O proză atipică

Tânărul poet şi prozator Cosmin Perţa a publicat, în 2012, o carte de proză atipică, Teofil şi câinele de lemn (Editura Herg Benet), care poartă subtitlul „poem”. E drept, fiecare dintre cele 33 de capitole succinte se încheie cu câte un pasaj distinct, marcat cu italice, care poate fi citit, de fiecare dată, ca un poem de sine stătător, de dimensiuni variabile.

În ansamblu, Teofil şi câinele de lemn reprezintă un text hibrid, greu de încadrat într-o categorie anume, care mixează ingrediente dintre cele mai diverse: de la SF şi fantasy la alegoria cu tentă politică (Şantierul este, de pildă, un soi de falanster totalitarist) şi la satira socială, cu debuşee în fantastic. Proza aceasta cu pronunţate accente poematice, îmbibată de satiră politico-socială, dar şi cu unele inflexiuni mistic-religioase se înscrie pe o filieră rusească, mai exact în descendenţa unui Bulgakov, marcând o zonă mai puţin frecventată în literatura română contemporană. Şi ar mai fi de adăugat un lucru aici: dincolo de toate ingredientele textuale, în Teofil şi câinele de lemn există şi un – să-i spunem – cadru metatextual, anunţat de motto-ul cărţii (şi reluat, la un moment dat, chiar în paginile ei): „Scriitorul este o persoană a cărei menire nu e de a da răspunsuri, ci de a pune lumii întrebări” (Roland Barthes).

Or personajul central al cărţii – de fapt, unul dintre cele două personaje principale anunţate de titlu – este scriitorul Teofil Barbălată, prezentat cu umor şi o doză de ironie (la adresa personajului, dar şi a criticii literare) drept „un poet şi un romancier contemporan mediocru. Ştia asta şi era împăcat. Prea încerca să le facă pe toate, prea se credea important şi nu excela în nimic. Cu gândul acesta se obişnuise deja după lungi ani de dramatism şi lingoare, după ce, la rugăminţile lui, i-o demonstraseră chiar majestăţile criticii (contemporane, bineînţeles)”. Neavând, aşadar, prea multe satisfacţii de pe urma mediocrităţii lui scriitoriceşti, Teofil Barbălată se decide să dea curs unui anunţ din ziar prin care inginerul Nicolae Popete, de 86 de ani, încerca să găsească un voluntar pentru a-şi breveta invenţia: o maşină a timpului. Mai în glumă, mai în serios, Teofil Barbălată imaginează şi o miză literară acestei insolite aventuri: „Eh, aiureli, singura chestie bună în toată povestea asta era că la întoarcere ar fi putut să scrie un roman istoric foarte bun, de fapt se şi gândise la el, era simplu, trebuia doar să redacteze exact ce vedea în jur, şi să se plaseze şi pe el în mijlocul acţiunii, deci o dădea şi înspre literatură fantastică, ceea ce era de bon ton, până la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică, iar de bănuit de ceva nu-l putea bănui nimeni pentru că până la urmă cine ar fi crezut că el chiar a fost cu adevărat acolo, hm... aberant...”.

Naraţiunea proliferează, incredulul Teofil e transportat în trecut, la începutul secolului XXI, pe la 1908, aşa cum îi ceruse inginerului Popete, un personaj care, la finele cărţii şi aventurii scriitorului, se face nevăzut, precum în proza fantastică a lui Eliade. Pe măsură ce textul proliferează – ai senzaţia că, la un moment dat, Cosmin Perţa este purtat el însuşi de condei încotro vrea acest text –, umorul iniţial, pigmentat de ironie, se transformă în altceva, în dramă. Tot aşa cum – anticipând puţin – planurile scriitoriceşti ale lui Teofil vor fi abandonate, căci puterile scrisului nu par să mai însemne nimic în faţa realităţii ultime: moartea. Începând ca o naraţiune satirică şi ironic-fantastică în siajul lui Bulgakov, povestea coborârii în timp a lui Teofil Barbălată – care prilejuieşte câteva pagini savuroase purtând amprenta epocii (v. secvenţele cu regele Carol I şi regina Elisabeta, descrierea de tinereţe a viitoarei soţii a lui Teofil, Anastasia Costachi, sau escapadele nocturne ale lui Teofil ce apare drept „Supermanul Bucureştiului de început de secol”) – virează spectaculos, spre final, către un poem vizionar având în centru imaginea morţii.

Şi, în acelaşi timp, e depăşit şi cercul metatextual: dintr-un text despre scris şi puterile scrisului, Teofil şi câinele de lemn se transformă într-unul despre salvare, care înseamnă, în cele din urmă, un abandon al scrisului: „Mă mai pot salva? Cine mă poate salva? Ce trebuie să fac? «Rugăciune», îi şopti în ureche Câinele de lemn. «Rugăciune», şopti ca pentru el T. Barbălată. Şi se decise: în viaţa lui nu va mai scrie un rând, nici pentru gazetă, nici pentru cărţi, pentru nimic. Toate rândurile scrise erau mincinoase, în toate rândurile scrise exista ispita. Prin scris puteai să cazi fără să ştii. Se hotărâse: din chiar acel moment T. Barbălată nu mai era jurnalist, nu mai era scriitor, nu mai era persoană publică, nu mai era nimic. Să nu scrii nimic e un curaj mai mare decât să scrii. Era doar un om care voia să îşi salveze sufletul. Şi să îşi salveze îngerul”.

Nu am spus încă nimic despre celălalt protagonist al cărţii, Câinele de lemn, care acţionează într-un al doilea plan – jumătate fantastic, jumătate alegoric-satiric –, până în clipa în care planurile se intersectează şi cei doi se întâlnesc – spre final, când Câinele de lemn moare şi se transformă în îngerul păzitor al lui Teofil. Întâlnirea celor doi, într-o încăpere capitonată şi etanşă, în care sunt chemaţi pe rând la telefon de către – ghicim – „Stăpânul tuturor” e prezentată, încă o dată, în notă umoristic-satirică, de audienţă comunistă cu împărţire de sarcini (Teofil apare drept „clientul” Câinelui de lemn).

Trebuie spus că secvenţele care îl au ca protagonist pe Câinele de lemn – capitole ce alternează constant cu cele în care evoluează Teofil Barbălată – prilejuiesc pagini dintre cele mai frumoase ale cărţii. Sunt pagini de rară şi sfâşietoare poezie, ţesute în jurul unui personaj care încearcă cu disperare, în zadar, să evadeze din falansterul guvernat de teroare (el se cheamă Şantierul, şi e înconjurat de „închisoarea din pădurea de pin”, dar mai ales de Mlaştină, în care, „când nu mai încăpeau în închisoare, muncitorii erau scufundaţi de vii”). Câinele de lemn – numit aşa după unica lui jucărie din copilărie, un câine cioplit în lemn de tatăl său – parcurge o întreagă dramă personală, căci îşi jeleşte la nesfârşit fiica, pe Matrioşca, ucisă, pare-se, în clipa în care încercaseră amândoi să evadeze de pe Şantier (mai apare în carte un substitut ambiguu al acesteia, Jumătatea de Matrioşcă, ce se confundă adesea cu Matrioşca, în halucinaţiile Câinelui de lemn). Realul şi fantasticul se amestecă indistinct – vorba lui Teofil, „până la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică” –, alegoria satirică şi viziunea onirică aşijderea, în pagini de mare poezie, precum cele care-l evocă pe Câinele de lemn în sanatoriu, în compania altor personaje pitoreşti (nebuni, înţelegem) – Conducătorul de Oşti Celeste sau Regele Nisipurilor Mişcătoare.

Spuneam că fiecare capitol se încheie cu un pasaj în italice (mai scurt sau mai amplu, de la un rând până la o pagină), care are mereu sunetul unui adevărat poem în proză, halucinant, vizionar sau chiar revelatoriu. Iată un exemplu: „Ceaţă albastră, ceaţă albastră, scufundă-mi creierul în imensitatea ta, lasă-mă să sap un mormânt uriaş în nemărginirea ta laolaltă cu şerpii şi leii şi elefanţii prietenii mei în groapa din tine, ceaţă albastră, îi voi arunca şi vinul tău albastru îl vor bea şi vor dansa în imensitatea ta şi creierul meu scufundat se va bucura în nemărginirea ta”.

Finalul cărţii are el însuşi sunetul unui poem apocaliptic despre moarte, aglomerând secvenţe evocatoare şi descriptive – delirul lui Teofil, care sfârşeşte luptându-se cu morţii şi cu demonii.

Teofil şi câinele de lemn este, aşadar, o proză atipică, cu rezonanţe poetice, fantastice şi onirice, care prilejuieşte pagini de mare frumuseţe literară. Deşi nu scapă de unele neglijenţe stilistice, datorate grabei, ea reprezintă – după romanul Întâmplări la marginea lumii (2007) şi volumul Două povestiri (2010) –, probabil, cea mai bună carte de proză de până acum a autorului.

Apărut în România literară nr. 10/ 8 martie 2013