi de apreciere (modul estetic) este aceea că am apăra, prin aceasta, o concepţie estetizantă sau a artei pentru artă. 

E vorba de valorizarea estetică, de a indica valoarea estetică.

Da, în condiţiile în care, în aprecierea curentă, rareori e indicată valoarea estetică, de regulă ea se face sub forma unor afirmaţii de tipul „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”.

De regulă, specialiştii, cititorii avizaţi sînt chemaţi să decidă valoarea estetică a unor opere de artă, în baza unor reguli, norme ale aşa-numitei discipline estetice.

Însă eu nu cred că e necesară o asemenea disciplină aparte, fiindcă există întotdeauna judecăţi valorizante. O societate evaluează în permanenţă, e organizată, instituţionalizată. Există ”competenţe” variate care sînt organizate în funcţie de categorii de specializare; au existat dintotdeauna indivizi specializaţi în evaluarea diverselor obiecte care solicită acest tip de atenţie. În acelaşi timp, aceşti indivizi specializaţi sînt şi nişte prescriptori, ei efectuează prescripţii care, ca orice prescripţie, sînt ori nu sînt urmate. Există mereu această dialectică între prescripţie – inevitabilă pentru că orice societate e normată – şi respectarea ei, mai mult sau mai puţin variabilă.

E de ajuns să observăm în ce măsură valorile culturale de acum 60-70 de ani nu mai sînt acceptabile astăzi. În anii 30-50 ai secolului trecut era perfect acceptabil să spui, de pildă, că jazzul e pur divertisment, în vreme ce astăzi e un gen muzical bine stabilit. Scările de valorizare sînt variabile tocmai pentru că, cred eu, esenţiale sînt practicile individuale. Atunci cînd aceste practici sînt în dezacord cu normele, pe termen lung cele care se schimbă sînt normele. 

În intervenţia dvs de la colocviu aţi vorbit despre „uzajul estetic” al unui obiect de artă şi despre „estetism”. Ce este, aşadar, estetismul – un ”uzaj estetic” excesiv?

Nu, am spus că este mai degrabă un ”uzaj eroic”. În Franţa, de pildă, estetismul s-a manifestat la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la Huysmans, de pildă.

Dar şi Proust, la începutul secolului al XX-lea.

Putem lua cele două cazuri. Dar la Proust nu e vorba de estetism, ci de o metafizică a existenţei. El spune că adevărata viaţă, adevărata existenţă se află în creaţia literară. Iar acesta nu e estetism. De fapt, şi la Huysmans, idealul său estetic este unul existenţial. În clipa în care faci din percepţia estetică un ideal existenţial, reintegrezi estetismul în viaţă. Pentru ca percepţia să rămînă pur estetică, ea trebuie să rămînă închisă în cadrul relaţiei cu opera de artă. 

Să luăm şi cazul dandy-lor.

Într-adevăr, în toate aceste cazuri nu mai putem vorbi de estetism pur şi simplu, decît în măsura în care raportarea la opere şi lume se axează în principal pe tipul de atenţie şi de experienţă estetică, dar în cazul lor, modul de raportare estetică este pus în serviciul unui ideal existenţial, un ideal vital şi un ideal social chiar. Există, aşadar, un soi de contradicţie performativă în estetism, care îl face, aşa cum spuneam, eroic. 

O întrebare care a apărut adesea în cadrul colocviului de la Facultatea de Litere: care este, aşadar, astăzi importanţa specificităţii estetice a literaturii, a diferenţei literare în raport cu celelalte discursuri din ştiinţele umane?

Operele literare trăiesc în mod esenţial pentru că au cititori, iar aceşti cititori sînt, din fericire, cei din afara universităţii. În ziua în care literatura nu va exista decît pentru cei care se ocupă cu studiul ei sau pentru cercetătorii din ştiinţele umane, vom putea vorbi despre sfîrşitul literaturii. 

Dar se vorbeşte despre sfîrşitul literaturii de cîteva decenii deja, mai ales în Franţa: împărtăşiţi această opinie?

Absolut deloc, cred că e o iluzie, o supraestimare a importanţei pe care o are discursul critic asupra literaturii în raport cu practica literară propriu-zisă. Cînd criticii vorbesc despre moartea literaturii se referă adesea la faptul că nu mai regăsesc în literatura aflată în circulaţie anumite opere literare pe care le-au valorizat în tinereţe ori la un moment dat ş.a.m.d. Cînd astfel de opere nu mai sînt apreciate de publicul actual, au impresia că întregul cîmp literar se află în pericol. Eu nu cred că există o legătură reală între aceste fenomene. Pericolul real, după mine, este dacă nu cumva literatura nu riscă să se reducă la un obiect al ştiinţelor umane. Ar trebui ca studiile literare să aibă grijă ca literatura să nu înceteze să fie studiată în ceea ce are ea valoros şi specific, experienţa şi modalitatea de expresie estetică. 

Credeţi că există acest risc?

Nu neapărat. Dar există ideea (comisiile europene o cer, de pildă) că studiile literare, ca şi cele din ştiinţele umane, trebuie să aibă o anumită utilitate pentru societate. Lucrul e valabil numai pentru studiile literare, nu şi pentru literatură, care scapă cerinţelor oricărei comisii. Pericolul nu vine însă din faptul că literatura este un obiect de studiu pentru ştiinţele umane, ci mai degrabă din nesiguranţa pe care o au studiile literare astăzi în ce priveşte puterea de a apăra valoarea proprie a literaturii ca mod specific de creaţie simbolică. Cred că aici se află drama relaţiei de transmisie a literaturii în instituţii (şcoli, universităţi) şi poate, în parte, chiar în cîmpul public. Noi înşine nu mai sîntem atît de convinşi de valoarea proprie a literaturii ca fiind socialmente importantă, pentru a o apăra from our own point of view, şi atunci căutăm argumente din cîmpul altor discipline. Cred că e vorba de o nesiguranţă pe care o resimţim în cadrul propriei noastre discipline, care e poate dificil de explicat, şi care se datorează poate faptului că nu am reuşit să construim tradiţii suficient de puternice în cadrul acestei discipline, care să ne facă să ne simţim în largul nostru în interiorul ei – încă din secolul al XIX-lea, să spunem – în raport cu discursul disciplinelor vecine. E poate o fatalitate istorică a studiilor literare. Dar, în ce mă priveşte, nu sînt un pesimist nici în privinţa literaturii, nici în privinţa studiilor literare, al căror decalaj în raport cu cea dintîi şi cu marele public este firesc. 

Şi o ultimă întrebare, pornind chiar de la titlul ultimei dvs. cărţi, Petite écologie des études littéraires; Pourquoi et comment étudier la littérature. Cum şi de ce să studiem, aşadar, literatura?

Există cel puţin două răspunsuri aici: unul din perspectiva a ceea ce numim savoirs – care nu sînt neapărat literare. Cîmpul literaturii este foarte larg (includ aici şi literatura orală, nu numai pe cea scrisă) şi se pretează la diverse abordări cognitive; este o activitate care se exprimă în limbaj, iar limbajul este modul nostru cel mai important de a fi în lume şi tot ce trece prin limbaj, prin definiţie, e foarte important pentru a înţelege ceea ce sîntem sau cum putem fi, ce putem spera. Pe de altă parte, literaturile sînt nişte practici culturale care s-au stabilit în urma unor tradiţii, punînd tot timpul noul în chestiune, căutînd drumuri noi  - ele sînt domenii în care se poate vedea foarte bine creativitatea umană, care se manifestă, de altfel, şi în alte domenii sau în viaţa cotidiană, dar în literatură apare într-o formă concentrată. Pentru toate aceste motive trebuie să studiem literatura. Acum cum putem justifica studiul literaturii în faţa marelui public? Arătîndu-i că studiile literare îi pot oferi un mijloc, o cale de acces la înţelegerea operelor literare, convingîndu-l că literatura merită citită şi că studiile literare pot contribui la a ghida într-un fel sau altul lectura textelor literare; arătîndu-i cu degetul anumite puncte important. E adevărat că nimic nu poate înlocui experienţa individuală a lecturii, dar studiile literare pot oferi un astfel de ghidaj şi, în general, ele pot influenţa marele public oferindu-i mereu motive suplimentare pentru a citi literatură.

Lucrul acesta trebuie să se facă, desigur, în şcoli – şi nu e uşor, a transmite plăcerea lecturii e o chestiune dificilă în învăţămînt, şi nu de astăzi (vorbesc din propria mea experienţă de elev şi de profesor). Asta ar trebui să încercăm să facem în şcoli: să-i convingem pe tineri să citească, indiferent de suport, pe hîrtie sau electronic, dar să citească, pentru că literatura nu e numai o experienţă de cunoaştere, ci şi una de limbaj, iar limbajul e ceea ce ne constituie într-un anumit sens; cultura literară, prin intermediul limbajului, schimbă raportul nostru cu realitatea. Sîntem, în fond, fiinţe vorbitoare, iar literatura, spre deosebire de celelalte arte şi atracţii contemporane (filmul, de pildă, care a avut şi el o evoluţie foarte interesantă, în scurta lui istorie culturală, arătînd cum o formă de tehnologie poate conduce la o nouă formă de artă), propune această experienţă intimă a limbajului.

 

Apărut în Observator cultural nr. 732/ 25.07.2014