Prozatorul şi poetul Gabriel Chifu a mai publicat în 2011 un
volum de versuri, însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească)
– o carte în care, în răspăr cu lumea postmodernă, practică o poezie ce se
încăpăţînează să treacă dincolo de suprafeţe, o poezie a dublului şi
dedublării, ca şi o poezie, cu unele note religioase, atrasă de „ţinutul
misterios“ (cum anunţă titlul volumului), transcendent, un ţinut deopotrivă
paradiziac şi înfiorat de imaginea morţii.
Gabriel Chifu scrie o poezie modernistă, centrată pe
imaginea poetului care mînuieşte cuvintele şi în acelaşi timp e traversat de
ele: „Sînt aici şi acolo,/ sînt acum şi atunci./ Nedesluşită ţesătură are
făptura./ Ce lucrare împlinesc eu? Unde încep/ şi unde sfîrşesc?/ Ce fotografie
mă cuprinde cu tot ce însemn?/ Şi cu ce cuvinte să povestesc/ istorioara asta,
halucinantă?“ (Cu ce cuvinte?).
„Cel care scrie acest poem“ e şi alter ego-ul său poetic,
care capătă relief în cadrul identităţii sale scindate: „Sîntem mai mulţi în
acest trup./ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi
chip,/ dar sîntem diferiţi.// Eu, cel care scrie acest poem, sînt doar unul
dintre ei./ N-aş putea spune că-i cunosc pe ceilalţi şi că/ ne înţelegem
frăţeşte“.
E interesant cum poezia evoluează – şi la Gabriel Chifu, ca
şi la Nicolae Prelipceanu (în volumul său la pierderea speranţei,
cdpl, 2011) – odată cu curgerea timpului, cu înaintarea în vîrstă, înregistrînd
temele îmbătrînirii şi morţii. La Gabriel Chifu, însă, nu se poate vorbi de
acelaşi pesimism ca la Nicolae Prelipceanu, tocmai pentru că există un anumit
sentiment religios difuz. De altfel, tot de zona aceasta religioasă (creştină)
cred că ţine cumva şi disocierea netă trup/suflet; în multe poeme, există o
astfel de dedublare, o mişcare ascendentă a sufletului, aşa-zicînd, care lasă
în urmă carcasele multiple, schimbătoare, perisabile ale trupului supus
devenirii: „Mă înalţ, sînt uşor,/ fără acele labirinturi pe care le trag de
obicei după mine/ grele ca nişte rulote în care călătoresc munţii./ Sînt uşor,
cum năzuiam să fiu,/ mă înalţ şi toropeala, în fine, mă învinge,/ în plutire
aţipesc, chiar adorm, prin somn/ aud un fîlfîit de aripi./ Al cui e zborul?/ O
pasăre zgribulită să fie?/ Sau e însăşi moartea cea lacomă care grăbită trece?/
Cine pe aripile sale cu mărinimie mă poartă şi încotro?/ mă întreb îngrijorat
în somn şi de îngrijorare mă trezesc.// Brusc, simt cum cineva invizibil mă ia
de guler/ Şi-n trupul meu de jos, prins între fiare,/ cu iscusinţă, m-aruncă la
loc“ (Ascensiunea, încercare ratată).
Un alt poem, mai anecdotic şi totodată mai explicit, care
vorbeşte despre moarte este Tot ageamiu, în care poetul – tînăr atunci
– asistă „invulnerabil“ la discuţia despre moarte a unui pitoresc personaj
rural: „Ştii, zicea el, orice-ai încerca,/ moartea tot te ia prin surprindere,/
poţi să toceşti tu toată ziulica la materia asta,/ tot n-ajungi s-o înveţi, tot
ageamiu rămîi,/ tot repetent sfîrşeşti. // Şi cînd rostea propoziţiile astea
rîdea în hohote,/ iar ochii lui străluceau înneguraţi/ şi lua de pe masa din
cîrciumă paharul mare de-o litră/ plin ochi cu votcă proastă sau cu ce se
nimerea/ şi-l dădea peste cap cu sete/ şi pe urmă cerea încă unul.// [...]
Păream zdrobit atunci, de mult, cînd/ întîrziam cu el la poveşti/ despre
moarte./ De fapt, suferinţa lui nu m-atingea deloc,/ foarte tînăr pe vremea
aia, mă simţeam/ la adăpost. Invulnerabil./ Eram un ins care vorbeşte despre
ger şi viscol/ aşezat în fotoliu, la gura sobei“.
Poezia însoţeşte poetul pe parcursul existenţei,
înregistrînd, ca un fir roşu, experienţele de maturizare, erotice, familiale,
şi încărcîndu-se tot mai mult de nostalgii venite dinspre copilărie. Asaltat de
servituţile şi uzura cotidiană, poetul se refugiază în „trupuri de rezervă“, o
sintagmă care întoarce cumva pe dos opoziţia de mai sus între trup şi spirit,
reprezentînd mai degrabă trupuri ale inocenţei şi vitalităţii, păstrate ca
nişte „exuvii“ în fiinţa poetică, materială şi spirituală: „În fiecare zi
întîmplări care/ n-au nici o legătură cu mine/ îmi sînt îndesate în creier,
pînă la refuz./ Cu boarfele într-un rucsac ponosit./ Însă rezist./ În fiecare
zi primesc/ o sumedenie de pumni în plină figură./ Însă nu mă doboară.
Fiindcă,// la vedere, am o făptură de cauciuc,/ de încercare, de folosinţă comună./
Şi am avut grijă să-mi păstrez/ cîteva trupuri de rezervă,/ pe care le-am pus
deoparte, în locuri neştiute./ Ele duc vieţi paralele. Adevărate.// În orăşelul
natal am lăsat/ un trup îmbrăcat în pantaloni scurţi,/ ce aleargă pe străzi,
jucîndu-se-n neştire./ Pe altul l-am lăsat într-o zi senină de vară/ şi înoată
într-o mare clară,/ undeva pe braţul Kassandra.// Aceste trupuri de rezervă/
pîlpîie şi luminează aidoma unor candele./ Aceste trupuri de rezervă/ au inimi
inocente, puternice, neîncepute./ N-am decît să închid ochii aici,/ în viaţa
asta de doi bani./ Am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de
rezervă“ (Trupuri de rezervă).
Refugiile melancolice în trecut, reculul nostalgic – imagini
nu numai ale copilăriei, dar şi familiale, ale părinţilor (vezi O muzică
doar pentru mine, Scene în reluare ş.a.) – se întîlnesc
deopotrivă cu stări (domestice) de fericire (Duminică, 5 septembrie 2010)
sau chiar cu stări paradiziace, de exultare (şi erotism), ca înÎn paradis.
Nu lipsesc poemele de dragoste, cum sînt Tu cîştigai orice război, Atomii
trupului meu, Ce s-a-ntîmplat cu noi doi, Două jumătăţi,
în care apar mai multe figuri feminine (uneori în acelaşi timp).
Reţin din zona acestor poeme mai pasionale decât celelalte –
de „trecere“ prin viaţă – o imagine centrală, pregnantă, cromatică, dar şi
simbolică: „Şi deodată/ totul s-a şters în jur,/ tot ce ne tulbura vieţile./ Ai
rămas doar tu,/ te vedeai doar tu,/ luminai doar tu,/ trandafir roşu,
parfumat,/ înflorit pe un cîmp alb,/ acoperit cu zăpadă“ (Ce s-a-ntîmplat
cu noi doi). Trandafirul – aici roşu şi parfumat, profilat pe cîmpul alb –
apare şi în alte poeme, cu diverse alte conotaţii (în afara celei erotice, de
aici). În Utopie cu trandafirul gigantic, trandafirul acesta e o –
puternică, din nou – imagine simbolic-iniţiatică, cvasireligioasă (roza
mistică), de revelare a „centrului lumii“, a „invizibilelor ţări interzise“:
„Va fi cît o ţară trandafirul din grădina mea,/ un regat de arome. Cînd o să
bată vîntul/ valurile de miresme vor lovi zidurile casei/ şi casa se va
clătina, vor sparge ferestrele,/ pe noi ne vor ridica şi ne vor duce departe,/
pe drumuri neîncercate./ În invizibile ţări interzise“. Închei rîndurile
acestea citînd din Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova, în
care gestul îngrijirii trandafirilor în grădină echivalează cu reculegerea,
regăsirea liniştii interioare în pacea domestică, „departe de lumea
dezlănţuită“: „Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gîndurile curg limpede ca o
apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca“.
Poeme confesive şi poeme anecdotice (cu personaje
memorabile, ca în O tăietură pe obraz sau în deja citatul Tot
ageamiu), poeme care asumă deliberat genuri literare retro (elegie, imn,
psalm), poeme de „trecere“ şi poeme cu ecouri religioase, textele- „însemnări
din ţinutul misterios“ au, în cele din urmă, o dimensiune sapienţială şi
parcurg, în orice caz, drumul către o regăsire a liniştii interioare – ea
însăşi o formă de „mîntuire“ personală.
Apărut în Observator cultural nr. 622/04.05.2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu