A scrie despre "partea neagră" a existenţei

Poet, prozator, publicist, Nicolae Prelipceanu este un scriitor cu state vechi, ce revine acum cu un volum de poezie intitulat – nu prea optimist – la pierderea speranţei, Editura Casa de pariuri literare, 2012. Pe coperta a patra, autorul – care-şi prezintă singur cartea, deşi nu e obişnuit cu această postură – oferă cîteva lămuriri în privinţa acestui pesimism funciar, ajuns aici titlu de carte: „Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, cînd am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decît titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrîneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă“. Şi tot Nicolae Prelipceanu mai precizează că volumul nu e o carte „cu o structură de rezistenţă“, ci una construită ad-hoc, din „notaţii disparate“, a căror „aparenţă de unitate“ este dată de constanţa propriilor sale obsesii.

Într-adevăr, fără să fie un volum împărţit în secţiuni, alcătuit fiind din poeme scrise pe parcursul mai multor ani, el îşi păstrează un ton unitar, poemele – discursive, cîteva dintre ele alegorice, altele biografiste – au un sunet comun, care îmbină pesimismul, tuşa apocaliptică, dar şi o anumită hîtroşenie – să-i spun aşa –, un umor (mai) negru, parte şi el din amprenta stilistică a poetului. Îmbătrînirea nu e sursa acestui „exerciţiu de disperanţă“ – ca să citez chiar titlul unui poem –, însă ea accentuează, prin înstrăinarea/de­dublarea şi transformările corpului, vezi poemul substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade), tendinţa de a vedea „partea nea­gră“ a existenţei. Cu toate acestea, autoironia şi umorul de aceeaşi culoare (negru) păstrează poemele într-o zonă pigmentată de anecdotic, iar nu de tragic. Citez, de pildă, din poemul anunţat mai sus: „mă uitam mirat în oglindă/ şi deodată mi-am dat seama că-l rad pe altul şi m-am şi întrebat/ atunci pe loc/ de ce-l rad eu pe acest străin îmbătrînit/ cu care nu am nici o legătură vizibilă/ dar nu s-a terminat totul aici dimpotrivă/ l-am văzut pe străin în pielea goală în baie în locul meu/ [...]/ nu aveam nici o explicaţie pentru felul în care se produsese/ substituirea aceasta/ şi nici unde era celălalt/ cum se băgase în patul meu acest corp străin/ cum mi se băgase pe sub piele şi-n patul propriei mele soţii/ de ce l-am ras cu atîta atenţie/ ar fi meritat să-l mai şi tai/ din cînd în cînd cu mîna lui tremurîndă/ l-am şi îmbrăcat cu hainele mele din dulapul meu/ şi l-am dus să se uite la actele mele de identitate/ care-l arătau tot pe el/ poliţia română falsifică acte/ striga el în numele meu“. Sfîrşitul transferă tema gravă a morţii, mergînd pe această anecdotică a dedublării, într-un registru burlesc (şi autoironic): „îmi mai rămîne o-ntrebare/ abia cutez s-o pun/ pe cine or să-l înmormînteze fără nici o pompă/ atunci cînd se va anunţa că eu am murit/ nu cumva o să fim doi acolo jos/ şi o să ne distrăm/ în sfîrşit/ de minune/ povestindu-ne viaţa/ în cele două versiuni previzibile// dar pînă la urmă/ dacă stau să mă gîndesc mai bine/ tot el a scris în seara următoare şi aceste versuri/ încît nu m-am mai mirat că marele editor m-a refuzat/ bine i-a făcut“ (substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade)).

Care sînt temele recurente? Îmbătrînirea, fireşte: „am îmbătrînit spune umărul drept şi nici piciorul stîng nu se simte/ mai bine/ a venit toamna spune sufletul încercînd să le ţină piept în noaptea ploioasă“ (nu-i aşa?), imagini şi personaje evocatoare din alte vremuri: „da am îmbătrînit spune şi trecătorul care mă priveşte/ vin din secolul trecut şi nu mă mai opresc/ o să se şteargă toate acestea fii liniştit îl asigur fără convingere/ şi nici el nu mă crede însă din politeţe ne prefacem că sîntem de acord/ şi exact în acea clipă îmi apar înainte figurile cunoscute din veacul/ demult încheiat“. Cum spuneam, discursivitatea şi anecdotica (într-un sens larg, aici scenariul cu personaje) reprimă, surdinizează voit melancolia, pigmentînd-o chiar cu mici accente bufe, ca în această dedublare a vocii poetice: „noi aici eu şi cu mine ţaţo tăcem/ o tăcere binemeritată după ce n-am spus nimic/ în ultimele două sute de ani/ nu-i aşa?“ (acelaşi poem, nu-i aşa?).

Şi moartea traversează poemele, la modul banalizat, însă – cum ne avertizează titlul volumului – lipsit de orice iluzii: „după-masă tîrziu cînd totul nu mai e ca înainte/ mă gîndesc şi eu cu o slabă intensitate să mor/ eliberînd fîşia nu prea mare de pămînt pe care/ de obicei îmi întind umbra sau dacă se poate spune aşa/ retrocedînd-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare“ (după-masă tîrziu). Fără să fie copleşitoare, apăsătoare – date fiind autoironia şi accentele de umor –, lipsa aceasta de iluzii e, într-adevăr, totală: „meseria mea-i tristeţea/ nici majuscule nu mai am/ din cauza asta“; „ceea ce se mai vede acum/ nu e/ nu vă faceţi iluzii/ nimeni nu supravieţuieşte nimănui” (tristeţea e meseria mea) – se spune într-unul dintre cele mai dure şi mai negre poeme, poate şi pentru că e încărcat de amintirea, de „dîra murdară“ a „minciunii“ comuniste triumfătoare; posteritatea ei e o lume a vinovăţiei neasumate: „corpuri delicte sînt toate în jur/ numai crima întîrzie-n noi/ ca o rudă ca un prieten/ ca adevărul/ ca viaţa“ (iată calea). În pe curînd pe niciodată, renunţarea – gestul imediat următor al acestei tristeţi fără iluzii – atinge „tot ce am iubit în viaţa aceasta“: „cum n-aveam nimic mai bun de făcut m-am gîndit să încep un text/ de renunţare/ întîi la tot ce am iubit în viaţa aceasta/ şi abia mai pe urmă la tot ce am urît“. Pînă şi judecata de apoi pare a fi o pură iluzie, o simplă „judecată de acum“: „ziua de apoi e numai o judecată pripită/ o speranţă a fiecărei bucăţele mărunte/ din sufletele noastre uitate“ (judecata de acum). Renunţarea aduce, la rîndul ei, o regresiune a propriei fiinţe, din social şi biografic în uitare: „să uiţi să te naşti/ să uiţi să înveţi să vorbeşti/ să uiţi să te duci la şcolile vieţii/ să uiţi să citeşti/ să uiţi să înveţi să trăieşti/ să uiţi/ să dormi/ să uiţi/ să mori// să uiţi să scrii acest poem/ al cărui titlu nesigur se ţine scai de tine/ încă din prima copilărie/ pe care-ai uitat-o de mult“ (să uiţi).

Cu toate acestea, gestul acesta poetic de negare continuă a existenţei, de pierdere a speranţelor e însoţit, paradoxal, de unul de afirmare a poeziei, care e, totuşi, o urmă „înregistrată“, o marcă, un semn al fiinţei inconsistente: „iată şi faptul că nu mai am ce să aştept/ de la nimeni începînd cu viaţa/ şi sfîrşind cu acest aşa-zis poem/ căruia nu-i găsesc/ totuşi/ nici o vină majoră/ poate doar aceea că există/ el sau eu ori amîndoi împreună ca fraţii/ de sînge care nu se mai văd de mult/ şi nici nu-şi mai dau semne de viaţă/ iată şi urmele înregistrate/ ale cuiva care nu a existat niciodată/ de fapt“ (ooo).

Un crez modernist al poeziei – poezie care îl precedă şi-l traversează pe poet, şi-i supravieţuieşte –, un Dumnezeu al poeziei (vezi textul dumnezeu, scrieri alese, serios-ironic, cu o mică ironie soresciană), dar şi un „poet automat“ (păstrînd mica ironie) vin să contracareze pesimismul funciar al poetului şi să afirme credinţa într-un text, nu în existenţă. poetul automat, textul dinspre finalul volumului, devine astfel un fel de artă poetică, fără să vrea şi în ciuda permanentului impuls negativist; este, de altfel, şi o confruntare a unui poet cu state vechi cu o lume mai nouă, cu lumea recentă, tehnicistă, necruţătoare: „însă cel mai mult aş vrea să las în urma mea poetul automat/ programat de mine însumi/ atunci cînd mi-ar veni vremea să dispar/ văd încă de pe-acum că dacă ai murit nu mai exişti nici ca poet sau ce vei fi fost/ dar degeaba/ nici dacă eşti în viaţă nu mai exişti în ochii celor programaţi să vadă doar altceva/ ai criticilor automaţi/ ai cititorilor automaţi/ în această lume a automatelor de cafea şi de sex şi de gînduri corecte“.

E inevitabilă şi tensionată confruntarea dintre lumi, dintre generaţii, dintre „tineri“ şi „bătrîni“, evocată în şcoala pentru bătrîni: „au început chiar şi tinerii să-şi scrie memoriile/ ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare/ marii rucsaci plini ai amintirii/ dar nu/ îi asigur eu fără să strig fără să mă agit/ nu am nimic în acest rucsac/ pe care-l mai port din obişnuinţă o vreme/ e gol puteţi să-l umpleţi cu ce vreţi voi/ chiar cu vieţile voastre scurte încă/ şi o să vă fiu recunoscător“.

Însă unul dintre cele mai frumoase texte ale volumului rămîne o noapte ploioasă în bucureştiul veacului douăzeci şi unu, care ar merita citat în întregime: un text evocator, melancolic (de data aceasta!), de atmosferă, un text în care Nicolae Prelipceanu îşi evocă – într-un fel de miraj, ca într-un vis, şi nu negativist – modelele literare (Bacovia, Baudelaire, Poe, Rollinat): „stăteam pe o bancă putredă şi simţeam asta/ pe propria-mi piele/ şi nici baudelaire/ nici poe/ nici rollinat/ nu mai mişcau/ cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine/ încă avansînd şovăielnic departe în faţa mea/ şi începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată/ nu cu opera/ nu/ vai de mine/ cu pasul vreau să vă spun“. În acelaşi timp, poetul se revendică şi de la beatnicii americani (Gregory Corso, Allen Ginsberg, John Ferlinghetti – v. un poem cu poeţi americani de altădată şi cu mine cel ştiind despre ei), practicînd o poezie la jumătatea drumului între aşa-numitul modernism, care ignoră persoana poetului, şi biografismul poeţilor americani citaţi.

Încă un poem de citit cu predilecţie, anunţat chiar de Nicolae Prelipceanu pe coperta a patra: ion de la gară – pentru pitorescul personajului (şi... „cele două pasaje cu sexul“). Şi încă unul, cititorul de stradă – cu, din nou, un personaj de neuitat, secondat de un al doilea, acordeonistul. Două texte care arată un poet „epic“, melancolic şi histrionic în acelaşi timp, un poet care se plasează cu fermitate, deşi pesimist, într-un peisaj literar în permanentă schimbare.

Apărut în Observator cultural nr. 620/ 12.04.2012