.
.

vineri, 21 septembrie 2012

Poveşti, insomnii, aventuri amoroase


Prozatorul Radu Ţuculescu (n. 1949) – pe care îl ştim mai ales pentru mai recentele volume Povestirile mameibătrîne (2006) şi Stalin cu sapa-nainte (2009) – a mai publicat anul acesta un roman cu un titlu cu acroş, Femeile insomniacului. E un roman poetic şi parodic, erotic şi liric, care trăieşte prin forţa personajului său principal, insomniacul Septimius (Timi) Ilarie – insomniac precum sultanul din O mie şi una de nopţi (ce se hrăneşte din poveştile Seherezadei), carte pe care Timi o citeşte din fragedă copilărie (la sugestia mamei!). Aluziile livreşti şi licenţioase se fac simţite încă de la început, din mottoul extras din O mie şi una de nopţi, care laudă „formele rotunde“. Să vedem, aşadar, cine este insomniacul şi care sînt „femeile“ sale.

Romanul are două părţi, distincte una de cealaltă: „Debuturi“ povesteşte naşterea, copilăria şi adolescenţa lui Timi, parte în care apar mama şi sora personajului (mama Eliza şi Mara) şi, ocazional, tatăl şi unchiul lui, cu toţii dispărînd subit din partea a doua, intitulată „Acvariul“, în care Septimius Ilarie e un bărbat ajuns la maturitate, trecut de 45 de ani, un burlac ajuns comentator sportiv (visul mamei sale!) la postul de radio local, în anii ’80 ai comunismului, şi care-şi consumă, cu discreţia-i specifică, aventurile erotice.

Timi e un personaj tăcut, discret, plin de tact, căruia îi place să-i asculte pe ceilalţi – avînd mereu o atitudine de înţelegere şi părînd a le da dreptate –, care vorbeşte puţin şi preferă să-şi extragă indirect răspunsurile din vorbele celorlalţi, un bărbat mărunt de statură care vrea să devină „transparent“, „invizibil“, să nu iasă cu nimic în evidenţă, un „om fără însuşiri“ care se deschide către ceilalţi: la serviciu face şi munca colegilor, iar acasa, uşa lui e permanent descuiată pentru prietenii care pot veni la el oricând doresc (cu excepţia momentelor în care este la el o femeie). La naştere, ursitoarele, „binişor ameţite de fum, joc şi băutură“, renunţă să-i mai facă preziceri, îl lasă „să se descurce singur“. Spre deosebire de majoritatea nou-născuţilor, Timi „ţipă doar de cîteva ori scurt şi nu prea ascuţit“, „considerînd caraghios şi inutil să mai dea, haotic, din mîini şi din picioare. Doar ochii negri continuară să i se mişte cu agerime, scăpînd priviri curioase în jur“. E aici o întreagă filozofie de viaţă, care trebuie citită şi în cifru alegoric, pentru că fundalul întîmplărilor din viaţa lui Timi este comunismul represiv al anilor ’80 (ultimii ani ’80 şi primii ani postdecembrişti), perioadă în care personajul reuşeşte să se descurce cît se poate de bine prin această eschivă, rezervă, discreţie, ţinere deoparte. Timi este, în fond, în ciuda găştii de prieteni boemi de la masa din eternul Acvariu (barul în care se întîlnesc frecvent), un singuratic şi un taciturn, un burlac obsedat de curăţenie şi pasionat de gătit, un ins care îşi cîştigă simpatia celor din jur tocmai prin această disponibilitate de a se pune pe sine în paranteză şi de a şti să asculte poveştile celorlalţi: cartea e învăluită în această atmosferă de interior (barul Acvariu, apartamentul cu două camere al lui Timi), de erotism şi poveşti ascultate, în permanenţă pe fundal muzical. Căci Radu Ţuculescu (care are la bază studii muzicale, de vioară) îmbină aluziile la O mie şi una de nopţi cu playlistul muzical – muzică ce se aude mereu în bar şi în egală măsură în casa lui Timi –, în speţă cu jazzul clasic şi bluesul. Romanul e, în mare măsură, un roman parodic şi un roman de atmosferă, pigmentat cu aventuri erotice în comunism, à la Ioan Groşan din Un om din Est.

Pe de altă parte, însă, trebuie spus că Femeile insomniacului este o carte inegală, ezitantă în ce priveşte construcţia de ansamblu şi trecerile fluctuante de la parodic la melodramatic, de la erotic la burlesc sau patetic. Dialogurile personajelor sînt adesea artificiale, cu fraze care sună nefiresc, iar secvenţele lirice, muzicale suferă, la rîndul lor, de un soi de patetism. De pildă, în prima parte, aflăm că, cu două luni înainte să se nască Timi, tatăl lui dispare de acasă într-o duminică dimineaţa, pretextînd că vrea să cumpere o „ţigară de foi cubaneză“ şi nu se mai întoarce niciodată. Locul îi e luat, la ceva vreme – după o intrigă de serviciu şi o sinucidere ratată, în urma cărora se alege cu vreo doi ani de puşcărie şi un divorţ –, de fratele său, unchiul Rică: „Pe Timi, problema slujbei unchiului Rică nu-l interesa. Acum îl avea lîngă el şi putea fi fericit. Şi mama, de asemenea. O vedea des îmbrăţişîndu-l chiar şi în faţa lor, a copiilor, fără reţineri, cu adolescentă mîndrie. [...] La fel şi unchiul Rică părea cuprins de vraja unei întoarceri în timp. Dormeau în aceeaşi cameră. Vorbeau frumos unul cu celălalt, fără a ridica tonul“. Însă acest paradis familial – oarecum melodramatic – dispare curînd, căci unchiul Rică arată unele tulburări de comportament, în urma anilor de puşcărie, se apucă de băutură şi-i face avansuri Marei, sora lui Timi. Finalul, precipitat – pe fast forward, aşa cum se întîmplă toate evenimentele în acest roman –, e unul incert, melodramatic sau parodic: unchiul Rică anunţă resemnat că pleacă să-şi cumpere „nişte ţigări de foi cubaneze“ şi e găsit, a doua zi, mort pe o bancă din gară (din cauza frigului)...

De aici romanul coteşte din nou spre burlesc şi erotic, căci e introdusă în scenă, subit, verişoara Frida, o femeie cam de vîrsta mamei, care-l dezvirginează dibace pe Timi. Spre finalul primei părţi îşi face apariţia Augusta, tînăra şi temperamentala profesoară de latină, care face ore suplimentare cu Timi în vederea participării la olimpiadă, promiţîndu-i că la absolvire vor face dragoste, „una nebună... caliguleană“. Promisiunea nu se va împlini, din cauza unui regretabil incident (elevii dau foc cărţilor de latină, la auzul veş­tii, inexacte, că latina se va scoate din program), şi profesoara părăseşte, vexată, liceul, iar Septimius ia asupra lui toată vina, doar-doar va scăpa de olimpiada de latină! Augusta va fi, totuşi, femeia pe care, la sfîrşitul cărţii, Timi o va reîntîlni după treizeci de ani şi de care se va îndrăgosti. Iată un pasaj de acolo, în care tonalitatea sare din nou în registrul grav, sentimental: „Cînd se termină melodia, Timi o ridică pe Augusta în braţe. Femeia continua să doarmă, fără vreo reacţie. O transportă în camera de zi şi o depuse, ca pe un obiect de-o mare fragilitate, pe canapea. Îi fixă o pernă mică sub cap şi o acoperi cu o pătură subţire, de culoare portocalie. [...]
Fuma şi sorbea vinul cu gesturi ritualice, mîngîind cu privirile imaginea fiinţei întinse pe canapea. Chipul Augustei, fosta lui profesoară de limba latină, încadrat de pîlpîirile şuviţelor roşcate, era ca suprafaţa unui mic lac din vîrf de munte în care se oglindea imen­sitatea unui cer de poveste bîntuit de promisiuni, ireal de senin, fără sfîrşit...“.

Partea a doua – cea mai amplă – a romanului mi se pare mai bună şi mai închegată faţă de prima. E o proză de atmosferă, care focalizează pe masa celor patru prieteni boemi (şi burlaci) Timi, Nego, Tavi Piciorviclean şi Giuseppe, la care se mai adaugă, din cînd în cînd, cîte un altul, precum Vio-poetul sau mimii pitoreşti Dick şi Picu. Iată şi atmosfera localului, fixată încă din primul paragraf al celei de-a doua părţi: „Se înota cu graţie prin atmosfera densă a localului. Chelneriţe tinere baletînd printre mese şi clienţi diverşi. Graşi, slabi, veseli, trişti, melancolici, alcoolici, umezi... Fum albastru-cenuşiu de ţigară, miresme parfumate răsucindu-se, drăgăstos, în jurul frazelor muzicale lent-ritmate de bluesuri în interpretări celebre, scurse din difuzoare mascate ambiental. Muddy Waters, Got My Mojo Working...“. Din cele nouă capitole, trei sînt scrise în italic şi textul e pus între paranteze: ele prezintă aventurile amoroase ale lui Timi, altfel spus „femeile insomniacului“. Ele se numesc Pati, chelneriţa din Acvariu, Mura, tînără jurnalistă sosită din Capitală, şi Augusta, fosta profesoară de latină.

De semnalat şi episodul cu cei doi securişti, care vin să-i percheziţioneze apartamentul, în urma unui denunţ. Intruziunea politicului – altfel destul de schematică (postul de radio local se desfiinţează subit, cu ordin de sus, iar angajaţii sînt redirecţionaţi, păstrîndu-se un singur post de corespondent, pentru Timi, pe care-l rîvneşte însă secretarul de partid Ticu Cordeescu) – vine să adauge romanului latura aceea alegorică de care vorbeam mai sus, fiindcă înţelegem că felul de a fi al lui Timi ţine nu numai de natura lui, ci şi de contextul politic şi social în care trăieşte el. Timi îi duce de nas pe securişti mimînd un comportament binevoitor, afabil şi inocent, îmbiindu-i cu rachiu şi cu delicatese culinare (cîrnat de mistreţ asezonat cu pastă de usturoi).

Femeile insomniacului rămîne, totuşi, un roman inegal (la care s-ar mai fi putut lucra), în care autorul nu reuşeşte să strunească bine registrele – multiple – cu care jonglează, iar dialogurile sînt destul de artificiale. Perso­najele, în schimb, sînt pitoreşti, iar Timi, în special, cîştigă simpatia cititorului.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu