Prozatorul Radu Ţuculescu (n.
1949) – pe care îl ştim mai ales pentru mai recentele volume Povestirile
mameibătrîne (2006) şi Stalin cu sapa-nainte (2009) – a mai
publicat anul acesta un roman cu un titlu cu acroş, Femeile insomniacului.
E un roman poetic şi parodic, erotic şi liric, care trăieşte prin forţa
personajului său principal, insomniacul Septimius (Timi) Ilarie – insomniac
precum sultanul din O mie şi una de nopţi (ce se hrăneşte din
poveştile Seherezadei), carte pe care Timi o citeşte din fragedă copilărie (la
sugestia mamei!). Aluziile livreşti şi licenţioase se fac simţite încă de la
început, din mottoul extras din O mie şi una de nopţi, care laudă
„formele rotunde“. Să vedem, aşadar, cine este insomniacul şi care sînt „femeile“
sale.
Romanul are două părţi, distincte
una de cealaltă: „Debuturi“ povesteşte naşterea, copilăria şi adolescenţa lui
Timi, parte în care apar mama şi sora personajului (mama Eliza şi Mara) şi,
ocazional, tatăl şi unchiul lui, cu toţii dispărînd subit din partea a doua,
intitulată „Acvariul“, în care Septimius Ilarie e un bărbat ajuns la
maturitate, trecut de 45 de ani, un burlac ajuns comentator sportiv (visul
mamei sale!) la postul de radio local, în anii ’80 ai comunismului, şi care-şi
consumă, cu discreţia-i specifică, aventurile erotice.
Timi e un personaj tăcut,
discret, plin de tact, căruia îi place să-i asculte pe ceilalţi – avînd mereu o
atitudine de înţelegere şi părînd a le da dreptate –, care vorbeşte puţin şi
preferă să-şi extragă indirect răspunsurile din vorbele celorlalţi, un bărbat
mărunt de statură care vrea să devină „transparent“, „invizibil“, să nu iasă cu
nimic în evidenţă, un „om fără însuşiri“ care se deschide către ceilalţi: la
serviciu face şi munca colegilor, iar acasa, uşa lui e permanent descuiată
pentru prietenii care pot veni la el oricând doresc (cu excepţia momentelor în
care este la el o femeie). La naştere, ursitoarele, „binişor ameţite de fum,
joc şi băutură“, renunţă să-i mai facă preziceri, îl lasă „să se descurce
singur“. Spre deosebire de majoritatea nou-născuţilor, Timi „ţipă doar de
cîteva ori scurt şi nu prea ascuţit“, „considerînd caraghios şi inutil să mai
dea, haotic, din mîini şi din picioare. Doar ochii negri continuară să i se
mişte cu agerime, scăpînd priviri curioase în jur“. E aici o întreagă filozofie
de viaţă, care trebuie citită şi în cifru alegoric, pentru că fundalul
întîmplărilor din viaţa lui Timi este comunismul represiv al anilor ’80
(ultimii ani ’80 şi primii ani postdecembrişti), perioadă în care personajul
reuşeşte să se descurce cît se poate de bine prin această eschivă, rezervă,
discreţie, ţinere deoparte. Timi este, în fond, în ciuda găştii de prieteni
boemi de la masa din eternul Acvariu (barul în care se întîlnesc frecvent), un
singuratic şi un taciturn, un burlac obsedat de curăţenie şi pasionat de gătit,
un ins care îşi cîştigă simpatia celor din jur tocmai prin această
disponibilitate de a se pune pe sine în paranteză şi de a şti să asculte
poveştile celorlalţi: cartea e învăluită în această atmosferă de interior
(barul Acvariu, apartamentul cu două camere al lui Timi), de erotism şi poveşti
ascultate, în permanenţă pe fundal muzical. Căci Radu Ţuculescu (care are la
bază studii muzicale, de vioară) îmbină aluziile la O mie şi una de nopţi
cu playlistul muzical – muzică ce se aude mereu în bar şi în egală măsură în
casa lui Timi –, în speţă cu jazzul clasic şi bluesul. Romanul e, în mare
măsură, un roman parodic şi un roman de atmosferă, pigmentat cu aventuri
erotice în comunism, à la Ioan Groşan din Un om din Est.
Pe de altă parte, însă, trebuie
spus că Femeile insomniacului este o carte inegală, ezitantă în ce
priveşte construcţia de ansamblu şi trecerile fluctuante de la parodic la
melodramatic, de la erotic la burlesc sau patetic. Dialogurile personajelor
sînt adesea artificiale, cu fraze care sună nefiresc, iar secvenţele lirice,
muzicale suferă, la rîndul lor, de un soi de patetism. De pildă, în prima
parte, aflăm că, cu două luni înainte să se nască Timi, tatăl lui dispare de
acasă într-o duminică dimineaţa, pretextînd că vrea să cumpere o „ţigară de foi
cubaneză“ şi nu se mai întoarce niciodată. Locul îi e luat, la ceva vreme –
după o intrigă de serviciu şi o sinucidere ratată, în urma cărora se alege cu
vreo doi ani de puşcărie şi un divorţ –, de fratele său, unchiul Rică: „Pe
Timi, problema slujbei unchiului Rică nu-l interesa. Acum îl avea lîngă el şi
putea fi fericit. Şi mama, de asemenea. O vedea des îmbrăţişîndu-l chiar şi în
faţa lor, a copiilor, fără reţineri, cu adolescentă mîndrie. [...] La fel şi
unchiul Rică părea cuprins de vraja unei întoarceri în timp. Dormeau în aceeaşi
cameră. Vorbeau frumos unul cu celălalt, fără a ridica tonul“. Însă acest
paradis familial – oarecum melodramatic – dispare curînd, căci unchiul Rică
arată unele tulburări de comportament, în urma anilor de puşcărie, se apucă de
băutură şi-i face avansuri Marei, sora lui Timi. Finalul, precipitat – pe fast
forward, aşa cum se întîmplă toate evenimentele în acest roman –, e unul
incert, melodramatic sau parodic: unchiul Rică anunţă resemnat că pleacă să-şi
cumpere „nişte ţigări de foi cubaneze“ şi e găsit, a doua zi, mort pe o bancă
din gară (din cauza frigului)...
De aici romanul coteşte din nou
spre burlesc şi erotic, căci e introdusă în scenă, subit, verişoara Frida, o
femeie cam de vîrsta mamei, care-l dezvirginează dibace pe Timi. Spre finalul
primei părţi îşi face apariţia Augusta, tînăra şi temperamentala profesoară de
latină, care face ore suplimentare cu Timi în vederea participării la
olimpiadă, promiţîndu-i că la absolvire vor face dragoste, „una nebună...
caliguleană“. Promisiunea nu se va împlini, din cauza unui regretabil incident
(elevii dau foc cărţilor de latină, la auzul veştii, inexacte, că latina se va
scoate din program), şi profesoara părăseşte, vexată, liceul, iar Septimius ia
asupra lui toată vina, doar-doar va scăpa de olimpiada de latină! Augusta va
fi, totuşi, femeia pe care, la sfîrşitul cărţii, Timi o va reîntîlni după
treizeci de ani şi de care se va îndrăgosti. Iată un pasaj de acolo, în care
tonalitatea sare din nou în registrul grav, sentimental: „Cînd se termină
melodia, Timi o ridică pe Augusta în braţe. Femeia continua să doarmă, fără
vreo reacţie. O transportă în camera de zi şi o depuse, ca pe un obiect de-o
mare fragilitate, pe canapea. Îi fixă o pernă mică sub cap şi o acoperi cu o
pătură subţire, de culoare portocalie. [...]
Fuma şi sorbea vinul cu gesturi
ritualice, mîngîind cu privirile imaginea fiinţei întinse pe canapea. Chipul
Augustei, fosta lui profesoară de limba latină, încadrat de pîlpîirile
şuviţelor roşcate, era ca suprafaţa unui mic lac din vîrf de munte în care se
oglindea imensitatea unui cer de poveste bîntuit de promisiuni, ireal de
senin, fără sfîrşit...“.
Partea a doua – cea mai amplă – a romanului mi se pare mai bună şi mai închegată faţă de prima. E o proză de atmosferă, care focalizează pe masa celor patru prieteni boemi (şi burlaci) Timi, Nego, Tavi Piciorviclean şi Giuseppe, la care se mai adaugă, din cînd în cînd, cîte un altul, precum Vio-poetul sau mimii pitoreşti Dick şi Picu. Iată şi atmosfera localului, fixată încă din primul paragraf al celei de-a doua părţi: „Se înota cu graţie prin atmosfera densă a localului. Chelneriţe tinere baletînd printre mese şi clienţi diverşi. Graşi, slabi, veseli, trişti, melancolici, alcoolici, umezi... Fum albastru-cenuşiu de ţigară, miresme parfumate răsucindu-se, drăgăstos, în jurul frazelor muzicale lent-ritmate de bluesuri în interpretări celebre, scurse din difuzoare mascate ambiental. Muddy Waters, Got My Mojo Working...“. Din cele nouă capitole, trei sînt scrise în italic şi textul e pus între paranteze: ele prezintă aventurile amoroase ale lui Timi, altfel spus „femeile insomniacului“. Ele se numesc Pati, chelneriţa din Acvariu, Mura, tînără jurnalistă sosită din Capitală, şi Augusta, fosta profesoară de latină.
De semnalat şi episodul cu cei
doi securişti, care vin să-i percheziţioneze apartamentul, în urma unui denunţ.
Intruziunea politicului – altfel destul de schematică (postul de radio local se
desfiinţează subit, cu ordin de sus, iar angajaţii sînt redirecţionaţi,
păstrîndu-se un singur post de corespondent, pentru Timi, pe care-l rîvneşte
însă secretarul de partid Ticu Cordeescu) – vine să adauge romanului latura
aceea alegorică de care vorbeam mai sus, fiindcă înţelegem că felul de a fi al
lui Timi ţine nu numai de natura lui, ci şi de contextul politic şi social în
care trăieşte el. Timi îi duce de nas pe securişti mimînd un comportament
binevoitor, afabil şi inocent, îmbiindu-i cu rachiu şi cu delicatese culinare
(cîrnat de mistreţ asezonat cu pastă de usturoi).
Femeile insomniacului
rămîne, totuşi, un roman inegal (la care s-ar mai fi putut lucra), în care
autorul nu reuşeşte să strunească bine registrele – multiple – cu care
jonglează, iar dialogurile sînt destul de artificiale. Personajele, în schimb,
sînt pitoreşti, iar Timi, în special, cîştigă simpatia cititorului.
Apărut în Observator cultural nr. 642/21.09.2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu