Liliana Lazăr (n. 1972) trăieşte
în prezent în Franţa, unde a publicat în 2009 romanul Terre des affranchis (Gaïa Éditions, Actes Sud), carte tradusă anul
acesta la Editura Trei (Pământul
oamenilor liberi, traducere din franceză de Doru Mareş). Cartea a fost bine
primită în Franţa, obţinând mai multe premii, printre care „Premiul celor cinci
continente”, acordat de Organizaţia Internaţională a Francofoniei. Romanul
conţine, de altfel, toate ingredientele care continuă să suscite interesul
occidentalilor pentru ţările estice, foste comuniste: pitorescul local,
reprezentat de superstiţiile populare (moroi, locurile blestemate, cum e aici
lacul Groapa cu lei, numit la început
Groapa cu turci, fiindcă în el îşi
găsiseră moartea turcii, încercuiţi de oştile lui Ştefan cel Mare), opresiunile
regimului comunist (aici cazul preoţilor persecutaţi de regim), la care se
adaugă povestea senzaţională a personajului principal, Victor Luca, un criminal
în serie fără voia lui – un caz patologic –, care supravieţuieşte douăzeci de
ani ascuns în podul casei părinteşti (pentru a scăpa de pedeapsă pentru cea
de-a doua crimă înfăptuită, uciderea prin strangulare a Aniţei, fata din sat de
care era îndrăgostit) şi încearcă să-şi găsească mântuirea copiind cărţile
sfinte (la îndemnul preotului).
Nici familia lui nu e una
obişnuită: trăieşte izolată de restul satului, din pricina lui Tudor Luca,
tatăl lui Victor şi capul familiei, un fost miner infirm, rămas fără un picior
în urma unei explozii de gaze în mină, un bărbat alcoolic şi foarte violent,
care-şi terorizează familia (îşi bate soţia şi fiul). Dacă Groapa cu lei e un loc malefic pentru săteni – singurul localnic
care se încumeta să prindă peşte din lac e găsit înecat –, pentru Victor el e
un spaţiu protector, în care se refugiază adesea. Cel puţin aşa îl resimte
băiatul în clipa în care se întâlneşte acolo cu tatăl său şi decide să-l ucidă,
pentru a-şi scăpa familia de chin. Cu toate acestea, se pare că violenţa
tatălui – ca şi forţa lui fizică ieşită din comun – i se transmit şi fiului,
care comite astfel prima dintr-o serie de crime pe care înţelegem că le face
fără să vrea (cu excepţia uciderii tatălui): „Când trupul i se scufundase, un
fel de clocot inexplicabil agitase suprafaţa lacului, ca un gâlgâit de
satisfacţie. În ciuda zbaterilor lui disperate, nimic nu îl mai putea salva de
la înec. Groapa cu lei nici că l-ar
mai fi lăsat să plece. Odată corpul învelit în giulgiul lichid, nivelul lacului
începuse să scadă pentru a ajunge la cel obişnuit. În doar câteva minute, locul
îşi regăsise liniştea dintotdeauna, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Năucit
de cele petrecute, Victor privea cadavrul tatălui său, care ieşise la
suprafaţă. Înţelesese că aici, lângă Groapă,
nimic rău nu i s-ar fi putut întâmpla”.
Urmează şi alte crime. În
perioada în care din sat dispare tânăra învăţătoare, moare şi Ana Luca, mama
lui Victor. Autoarea plusează în alcătuirea intrigii cărţii, aşa încât sătenii
ajung la concluzia că dispariţiile misterioase din sat se datorează prezenţei
unui moroi în cimitir; iar ultimul mort îngropat în urmă cu patruzeci de zile
era chiar mama lui Victor – prilej pentru autoare de a face o descriere a
dezgropării cadavrului şi ritualului de ucidere a moroiului din trupul
defunctei.
Din episod senzaţional în episod
senzaţional, Victor mai ucide doi tineri îndrăgostiţi, pe care-i surprinde
făcând dragoste noaptea, în cimitir; în tot acest timp, el trăieşte ascuns în
casa părintească, alături de sora lui, Eugenia, care, în clipa în care are
dovada că fratele ei e un criminal, se hotărăşte să moară.
Într-o noapte de priveghi la
mormântul mamei, Victor întâlnise un ascet, pe Daniel, care spunea că locuieşte
într-o peşteră de lângă Groapa cu lei,
încercând să-şi ispăşească vechile păcate (tot o crimă). Întâlnirea aceasta e
decisivă, fiindcă cei doi îşi vor schimba destinele, iar Daniel, considerat a
fi, aşadar, „asasinul din inima pădurii” (Victor lăsase în coliba lui
evidenţele crimelor), moare înecat în lac, iar Victor e liber să ia viaţa de la
capăt, de data aceasta de partea binelui (cum îi promite pustnicului).
După Revoluţie, jurnalul pe care
Daniel i-l încredinţase, cerîndu-i să-l copieze şi să distrugă originalul,
ajunge un best seller al proaspetei lumi capitaliste româneşti, iar Victor – un
personaj celebru, respectat în satul lui. Din păcate, însă, Victor nu se
dezminte şi, spre deosebire de Daniel – care renunţase la sine şi se abandonase,
prin rugăciune, Providenţei – el nu-şi poate reprima instinctul criminal: îl
ucide şi pe Simion, poliţistul din sat, care-şi dăduse seama de schimbul de
identităţi dintre cei doi.
Finalul e ambiguu – ca în filmele
cu vampiri –, Victor se retrage la mănăstire, însă înţelegem că „răul” din el e
tot acolo: „Cu toate acestea, simţea că, mai devreme sau mai târziu, o
irezistibilă dorinţă de a ieşi avea să pună iarăşi stăpânire pe el. (...) Se
cunoştea prea bine şi ştia că nu ar fi putut rezista prea mult acelui impuls.
Aşa că, rugându-se lui Dumnezeu, îşi repeta încontinuu:
«Dă, Doamne, ca în serile acelea,
în inima pădurii, să nu cumva să mă întâlnesc cu cineva...»”.
I se pot reproşa romanului
deficienţele de compoziţie şi de scriitură, pitorescul şi senzaţionalul foarte
la vedere, dar mai ales capitolele extrem de sumare, de concise, care nu permit
evoluţia mai complexă a personajului principal, Victor (un caz patologic sau un
caz de dublă personalitate) şi care preiau – pentru perspectiva occidentală –
locurile comune şi „ideile primite de-a gata” despre societatea românească, din
timpul şi de după căderea comunismului.
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu