De curând a fost reeditat, la
Editura Casa de pariuri literare, volumul de poeme jucăria mortului de Constantin Acosmei, apărut iniţial în 1995 şi
aflat acum la a patra reeditare – o ediţie frumoasă, revăzută de autor (cu o
prefaţă de Daniel Cristea-Enache). E un volum foarte bun – îndeosebi primele
trei secţiuni, „maledicat”, „sic cogito” şi „texte poetice”, care-i dau şi nota
aparte, un bacovianism singular, combinat cu reducerea la „zero”, la reflexe, a
corpului, dar şi – pe acelaşi calapod – a sentimentelor (vezi iubirea în
poemele intitulate „ars amandi”), a gândirii, a spaţiului de manevră, în care
„activează” acest „corp” poetic. Două texte ce poartă titlul activitate, din secţiunea finală („ce
s-a întâmplat”) încep aşa: „stau pe marginea patului şi casc cu gura închisă”,
respectiv: „mă ridic în picioare îmi dau încet capul pe spate...”, şi nu
sfârşesc prea departe, primul într-un căscat, celălalt într-un strănut –
minimal şi beckettian, ridicate însă la gradul doi, care e unul ironic.
Constantin Acosmei (n. 1972,
Târgu Neamţ) rămâne, până acum, autorul unui singur volum, poate şi din cauza
acestei formule „bazice”, minimale şi pesimiste, presărate pe alocuri cu un
umor negru, dar pigmentate cel mai adesea de o blazare în siajul bacovian
(autor prezent deseori în intertextul poemelor, prin teme, secvenţe, sintagme
reluate): provincialismul sau dezolarea târgului de provincie, moartea, descompunerea
materiei (a corpului, a gunoaielor din oraş), „marşul funebru”, crâşma,
alcoolul, iubirea ratată ş.a. Actul însuşi de a scrie poezie e un gest pus în paranteză:
toate poemele, foarte scurte, uneori de două versuri, sunt scrise/ puse între
paranteze, într-un soi de autonegare: „(ferestrele patrulează în cadenţă/
căruţa de la miezul nopţii trece prin sat/ se sting pe rând poeziile scrise/ la
lumina reşoului/ colţul de pâine de pe noptieră/ seamănă cu un cap de rechin)”
– marşul funebru, în prima secţiune.
Tot aici, viaţa mea e o poezie care-l citează atât de explicit – şi de asumat
– pe Bacovia, sfârşind, în schimb, ca mai toate textele lui C. Acosmei, în
derizoriul gesturilor cotidiene elementare şi al reflexelor corporale: (toamna
adie pe străzi răsuflarea/ amanţilor cu nasul înfundat/ uneori seara intru în
crâşmă şi/ privesc o femeie sau alta numai/ în albul ochilor până mi se face/
lehamite – îmi scot bomboana/ din gură şi arunc după o muscă/ «trăiesc de
pomană – de-ar fi primit»/ când stau în casă fierb un cartof/ îl cojesc şi mă
uit la el cum/ se învineţeşte – noaptea când mă/ trezesc tuşind mă întorc pe o
parte)”. În starea lui permanentă de lehamite, de spleen, poetul „nu se teme”
nici de moarte, pe care o ia la un moment dat în derâdere: „/nu am avut nici o
presimţire/ era să mă sinucid fără să vreau/ – fără să-mi dau seama –/ (...)
sunt supărat că am trăit pe lumea/ asta şi sunt supărat că mor” (nu mă tem de moarte).
Secţiunea se încheie cu o
„palinodie” fermă, redusă ca de obicei la gesturile elementare: „(nu sunt
curios să trăiesc/ nici să mor –/ decât să ridic două degete/ ca să răspund
corect/ la «întrebările profunde/ ale existenţei»/ mai bine – două degete/ să
mi le bag pe gât)” (palinodie). Iată,
în „sic cogito”, şi o ars amandi, de
cel mai strict interior, căci poemele lui Acosmei sunt poeme „de cameră”, şi nu
atât de recluziune, cât mai degrabă de un soi de „sechestrare” ori de lehamite
de interior minabil: „(mă ascund în/ spatele tău şi îţi acopăr/ urechile cu
palmele/ aştept să pui/ paharul cu limonadă/ pe etajera de teracotă/ îţi întind
mâna/ te invit să ne plimbăm/ pe lângă şifonier/ cu un picior încălţat şi/ cu
unul desculţ)”. Şi o amărăciune în
două versuri, gestuală, elementară, de impact vizual: „(mi-am scos degetele din
urechi/ şi pe urmă le-am băgat în gură)”.
„Texte poetice”, la fel de
succinte, alcătuite de regulă dintr-o singură strofă (mizând pe imaginea
vizuală puternică), fac trecerea către ultimele două secţiuni, mai discursive,
„relatări” (în special) şi „ce s-a întâmplat”. Prozaismul discursiv („relatările”
sunt un fel de poeme în proză) nu-i vine la fel de bine poetului, în ciuda
secvenţelor adesea cu poantă; ele se pierd într-un ritm al frazelor prea tern,
îngreunat. Către final se insinuează, în acest univers poetic mohorât şi închis,
o prezenţă neaşteptată a transcendenţei, a divinului, conţinută, la modul
ironic, şi în cele două sonete care deschid, respectiv închid volumul.
Deşi apărut iniţial în 1995, jucăria mortului rămâne şi azi un volum
de poeme foarte bun, foarte puternic în sunetul lui singular, un volum de raftul
întâi al poeziei româneşti de după ’90.
Apărut în România literară, septembrie 2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu