Pentru Gheorghe Iova, însă, cel
puţin la început, nu se pune problema naraţiunii şi a cursivităţii ei în
vederea scrierii unui roman. E drept, mai târziu, autorul ajunge şi el la acest
prag în De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii (Editura Paralela
45, 1999), dar nu reuşeşte să-l treacă: ratează romanul, ratează narativul,
marcând poate un eşec final al scriiturii sale experimentale. De altfel, Gh.
Iova rămâne autorul unor „texte” (cu termenul integrator propus chiar de
textualişti, spărgând graniţele între proză şi poezie) scrise în mare parte în
anii ’70-’80 şi publicate în anii ’90. Dar e important de spus că, în anii ’80,
el propune versiunea cea mai articulată – teoretică şi practică, pentru că cele
două se suprapun una peste cealaltă – a experimentului textualist, asigurându-i
o fundamentare ontologică: pentru el existenţa (proprie) şi textul se confundă,
sunt „texistenţă”, iar acţiunea umană reprezintă în fond acţiunea de „textuare”;
lumea şi existenţa sunt un amplu text, în care se integrează şi eul individual.
În acest tip de scriitură, „diferenţa dintre teorie şi practică nu se mai face”[2].
„Acţiunea specific umană – afirmă Iova – este textuală. Textualul acoperă
interstiţiul, locurile interumane”[3], şi:
„Pentru cel care textuează, semnul este corporal, este de aceeaşi natură cu
propria lui fiinţă. El are conştiinţa că ceva se transformă în text şi asta nu
poate fi decît propria lui fiinţă. Textul este înaintare, adaos la adaos, nu
are început şi sfîrşit. Textul înaintează dinspre mine şi înspre mine, eu sînt
un punct de continuitate în text”[4].
„Echivalarea acţiunii umane cu
acţiunea de «textuare» şi afirmarea caracterului necesarmente corporal al
textului” (ultimul va face carieră în teoria şi practica literară a lui Gh.
Crăciun) reprezintă, pentru Adrian Oţoiu, „contribuţia cea mai originală” a lui
Gh. Iova la definirea textualismului optzecist. „În felul în care îl înţelegeau
practicienii săi – spune cercetătorul –, textualismul se îndepărta de un simplu
joc steril, pentru a deveni un mod de a emula realul, asimilîndu-i structurile
în text”[5]. Ceea
ce aş vrea să adaug e faptul că, dincolo de articularea mai accentuată pe care
o dă acestui tip de experiment lingvistic şi textual, acestei „acţiuni textuale”
– care poate avea „originalităţile” ei, grefate pe lecturi de influenţă Tel
Quel şi pe elemente de lingvistică – nu cred, totuşi, că Gh. Iova poate fi
considerat un „vizionar” (el însuşi creditează această ipoteză, vorbind despre
„bunul-simţ vizionar”[6]).
Iată, de pildă, un text din Texteiova, în care apare în mod evident –
şi cu o doză de autoironie – ideea de „texistenţă”, de continuum textual în
care se integrează/se pierde existenţa individuală: „Trebuie să scriu (o carte)
ca să pot muri. Uzajul, la diateza activă, a verbului morţii, «omul a murit», «îl
priveam când murea, vedeam (?) că moare», îşi are firescul său. Sunt un om
greşit scris. A trebuit să am conştiinţa că sunt scris neîncetat, din toate
direcţiile. Se zice aşa: «judecat greşit». Va trebui să treacă foarte mult timp
până să se corecteze greşelile din acest text (scrisa vieţii mele). Cum
singurul text de autor, în care deciziile omului au o oarecare aparenţă de
validitate, este testamentul, vedeţi, îl voi scrie. Îmi închipui că vor exista
oameni care să găsească un motiv pentru a pune problema adevărului vieţii mele.
Acest lucru îl prevăd după moartea mea, oricât de mult aş trăi. Nu cred că
moartea mea va fi un eveniment. În acest sens, că moartea mea va declanşa
preocuparea pentru adevărul meu: al fiinţei mele, al vieţii mele. Aşadar, e
indiferent când mor. Ca şi Rimbaud, am descoperit devreme, la 19 ani, că textul
literar, ca orice text, participă la falsificarea vieţii umane. Am încetat să
fiu. Încet-încet. Ceva care se prelungea”.
Atât „direcţia” Nedelciu-Stan,
cât şi „direcţia” cealaltă Iova-Crăciun – aşa cum le descrie Nedelciu – au avut,
însă, o conotaţie subversivă specifică în regimul politic totalitar al anilor
’80. Am mai spus acest lucru şi cu altă ocazie, textualismul optzecist a
încercat să submineze cu mijloace textuale un real socio-politic oprimant,
tocmai prin teoria lor legată de „acţiunea textuală” şi de intervenţia prin
text în real. De regulă, intenţiile subversive de acest gen depind în mare
parte de un context de receptare aparte, pregătit să perceapă subtextul, depind
deci de un cititor avizat. Dar nu e locul aici să discut reuşita lor. Dau,
totuşi, un citat, care pare să conţină aluzia la discursul oficial, la „scrisul
organizat din instituţii” (citeşte: distorsionat, manipulat): „Mă gândesc la
scrisul organizat din instituţii, băieţii vin la program şi scriu, scriu. Scrisa
lor porneşte pe canal. Rămâne pe canal peste noapte. Scriu băieţii de înfundă
canalul, scriu să-l desfunde, scriu să împingă, scriu să retragă, să dizolve,
să absolve, să caseze, să maseze (îngrămădească), scrisul lor are orice efect
afară de încetarea scrisului.
O mişcare organizată, suplă,
eficientă. Grija faţă de cei care trebuie să scrie. Acces. Asistăm la
sublinierea cuvântului «trebuie»”.
Într-un excelent eseu consacrat
prozei optzeciste[7], Adrian Oţoiu remarcă, pe
bună dreptate, caracterul eteroclit al conceptului de „textualism” la
optzecişti – un concept „umbrelă”, care
care adună laolaltă o serie de termeni derivaţi, suficient de imprecişi,
fiecare în parte: a textua, textuare, textualizant, texistenţă,
inginerie textuală, producţie textuală. În fond, optzeciştii
– şi Gheorghe Iova, în cazul de faţă – sunt nişte teoreticieni-practicieni,
nişte scriitori, care folosesc deseori asemenea termeni mai degrabă metaforic
decât riguros conceptual. Oţoiu identifică trei „obiective majore” ale
strategiei textualiste: redefinirea noţiunii de operă, devenită text,
„simplu nod al unui mare text cultural”[8];
continua chestionare a textului în chiar procesul facerii lui; instituirea unei
noi relaţii cu cititorul, „transformat în coparticipant al unui joc textual, în
coautor al textului”. Dacă cel din urmă „obiectiv” e urmărit cu precădere (şi
sistematic) de Mircea Nedelciu (dar şi cel de-al doilea, de altfel), primele
două se aplică foarte bine demersului iniţiat de Gheorghe Iova. Nereuşind să
facă trecerea spre roman (pe care a încercat-o), experimentalismul lui Gheorghe
Iova îşi cunoaşte, în cele din urmă limitele şi reuşitele, percutanţa şi
impasul.
Apărut în România literară, septembrie 2012
[1] A se vedea grupajul de
scrisori apărut în Paralela 45. Revistă
de avangardă culturală (nr. 1/1996).
[2] „Despre text”, în Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Paralela 45,
Piteşti, 1999, p. 292.
[3] Id., p. 293.
[4] Id., p. 292.
[5] Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza generaţiei ’80,
Editura Paralela 45, Piteşti – Braşov – Bucureşti – Cluj-Napoca, 2000, p. 19.
[6] A se vedea Gheorghe Iova, Acțiunea
textuală. Bunul simț vizionar (eseuri, Editura Paralela 45, 2000).
[7] Adrian Oţoiu, Trafic
de frontieră. Proza generaţiei ’80, ed. cit. mai sus, şi Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza
generaţiei ’80. Strategii transgresive, II, Editura Paralela 45, Piteşti,
2003.
[8] Trafic de frontieră, ed. cit., p. 17.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu