Scriitorul, eseistul şi
profesorul universitar Caius Dobrescu şi-a publicat în 2013, la Editura
Muzeului Naţional al Literaturii Române, consistentul său studiu rezultat în
urma unui proiect POSDRU, intitulat Plăcerea de a gândi. Moştenirea intelectuală a criticii
literare româneşti (1960-1989), ca expresie identitară într-un
tablou global al culturilor cognitive.
Studiu amplu şi dens, cu
bibliografie la zi, cercetarea lui Caius Dobrescu avansează – trecînd prin
teorii ale cunoaşterii, teorii sociale, ale mentalităţilor etc. – o teză
centrală, cu atît mai interesantă cu cît vine în răspăr cu opiniile curente în
ceea ce priveşte critica literară: în viziunea lui (cît se poate de doctă, cu o
tratare academică pe măsură), critica literară, departe de a fi o formă
culturală perimată, o reminiscenţă din epoca nonspecializării, a cunoaşterii de
tip universalist, reprezintă, dimpotrivă, o formă de „cultură cognitivă“ în
siajul european al culturii de salon şi o formă a politeţii şi a sociabilităţii
ca mărci – din nou europene (cu deosebire franţuzeşti) – ale modernităţii
timpurii (secolele XVII-XVIII) şi, în fond, baze ale culturii moderne europene.
Teza lui Caius Dobrescu comportă şi două aspecte particulare: în Europa de Est
– în speţă România –, datorită unui context istoric (unui decalaj) specific,
tipul acesta de critică literară s-a păstrat şi continuă să funcţioneze, în
vreme ce, în Europa Occidentală, se manifestă tendinţa de specializare
crescîndă. În plus, pe tot parcursul comunismului, critica literară – ca
„politeţe conversaţională“, formă de sociabilitate şi întreţinere a unui spaţiu
public (fie el cît de redus şi de supus constrîngerilor ideologice oficiale) –
a reprezentat, consideră Caius Dobrescu, o veritabilă formă de „rezistenţă prin
civilizaţie“ la comunism. Cercetătorul preferă să citească în cheie
civilizaţională şi într-un mod, aşadar, pozitiv celebra formulă postdecembristă
a „rezistenţei prin cultură“.
De altfel, Caius Dobrescu
realizează – pe tot parcursul studiului – o impresionantă pledoarie pentru
valoarea civilizatoare şi esenţial umană (ca marcă distinctivă) a
sociabilităţii, a politeţii şi a artelor conversaţionale cu punct de plecare în
Europa Occidentală: în cultura curtenească a secolului al XVII-lea, urmată de
cultura de salon a secolelor XVIIIXIX, a cărei moştenire se face simţită în
critica literară practicată la noi în perioada post - belică (1960-1989;
practic în perioada comunistă, dar critica literară pe model vest-european
apăruse la noi deja în secolul al XIX-lea şi se manifestase strălucit în
interbelic). Caius Dobrescu apelează cu predilecţie la sociologul Norbert Elias
şi la teoria lui legată de „procesul civilizării“: „Sistemul curtoaziei,
politeţii, civilităţii, dezvoltat în modernitatea timpurie a Europei
Occidentale, nu face excepţie de la regulă [distanţarea omului faţă de natura
sa animală, n.m.]. Teza implicită a lui Norbert Elias este că această
multiplicare, diversificare, dezvoltare emfatică a manierelor, pe care o
numeşte proces al civilizării, este parte integrantă a procesului însuşi de
modernizare şi îl explică, fie şi parţial, ca direcţie de dezvoltare
involuntară, de lungă durată, a societăţilor europene“. Or, în perioada
comunistă – consideră Caius Dobrescu –, în România, o ţară în care spaţiul
public a fost dominat de discursul criticii literare, iar nu al sociologiei ori
al altor ştiinţe umane, civilitatea şi plăcerea conversaţională a criticii
literare au constituit o marjă de libertate şi, deci, o formă de rezistenţă la
îndoctrinarea oficială. Rădăcinile acestei practici literare – de mare succes
în perioada comunistă, dar care există şi astăzi, în forme adaptate, aduse la
zi – sînt de găsit în conversaţia de salon (cu precădere) franţuzească, dar şi
ceva mai devreme, în cultura curtenească a „monarhiilor baroce“ ale secolului
al XVII-lea. În ambele cazuri, spune Caius Dobrescu, există o anumită libertate
de opinie, dar şi deschiderea către celălalt – în limitele unei etichete de
curte ori de salon sau, altfel spus, ale unei codificări sociale. Practicile
conversaţionale de acest gen trec ulterior pe teritoriul criticii literare,
ducînd la „sublimarea etichetei într-o estetică“: „Reţeaua de reguli şi practici
a conversaţiei politicoase este intricată în structura de adîncime a limbajului
criticii literare.
Conversaţia politicoasă presupune
inflexiuni, modulaţii, fandări sau atacuri, protocoale ale deferenţei, omisiuni
semnificative, pauze, tehnici de «dantelare» a sensurilor, de nuanţare şi de
nuanţare-a-nuanţării. Critica literară, ca gen, dar şi ca sistem de practici şi
ca formă specifică de cultură cognitivă, conservă toate aceste mărci ale
habitusului conversaţional. Nu e vorba despre supravieţuiri aleatorii sau
inerţiale ale etichetei conversaţionale, ci despre sublimarea etichetei într-o
estetică“. Gustul, plăcerea conversaţiei, păstrarea „regulilor retorice şi
comportamentale ale politeţii“, deschiderea către dialog şi către preopinent au
fost, aşadar – într-o societate românească dominată de teroare şi cenzură –
virtuţi cardinale ale unei modernităţi culturale (pe filieră occidentală,
curtenească şi iluministă), păstrate în ciuda contextului sociopolitic.
Criticul literar introduce, în egală măsură, în spaţiul public şi o doză de
subiectivitate, de „cunoaştere personalizată“, de intimitate a discursului,
care contează enorm în peisajul lipsit de libertate al comunismului. În acest
punct, Caius Dobrescu face o critică la ideea deleuziană a „privatizării
gîndirii“, observînd că „gînditorul privat“ postulat de Deleuze nu este o
specie nouă de disident faţă de sistemul etatizat al cunoaşterii, ci că el
exista, istoriceşte, de multă vreme, din epoca „benevolenţei confesive“ ce
caracterizează „societatea cunoaşterii“ în faza ei timpurie: „Ideea de
privatizare a gîndirii, amplu susţinută de Gilles Deleuze [...], este de fapt
inadecvată şi anacronică, fiindcă gîndirea ştiinţifică modernă, atît în
privinţa cunoaşterii naturii, cît şi în cele ţinînd de înţelegerea societăţii,
a fost generată în spaţiul privat, al experimentului diletant [în sens
etimologic – s.a.] şi al loisir-ului conversaţional. De fapt, gînditorul privat
postulat de Deleuze nu este, istoriceşte vorbind, un disident al Sistemului
public sau, mai precis chiar, etatizat al cunoaşterii, nu este o specie apărută
prin adaptare negativă (prin respingere, adică) la mediul cunoaşterii
ştiinţifice instituţionalizate. El este de fapt un supravieţuitor/continuator,
la rigoare un atavism, al benevolenţei confesive ce impregnează «societatea
cunoaşterii» în faza ei timpurie“.
Ei bine, „argumentul“ lui Caius
Dobrescu este acela că, în timp ce, în lumea occidentală, complexul
cunoaştere-conversaţie-confesiune s-a dezagregat, în modernitatea tîrzie, în
favoarea specializării, în schimb, în Europa de Est din a doua jumătate a
secolului al XX-lea, aflată sub dominaţie sovietică, „simbioza cunoaşterii cu o
veche şi rafinată cultură conversaţională şi confesivă“ (existentă în aceste
ţări, în grade diferite, dinainte de comunizare) a cunoscut o nouă înflorire:
„[...] intelectualii Europei sovietizate au ajuns să reconstituie în spirit,
într-un mod cvasiindependent, în condiţii de parţială analogie a raporturilor
dintre putere şi societate, stiluri cognitive specifice creştinismului
raţionalizat al Occidentului secolului al XVII-lea, în care cunoaşterea şi
cultura introspectivă se aflau intim fuzionate“. Iată de ce – insistă
cercetătorul – critica literară reprezintă, pentru spaţiul cultural românesc
(şi mai larg esteuropean) o adevărată „cultură cognitivă“ şi o „expresie
identitară“, demnă de a fi considerată ca atare.
În partea a doua a lucrării sale,
Caius Dobrescu se ocupă de trei studii de caz, ce ilustrează tocmai această „rezistenţă
prin civilizaţie“ la regimul comunist – e vorba de trei critici importanţi ai
perioadei postbelice: Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Mircea Martin. În
cazul lui Eugen Simion, analiza aplicată – e vorba de „jurnalul parizian“ al
criticului, publicat sub titlul Timpul trăirii – timpul mărturisirii –
se sprijină pe cîteva idei centrale: pe de o parte, îndeplinirea acelei
„misiuni de mediere între ştiinţă şi umanism şi între confesiv şi
conversaţional“ asumate de criticii literari ai epocii, asumarea cu precădere
aici a „responsabilităţii reflecţiei sociale“ pariziene şi româneşti (în
paralel); pe de altă parte, propunerea, în spaţiul public al ideologiei
comuniste, a unei forme – alternative – de cunoaştere personală, reflectată, la
rîndul ei, într-un soi de timp alternativ, „timpul interior“: „Se poate spune
că Timpul trăirii – timpul mărturisirii propunea, la sfîrşitul anilor
1970, un fel de protezare a vieţii intelectuale autohtone, un mod de a
participa, fie şi prin delegaţie, la o autentică sferă publică, înţeleasă în
primul rînd ca sferă a liberei opţiuni, a liberei definiri intelectuale şi
morale de sine“.
În ce-l priveşte pe Nicolae
Manolescu, el descinde cu evidenţă dintr-o tradiţie iluministă franceză a
acelui „philosophe“ definit prin disponibilitate, curiozitate intelectuală,
discernămînt şi flexibilitate, „aristocratul liberal şi «împămîntenit» prin
filtrul sentimentului de a participa de drept la tradiţia elitelor sociale
autohtone“.
Un critic precum Nicolae
Manolescu – eseistul se opreşte aici asupra Temelor manolesciene, în
special asupra celei de-a patra părţi a ciclului – reuşeşte să opună
propagandei oficiale axate pe etica muncii şi a sacrificiului de sine (pe
modelul mistic al muncii ca mîntuire) un „etos al invenţiei şi inovaţiei, al
«gratuităţii » creative, al suveranităţii interioare asupra «determinărilor
obiective»“. Altfel spus, Nicolae Manolescu propune, în spaţiul public
compromis al comunismului, o „nouă şi ambiguă libertate“, reprezentată de „o
practică a plăcerii de a gîndi care oferă existenţei, mai mult decît un sens, o
experienţă a plenitudinii“.
Mircea Martin, prin cartea sa Dicţiunea
ideilor (1981), introduce, odată cu acest concept de „dicţiune a ideilor“,
şi ideea de etică a criticii literare, văzînd actul de creaţie ca pe o
responsabilitate individuală şi personală: „estetica critică poartă în sine o
etică“. Prin - tr-o instructivă analiză comparativă a conceptului noician de
„rostire“, respectiv a conceptului de „dicţiune a ideilor“ propus de Mircea
Martin, Caius Dobrescu subliniază refuzul oricărei transcendenţe la cel din
urmă (spre deosebire de discursul noician), ca şi miza nu doar cognitivă, dar
şi morală a demersului lui Mircea Martin: „[...] miza pe «dicţiune» sugerează
că efortul continuu de a face să fuzioneze ideea cu expresia reprezintă singura
certitudine de care dispunem cu adevărat. «Blocul unitar» despre care vorbeşte
criticul are o semnificaţie deopotrivă cognitivă şi morală“. Caius Dobrescu
aduce în discuţie şi o altă carte a lui Mircea Martin,Singura critică,
văzută ca o încercare de a construi „un spaţiu de afirmare a unei culturi
cognitive integratoare a tuturor speciilor criticii literare“.
Mă opresc aici, din motive de
spaţiu, însă, oricum ar fi, e imposibil să prinzi într-o cronică multitudinea
sugestiilor şi referinţelor critice, filozofice, antropologice, sociologice
etc., desfăşurate erudit de Caius Dobrescu. Teza majoră a cărţii, privitoare la
critica literară românească postbelică văzută ca o cultură cognitivă specifică
şi ca o formă de rezistenţă prin civilizaţie şi civilitate la regimul opresiv
comunist, mi se pare convingătoare şi savant argumentată, cu atît mai necesară
cu cît şi astăzi – poate mai ales astăzi – este încă nevoie de o pledoarie
susţinută pentru eleganţa şi plăcerea discursului intelectual în spaţiul
public.
Caius Dobrescu, Plăcerea de a gândi. Moştenirea intelectuală a criticii literare
româneşti (1960-1989), ca expresie identitară într-un tablou global al
culturilor cognitive
Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti, 2013, 324 p.
Apărut în Observator cultural nr. 698/ 08.11.2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu