„ce Ariadnă sunt eu pentru tine?”

Poeta şi traducătoarea Ioana Ieronim a debutat cu volumul de versuri Vară timpurie (Cartea Românească, 1979), aparţinând – dacă luăm în calcul anul debutului – grupării optzeciste. Cu toate acestea, factura poemelor sale este cu totul diferită: texte neomoderniste, preocupate de limbaj şi de raportul dintre limbaj-trup-„fiinţă”. Lucrul acesta este evident în volumul din 2013, Când strugurii se prefac în vin (publicat la aceeaşi editură, Cartea Românească), al cărui ultim poem, Aproape, sună în felul următor: „frunte la frunte/ ochii închişi// atât de aproape încât/ fiinţa ni se aşază desăvârşit/ ca faldurii de mătase/ de lână// în cădere liberă/ trupul nostru/ care ştie atât de mult/ şi atât de mult ştie să uite”. Poemul este un mod de existenţă („poeme ca pâinea”, scrie Ioana Ieronim), iar cuvântul, la rândul său, este „vehiculul” esenţial, care „îmblânzeşte” „bestia”, „tăcerea” ori „golul”: „Poeme ca pâinea, spui/ pâine cum zici acasă/ pâinea departe de casă/ pâinea împărtăşaniei/ a supravieţuirii// pâinea de îmblânzit bestia/ tăcerea// poeme/ de traversat golul” (Poeme ca pâinea). Un alt text (Doar cuvintele dau lumină) poartă un titlu desprins din mottoul semnat de Tristan Tzara, „În întuneric, doar cuvintele dau lumină”.

Cuvântul poate fi înţeles, la Ioana Ieronim, şi în sens biblic, întemeietor – există, de altfel, în poemele sale, o infuzie de motive biblice, dar şi mitologice (precum motivul „firului Ariadnei”, din a doua secţiune – omonimă – a cărţii). Pe filieră întrucâtva argheziană, cuvintele („sămânţa neamului nostru durabil”), cu întreaga lor istorie transpersonală, sunt întemeietoare şi în planul poeziei, mijlocind, în cele din urmă, şi relaţia personală, de iubire, între „eu” şi „tu”: „aceste cuvinte au fost încălzite între palme/ aceste cuvinte au stat sub obrazul meu în somn/ aceste cuvinte s-au rostogolit din căruţa cu coviltir,/ au rătăcit nomade/ şi pretind că nu s-au clintit din loc// am ţinut aceste cuvinte, ca o ţărancă, la piept/ atunci când le-a fost foame le-am hrănit din mers/ aceste cuvinte mi s-au înfăşurat printre glezne/ când trebuia să fiu liberă,/ s-au ridicat de patimă ca armăsarul oprit din galop// (...)/ aceste cuvinte mi-au căzut în poală râzând înfricoşate/ au avut şapte ani slabi şi iar şapte/ au atins otrava iubirii şi morţii cu limba neştiutoare/ (...)/ azi eu sunt aceste cuvinte pentru tine/ azi tu eşti aceste cuvinte pentru mine:/ cuvinte mai umile decât scoicile goale/ înainte să se spulbere în nisip/ cuvintele – tot ce e mai bun/ tot ce e mai rău/ sămânţa neamului nostru durabil// ca agrafa din peplum s-au desfăcut de la mine/ cuvintele/ pe care ţi le trimit” (Cuvinte).

Poeta scrie, pe coperta a treia a cărţii, că acest volum marchează o schimbare de perspectivă, de atitudine poetică, trecerea de la „imaginea poliedrică a lumii” la o „geografie a interiorităţii”. Schimbarea nu este atât de vizibilă, însă se poate, într-adevăr, vorbi aici de o poezie mai personală, mai apropiată de poezia practicată de optzecişti. Aşa se întâmplă, de pildă, în Fashion – unul dintre textele care încearcă să ţină pasul, la nivelul realităţilor, dar şi al limbajului, cu lumea (post)modernă (vezi şi WikiLeaks etc.), dar fără a scăpa complet de o anumită doză de retorism şi abstract: „Cum să mă gătesc pentru tine astăzi?/ În ce adânc de şifonier am lăsat lucrurile/ împăturite-n straturi de tăcere şi timp?/ (...)/ ... Rock/ rock şi iar rock nemuritorul, stiletto/ catifea neagră/ dantelă din fir de înaltă tensiune/ dolce dolente, credinţă eternă/ uşoară ca raza de lună, grea ca maica ţărână,/ mai deasă decât/ bezna cea nepătrunsă, către dimineaţă/ arzând cu flacăra până la cer/ înfometată”.

De reţinut şi secţiunea cu trimiteri mitologice de la finalul cărţii, „Firul Ariadnei”, care conţine câteva texte ce vorbesc despre iubirea trădată – nu la modul personal, ci invocând cuplul mitologic Ariadna-Tezeu. Deşi nici acestea nu sunt propriu-zis poeme ale interiorităţii, ele concentrează, într-adevăr, cum ţinea să precizeze Ioana Ieronim, nichitastănescian, un „timp al sentimentelor”. Figura mitologică a Ariadnei este, în acelaşi timp, o bună metaforă pentru imaginea poetei ca ţesătoare de cuvinte. Sentimentul („sentimentul dinaintea cunoaşterii”) şi preocuparea pentru limbaj marchează două dintre caracteristicile de bază ale poemelor scrise de Ioana Ieronim în volumul de faţă. Iată şi un ultim citat ilustrator: „ce Ariadnă sunt eu pentru tine?/ femeia care a fost mireasa lui Dionysos întâi/ ori după/ în povestea noastră cum o spun alţii?/ Pe când eu a ta am fost mereu – şi timpul,/ timpul, doar el s-a răsucit până/ dincolo de recunoaştere// (...)// Ţesem, toarcem, deşirăm limba pe care/ am învăţat-o laolaltă// (...)// cum ştiu că eşti tu? sentimentul/ dinaintea cunoaşterii// iar tu deodată aproape/ atât de aproape/ în întuneric” (Cine a spus?).

Ioana Ieronim, Când strugurii se prefac în vin, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 72 p.

Apărut în România literară, octombrie 2013