O cronică entuziastă (iată că mi se întîmplă şi aşa ceva :)) la un roman absolut minunat:
Lucruri oglindite în ape tulburi
Trebuie să spun, din capul locului, că, pentru mine, romanul
Ploile amare al prozatorului clujean Alexandru Vlad este romanul
anului 2011. El a obţinut deja cîteva premii importante, ca semn al
recunoaşterii, deşi, în cazul său, nu se poate vorbi de o revelaţie şi nici
măcar de o confirmare. Alexandru Vlad, prozator optzecist de multă vreme
confirmat – care a publicat în 2008 un fin roman confesiv, de scriitor retras
în mediul rural, Curcubeul dublu –, revine în 2011 cu un amplu,
extraordinar roman, rămas tot în mediul rural, cu un titlu melanolic şi poetic,
Ploile amare. E o carte scrisă îndelung, cu răbdare şi stăruinţă; o
carte copleşitoare precum viaţa însăşi cuprinsă între paginile ei – cu riscul
de a spune o banalitate –, în care acţiunea demarează lent, evenimentele se
produc încet, conflictele întîrzie să se facă simţite, accelerîndu-se cumva
către final, o carte în care, în ciuda dimensiunilor, nimic nu este în plus,
nici o notă nu sună fals, iar personajele şi situaţiile narative invocate sînt,
pe cît de pregnante, de autentice, de vii, pe atît de surprinzătoare, de
dramatice şi în fond complicate în aparenta lor simplitate ţărănească.
Alexandru Vlad e, pe lîngă prozatorul rafinat pe care îl ştiam deja – asupra
stilului căruia voi reveni mai jos –, un cunoscător subtil al tipurilor umane
şi al comunităţilor ţărăneşti (satul ardelean), dar nu numai al acestora,
fiindcă unul dintre personajele principale ale cărţii e Pompiliu, tînărul
profesor repartizat la ţară, în comunism, cîndva prin anii ’70, în vremea
teribilelor inundaţii care au devastat satele ardelene.
Sub cupola acestor „ploi amare“ – care izolează satul în
care se află Pompiliu timp de săptămîni bune, în atmosfera stagnantă a locului
abandonat de autorităţi şi aflat într-un fel de stare de asediu, de privaţiune
generală –, în interiorul comunităţii se produc, insesizabil, o serie de
evenimente care culminează cu deconspirarea unei crime ce avusese loc în urmă
cu aproape douăzeci de ani, practic în „obsedantul deceniu“, acela al
colectivizării forţate şi al instalării violente a puterii comuniste. O crimă
„fondatoare“ – e ucis un activist foarte violent –, în urma căreia un alt
personaj al romanului, Alexandru (şi, aflăm la final, autorul crimei), e
instaurat şeful comunităţii locale, preşedintele de colectiv. Dar pe lîngă
acest omor, mai e înfăptuit unul, gratuit: e ucisă Anca, fata Floricăi, un
personaj fascinant al cărţii, cu atît mai mult cu cît e unul absent, prezent
numai în memoria oamenilor – o fată de o frumuseţe ieşită din comun şi de un
magnetism căruia nu-i rezistă nici un bărbat al satului, predestinată cumva
unui final tragic, prin caracterul ei de excepţie, prin tulburarea pe care o
provoacă în rîndul unei comunităţi închise.
Paginile în care e evocată – mărturia lui Dănilă, doctorului
satului, mărturia tînărului preot greco-catolic întemniţat pentru că e acuzat
de uciderea activistului (preot de care ea păruse îndrăgostită şi-i ceruse să
fugă împreună din sat şi care e la fel de tulburat de prezenţa ei ca toţi
ceilalţi), diversele pasaje auctoriale – sînt printre cele mai vibrante ale
cărţii, dacă putem să alegem cumva între ele. Iată un fragment din monologul
tînărului preot greco-catolic, ce se ascunde de activişti în casa fostei
preotese şi e vizitat zilnic de Anca: „Prospeţimea ei şi prospeţimea florilor
m-au făcut să mă simt o clipă desuet şi ponosit. A început să facă ordine, s-a
suflecat şi a pus mîna pe cîrpă şi pe mătură. Partea interioară a braţelor era
ca şi catifeaua. Mă simţeam murdar, igiena e greu de ţinut cînd stai ascuns,
claustrat într-o încăpere răcoroasă şi atît de rar dereticată. Se oprea din
cînd în cînd să-şi potrivească basmaua. Greu de explicat felul în care mă
privea în ochi. Nimic nu se putea interpune. În nici un caz retorica
preoţească. Mă privea în ochi de parcă ar fi vrut să vadă cu ochii mei. O
scrutare simplă şi esenţială, cum trebuie să-l fi privit Eva pe Adam înainte de
păcat, atunci cînd nici limbaj nu era. [...] Avea ochii de un căprui intens şi
albul lor era curat, ca porţelanul. Privirea aceea anula cuvintele, şi eu nu
cunoşteam altă armă şi nici alt scut. [...] Dispreţuindu-i pe toţi ceilalţi,
sau temîndu-se de ei, ajunsese să vadă în mine singura salvare posibilă. [...]
Eram prizonierul, victima acelei priviri. La început a fost cuvîntul, acesta
era un adevăr de care nu mă îndoisem pînă acum. Dar acum nu mai eram sigur –
poate c-a fost privirea”. Şi încă unul, de o pasionalitate cu atît mai
tulburătoare cu cît e reprimată de „haina” şi de „retorica” lui preoţească:
„Venea la mine cu mîncare şi veşti. Feminitatea ei umplea încăperea, era de-a
dreptul agresivă şi-o percepeam de-a dreptul hipnotic. Făcea paşi, se aşeza şi
se ridica, era mîndră de picioarele ei fără să pară a şti. Pentru că dacă ar fi
fost conştientă de asta ar fi murit de ruşine. Nu-şi asuma această calitate –
frumuseţea, nu era decît un dat de la natură. [...] Venea la mine încheiată
pînă la gît, cu basma, cu haine lungi, ca o călugăriţă. Să-mi demonstreze că
putea fi ca şi mine dacă trebuia. Era dorinţa ei naivă, de parcă nu i-ar fi
rămas căldura respiraţiei, ochii dilataţi, cu care-mi urmărea orice reacţie şi
încerca să citească dincolo de ea, degetele care se frămîntau cu o viaţă numai
a lor, trădîndu-i emoţia. Îi simţeam pînă şi mirosul de rufe curate, de săpun
şi de mătase încinsă cu fierul de călcat, frigul pe care-l aducea în cutele
hainei“.
Şi pentru că am dat aceste citate, e prilejul să insist
asupra frazării, a scriiturii lui Alexandru Vlad. Dincolo de construcţia
romanescă impecabilă, de anvergură – cu planuri diverse, cu personaje şi
situaţii atent, impecabil asamblate (dat fiind că e o carte scrisă pe îndelete)
–, Ploile amare (chiar şi titlul e un indiciu) poartă marca unui
extraordinar stil personal, elaborat, plin de rafinament şi de precizie
lingvistică. Fraza e amplă, mîngîietoare – deşi nu lipsesc secvenţele de
violenţă, de descriere crudă, de întreţinere a tensiunii de la un capitol la
altul –, bogată în registre lingvistice (în funcţie de tipul de personaj care
se exprimă, preot, ţăran, activist ş.a.m.d.), iar atunci cînd se aplică
descripţiilor de peisaj – satului inundat, cerului, atmosferei şi tuturor
variaţiilor legate de apa abundentă –, atinge apogeul expresivităţii. În siajul
unor mari „peisagişti“ români – un Sadoveanu, un Radu Petrescu –, Alexandru
Vlad realizează descripţii de natură de mare rafinament şi mai ales din unghiul
unei percepţii foarte intelectuale. Prozatorul este un flaubertian, fraza lui
savantă şi muzicală, intelectuală şi adesea neologică îmbracă somptuos un
întreg univers rural, îl dublează printr-un soi de pliu livresc, cerînd de la
cititor o dublă atenţie: la scriitura în sine şi la universul de conţinut al
cărţii. Cred că şi observaţia lui Tudorel Urian, de pe coperta a patra, e
foarte justă, anume că stilul autorului e unul „foarte intim“, care-i dă
impresia cititorului că „este singurul interlocutor privilegiat“.
Alexandru Vlad se întoarce, aşadar, precum prozatorii
şaptezecişti, către „obsedantul deceniu“, dar o face într-un mod absolut
personal şi lipsit de orice urmă de schematism ori de teză. Ca şi alte cărţi
apărute în ultimii ani, Ploile amare e tot un roman care abordează
tema comunismului, plasat de data aceasta în anii ’70, în sînul unei comunităţi
restrînse şi închise, rurale, într-un sat ardelean uitat de lume şi acoperit de
ploi (celebrele inundaţii din anii ’70). În ciuda temei explicite, cartea
creşte însă firesc, masiv, minuţios şi subtil, din pasta unei lumi, din
psihologia şi reacţiile cîtorva personaje memorabile, din firele narative ale
unui scenariu atent construit, fără fisură, fără artificii. Alexandru Vlad are
condeiul unui mare prozator, care ştie să fixeze pe pînza textului misterul
vieţii şi al oamenilor („Viaţa are enigme“ – îşi zice Pompiliu la final, după
un proces de maturizare accelerat în zilele acelea de ploi „amare”, după
iniţierea erotică şi iniţierea deopotrivă în crimele şi abuzurile comuniste din
anii ’50 şi după iniţierea pur şi simplu în viaţă, în cunoaşterea oamenilor –
doctorul Dănilă şi soţia lui, Livia, Brodea, paznicul fermei de găini
„carnivore”, Marta, gazda sa, care-l iniţiază erotic etc. –, a dramelor lor
ascunse), mai degrabă decît să ilustreze o temă dată, prin tipuri de personaje
şi conflict.
Cu toate acestea, galeria de personaje e memorabilă –
începînd cu tînărul profesor Pompiliu, cu gazdele sale, Alexandru, preşedintele
de colectiv obsedat de puterea locală şi de controlul asupra oamenilor, Marta,
soţia lui, care-l iniţiază erotic pe Pompiliu, misteriosul Brodea (e oare unul
şi acelaşi cu preotul greco-catolic ce făcuse puşcărie?), îngrijitorul fermei
de găini „carnivore“, doctorul Dănilă şi soţia sa, Livia (un cuplu de medici
eşuaţi la ţară, îmbătrînind cu gustul de cenuşă al ratării şi al izolării de
noua ordine comunistă), ciudatul şi nonconformistul Kat, asistentul medical
pasionat de tehnică, ţăranii din sat, Ilie, ajuns predicator penticostal şi
pactizînd cu oficialităţile comuniste, beţivanul Zaharie, fratele său, vestit
pentru hoţie şi slujitor umil al preşedintelui Alexandru şi care-l ucide, din
porunca şefului, pe Îngeraşul (un ţigan inteligent şi speculant) – cei din urmă
reuniţi în moarte, macabru şi fascinant, sub apele crescute ce inundă pămîntul.
Nu i-am enumerat pe toţi, deşi toţi, fără excepţie, sînt memorabili (inclusiv
Toma Buric, paznicul de noapte al satului şi cunoscătorul tuturor secretelor
comunităţii, pe care, într-o secvenţă savuroasă şi plină de umor, Pompiliu îl
trage de limbă cu privire la soarta Ancăi).
De pe la jumătatea cărţii,
acţiunea se accelerează, ca şi tensiunea epică, culminînd cu episodul surpării
mormintelor în cimitirul de pe deal şi al desprinderii lespezii de pe mormîntul
cu monument al activistului ucis în urmă cu aproape 20 de ani (secvenţă în care
e devoalată şi uciderea Ancăi, dat fiind că fusese martoră la omorîrea
activistului). Mă opresc aici, cartea trebuie citită ea însăşi şi savurată pe
îndelete.
Romanul e un regal, cu fraza lui cizelată ca o bijuterie şi
în acelaşi timp extrem de justă, cu descripţiile şi portretele lui, cu fineţea,
gravitatea şi umorul, violenţa şi speranţa lui, care acoperă toate registrele
vieţii şi au ritmul acesteia din urmă. E, probabil, şi marele roman al
autorului şi unul dintre cel mai bune romane din ultimii ani.
Apărută în Observator cultural nr. 640/ 07.09. 2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu