Despre critica de întîmpinare

Ştim cu toţii – cei care activăm în zona literară, dar şi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, care frecventează această zonă – acest lucru: critica de întîmpinare a pierdut teren după ’90 (în mod firesc) şi a devenit o activitate de nişă, ce riscă din ce în ce mai mult să se închidă în propriu-i cerc şi să-şi piardă publicul cititor (marele public). În condiţiile în care, în economia de piaţă, s-a redus drastic numărul de publicaţii literare, în condiţiile în care PR-ul editorial şi proliferarea blogurilor pe teme literare (ţinute de cititori amatori, deşi asidui) cîştigă un public cititor mai repede decît cronicile de întîmpinare din (puţinele) reviste de specialitate, criticii literari continuă totuşi, la noi, să exercite această activitate desuetă în Occident (unde există, pe de o parte, studiile universitare, academice, iar pe de alta, jurnalismul cultural). Şi o fac, în cel mai fericit caz, în numele afirmării valorii estetice şi al unei receptări profesioniste a cărţilor discutate, în răspăr cu PR-ul editorial sau cu discuţiile diletante de pe bloguri.

Acesta e cazul fericit şi cred, într-adevăr, că asta ar trebui să facă, astăzi, criticul (cronicarul) literar – cu ochii la publicul (mai) larg, căruia să-i împărtăşească entuziasmul, empatia, rezervele, criticile sale – după caz –, dublate în permanenţă de competenţele sale de cititor profesionist.

Pe de altă parte, mă despart de anumite inerţii ale criticii de întîmpinare, perpetuate de dinainte de ’90 – din lunga perioadă comunistă, în care cronicarul literar săptămînal, dătător de verdicte şi creator de ierarhii literare stricte, de pe „redutele“ receptării estetice, dobîndea un imens prestigiu simbolic (exemplul cel mai relevant este, fireşte, cel al lui Nicolae Manolescu).  

Critica de verdict este, în fond, o critică autolegitimantă; iar în condiţiile unei societăţi globalizate şi informatizate, ale unei receptări diseminate a cărţilor şi literaturii, de către diverse categorii de public, a regîndirii condiţiilor, poziţiei şi statutului însuşi al literaturii în lumea actuală, cea dintîi nu mai are nici un sens.  

Cu excepţia aceluia inerţial, de exercitare a unei autorităţi mai mult sau mai puţin iluzorii în cadrul unui mic grup (sau club, dacă vreţi), iar nu în cîmpul cultural vast, multiplu şi incontrolabil de dincolo de cele cîteva reviste literare în care se duc „bătăliile“ intra muros ale criticilor literari. 

Lumea literară e restrînsă

Lumea în care activează criticii literari e, aşadar, îngustă: cîteva reviste de specialitate, instituţiile literare (universităţi, institute) şi editurile. Lumea se cunoaşte, practic, cu toată lumea, şi se întîmplă adesea ca un critic literar să activeze în mai multe dintre aceste locuri deodată. Există critici angajaţi la edituri, critici prieteni cu scriitorii, critici universitari care trebuie să ţină cont de tot felul de obligaţii instituţionale etc. E o „specificitate“, aşa-zicînd, a spaţiului cultural românesc (motivele sînt financiare şi, evident, de prestigiu)... 

Nu se poate vorbi propriu-zis de conflicte de interese (după cum s-a remarcat), ci mai degrabă de legile nescrise ale breslei, cum s-a zis, dar de fapt, nici măcar (pe nişte meleaguri unde oamenii sînt experţi în nerespectarea regulilor de tot felul...), ci de propriile „legi“ interioare, personale. În ultimă instanţă, critica literară e o activitate cu tine însuţi, în solitudine, ca si scrierea literaturii, făcută publică ulterior. E o activitate întîi de toate interioară, individuală şi abia apoi mondenă, făcută publică.

După mine, e nevoie de o anumită distanţă, pe cît posibil – personală şi instituţională –, care să-ţi permită să judeci în acord cu principiile tale proprii, cu anumite convingeri personale, moralitatea criticului fiind, de fapt, onestitatea lui, iar aceasta din urmă definindu-se în raport cu sine însuşi şi implicînd, din punctul meu de vedere, şi o anumită consecvenţă de opinie în practica critică. Nu putem vorbi de obiectivitate decît în sensul onestităţii criticului în raport cu propriile criterii de lucru şi convingeri şi în sensul punerii în paranteză a umorilor, ca şi a relaţiilor personale de dincolo de textele recenzate.

E vorba de o ţinută în raport cu propria imagine de sine şi în raport cu cititorul, pe care trebuie să-l convingi – în timp, fireşte –, că trebuie să-ţi acorde credit, să meargă pe mîna ta, pe gustul tău, pe priceperea ta în materie de literatură. Dar e vorba şi de o disponibilitate empatică, afectivă, de o „privire îndrăgostită“ şi în fond umană faţă de cărţile despre care scrii (cum bine zicea Antonio Patraş, în prima parte a acestei dezbateri). Cred că un cronicar literar trebuie să scrie şi pentru el, şi pentru cititor, şi despre autorul cronicat, dar şi despre el însuşi (în mod implicit, desigur). Modul în care faci critică este, în ultimă instanţă, aşa cum a spus-o demult Oscar Wilde, o formă de autobiografie. Şi critica este, tot Oscar Wilde a spus-o, o modalitate de a face accesibil frumosul, în formele lui literare, publicului (în alte forme decît cele ale scriitorului propriu-zis). Criticul trebuie să scrie şi creativ, şi tehnic, şi empatic, şi uman, pentru a contribui – în faţa cititorului (şi împreună cu el) – la amplul discurs cultural, social, antropologic etc.

Polemică, nu pamflet

Pe de altă parte, recunosc că nu găsesc normală o practică din nou locală, specifică: criticii care activează constant, regulat, la mai multe reviste, cu ideologii (poziţii) opuse... Ideologia (aşa-zicînd) a unui critic ţine, după mine, şi de ideologia unui spaţiu în care s-a afirmat sau se manifestă, sau pentru care a optat la un moment dat. E nevoie, întotdeauna, de o poziţionare, la un anumit moment, şi asta implică şi onestitatea de care vorbeam mai devreme.

Ceea ce mi se pare mai neliniştitor astăzi e tocmai această tendinţă bizară de (re)uni­ficare a cîmpului critic, de dispariţie a „opoziţiei“ democratice, a diversităţii de poziţii, care se manifesta în mod benefic după ’90...

Visez la respectul cititorului şi al colegilor de breaslă, la polemica civilizată, şi nu la pamflet (cum am mai zis şi cu altă ocazie). La civilitate şi eleganţă. Nu-mi plac bătăliile intra muros (de tipul celei desfăşurate pe blogul revistei Cultura); nu am nimic împotriva prieteniilor dintre scriitori şi critici, adesea bazate pe afinităţi literare, pe cărţile în sine, dar sînt împotriva spiritului de gaşcă în cîmpul literar, ca şi a celui contrar, de distrugere a zonelor de opinie divergente într-un fel de pactizare a tuturor cu toţi...

Apărut în Observator cultural nr. 621/27.04.2012, în cadrul dezbaterii Independenţă, spirit critic şi conflict de interese în critica literară.