„Nu am făcut universitatea, dar
în fiecare vineri, televiziunea era universitatea mea“
Interviu cu Bernard Pivot,
realizatorul celebrelor emisiuni culturale Apostrophes
şi Bouillon de culture la
televiziunea franceză
Bernard Pivot şi-a dedicat întreaga viaţă emisiunilor de televiziune
care l-au făcut celebru nu numai în Franţa, dar şi peste hotare: Apostrophes (1975-1990), Bouillon de culture (1990-2001), Double je (2002-2005). Nu a avut
vacanţe, căci emisiunea era în fiecare vineri – în schimb a avut transmisii din
diverse mari oraşe ale lumii (Roma, Praga, Ierusalim, São Paulo etc.) – şi
aproape că n-a avut timp de o viaţă privată. Însă, aşa cum mărturiseşte, emisiunile
pe care le-a făcut au fost o formă de expresie a lui însuşi, în acelaşi timp în
care au marcat istoria televiziunii franceze. Venirea lui la Bucureşti la
Bookfest – unde Franţa a fost ţara invitată de onoare – a fost un eveniment de
excepţie, ocazie cu care am putut sta de vorbă. Convivial şi deschis, bun
interlocutor, Bernard Pivot spune că prefera rolul de intervievator din epoca
emisiunilor sale celui de astăzi, de intervievat.
Mă întorc puţin la începutul carierei dumneavostră: aţi făcut studii de
drept la Lyon, apoi aţi urmat CFJ (Centre de formation des journalistes) şi o
specializare în jurnalismul economic. În 1958, însă, aţi început să lucraţi
pentru Le Figaro littéraire iar în
1968, de pildă, într-una dintre primele dvs apariţii televizate, vorbeaţi
despre criticii literari şi modul în care ei se puteau înşela asupra autorilor
contemporani lor (vă refereaţi cu precădere la simbolişti, la Madame Bovary, deci la secolul XIX). Ce
anume v-a adus către jurnalismul cultural şi în speţă literar?
Nu, n-am făcut studii de drept,
am urmat un singur an, dar mă plictiseam atît de tare încît m-am oprit. Am
ajuns să lucrez pentru Le Figaro
littéraire din întîmplare: mă întorceam din armată şi căutam un loc de
muncă, unde să lucrez ca stagiar. Voiam să intru în redacţia unui ziar de
sport, cum e L’équipe, dar nu erau
locuri, la Le Figaro littéraire am
ajuns din pură întîmplare. Aşa a fost destinul, pînă la urmă.
Credeţi în hazard sau în întîmplare?
Cred în amîndouă. Şi, mai ales,
cred în şansă. Dacă am avut cu adevărat o calitate în viaţă a fost aceea de a
profita de şansă în clipa în care mi s-a oferit. Am observat adesea că mulţi
tineri nu văd şansa care li se oferă, nu reacţionează la timp, iar apoi e prea
tîrziu.
Şansa aceasta v-a surîs de mai multe ori în viaţă?
Da, m-a însoţit tot timpul, e
incredibil. Şi la radio am ajuns tot din întîmplare; nu eu am cerut să fac o
emisiune televizată, ci televiziunea mi-a propus acest lucru. Dar în ziua în
care am fost întrebat dacă nu mi-ar plăcea să fac o emisiune literară, am
acceptat, spunîndu-mi: nu ştiu dacă am calităţile necesare pentru o emisiune
literară, dar voi face în aşa fel încît ea să-mi reuşească. Mi-am pus la treabă
toată convingerea, încăpăţînarea şi energia şi, pînă la urmă, a mers.
Interesul pentru literatură a venit pe parcurs?
În franceză există un proverb:
„C’est en marchant qu’on apprend à marcher“ – învăţînd să citesc cărţile, am
ajuns să iubesc lectura. Înainte citeam puţin, dar nu eram un pasionat de
lectură. Însă, ajuns la Le Figaro
littéraire şi vrînd foarte mult să reuşesc acolo, am căpătat pasiunea
pentru cărţi şi scriitori şi, în cele din urmă, mi-am consacrat toată viaţa
acestui domeniu către care nimic nu mă predispunea.
Aţi venit spre literatură dintr-o cu totul altă zonă, în 2004 aţi fost
ales membru al Academiei Goncourt – singurul membru al său care nu e scriitor.
La noi, scriitorii sau oamenii de cultură care au o formaţie nonfilologică sînt
văzuţi mai degrabă ca nişte excepţii, deşi sînt priviţi cu interes şi
curiozitate.
Scriitorul Jorge Semprún, care
îmi era şi prieten, mi-a spus într-o zi: „În fond, ai avut succes cu emisiunile
tale de televiziune tocmai pentru că n-ai făcut studii superioare de litere“. Şi
cred că a avut dreptate. În genere, dacă ai o diplomă în filologie, vrei să
arăţi acest lucru şi, în faţa intelectualilor invitaţi într-o emisiune, ai tendinţa
să vorbeşti de la egal la egal. Or, eu eram un simplu jurnalist, care citea,
eram foarte modest în faţa invitaţilor de pe platoul de filmare. Or această
modestie mă apropia de public, eram mai degrabă un telespectator decît un
scriitor, nu făceam parte din tabăra acestuia din urmă, nu eram din domeniu
(cum se spune în franceză, „je n’étais pas de la paroisse“). Eram un jurnalist
plin de admiraţie, fără să fiu, în acelaşi timp, dus de nas de scriitori. Nu am
făcut universitatea, dar, în fiecare vineri, la Apostrophes mai întîi, şi apoi la Bouillon de culture, televiziunea era universitatea mea. Am făcut
studii superioare, cîştigîndu-mi existenţa, în fiecare vineri, la emisiunile
mele.
După 15 ani, aţi trecut de la Apostrophes
(1975-1990) la Bouillon de culture (1990-2001).
În ’90, aţi explicat la televiziune conceptul noii dvs. emisiuni: un melanj
savuros de literatură, arte, gastronomie, jocuri de cuvinte („des êtres chers“/
„fiinţe dragi“), umor şi bună dispoziţie. S-a spus că aţi marcat istoria televiziunii
prin aceste emisiuni. Acestea erau ingredientele reţetei dvs.?
Nu era nici o reţetă la mijloc,
cuvîntul acesta mă miră de fiecare dată. Emisiunea era aşa cum eram eu, cu
firescul meu, cu bonomia şi umorul meu, cu cunoştinţele mele, curiozitatea şi
pasiunea mea, eram eu aşa cum mă făcuse, în ultimă instanţă, viaţa. Ulterior,
s-a spus, într-adevăr, că am avut succes pentru că... şi pentru că... Dar în
epocă, eu nu ştiam lucrurile astea, eram cel care eram şi s-a dovedit că emisiunea
a funcţionat.
Aşa cum Buffon spunea că „stilul e omul“, emisiunea dvs eraţi dvs
înşivă.
Într-adevăr. De pildă, într-una
din serile trecute, eram la restaurant, înconjurat de români şi francezi, şi eu
începusem să-l bombardez cu întrebări pe ataşatul cultural la Bucureşti, cu
aceeaşi curiozitate şi frenezie dintotdeauna. O doamnă care se afla în faţa mea
mi-a spus: „E incredibil, sînteţi la fel cum eraţi la emisiunile dvs!“. Da,
pentru că aşa e natura mea.
Nu era stresant să faceţi săptămînal emisiunea?
Nu, deloc. Şi un lucru care o să
vă amuze: voi publica în septembrie o carte – un fel de roman, care cred că e
amuzant – care e povestea unui jurnalist ce şi-a petrecut toată viaţa punînd
întrebări (e cazul meu), şi care, în viaţa privată, era distrus pentru că nu se
putea abţine să nu pună încontinuu întrebări.
Deformaţie profesională.
Exact. Or cu un asemenea om e
imposibil să trăieşti (rîde).
Ştiţi, erau voci care vă criticau în epocă. De pildă, Gilles Deleuze,
care spunea că faceţi o emisiune nu de literatură, ci de spectacol, de
divertisment. Astăzi am spune: „Bravo!“, însă atunci era o formă de critică.
Da, dar era normal. La început,
mulţi intelectuali au fost împotriva mea şi, cînd îi invitam la emisiune,
veneau, bineînţeles. Régis Debray, de pildă, sau mulţi profesori de la Collège
de France ori de studii superioare, istorici, sociologi, lingvişti. Îi invitam,
şi se găseau brusc în dificultate: dacă mă duc – îşi ziceau – o să-mi vînd
cartea, dar pe de altă parte, o să-mi pierd respectul colegilor. Erau
împărţiţi, să mă duc, să nu mă duc; şi pînă la urmă, toţi veneau (rîde).
V-a intimidat sau descurajat vreo secundă atitudinea aceasta?
Absolut deloc, găseam că e
amuzant. Plus că am aflat mai tîrziu de dilema asta cu care se confruntau invitaţii
mei universitari. Îmi amintesc, de exemplu, de un istoric, Emmanuel Le Roy
Ladurie, care publicase o carte destul de complicată, dar pasionantă, intitulată Montaillou,
village occitan, despre viaţa dintr-un sat din sudul Franţei în Evul Mediu.
Şi după emisiune, cartea a devenit un best seller, s-au vândut 150.000-200.000
de exemplare! Dar... pentru un istoric savant ca el, să devină un best seller
era o adevărată pată, o eroare, şi n-a încetat să se scuze pe lîngă colegii săi
pentru faptul de a fi comis un best seller.
Aţi invitat numeroşi scriitori celebri din lume în emisiunile dvs. Aţi
şi lansat autori?
Da, desigur, foarte mulţi. De la
Bernard Henri-Lévi la Le Clézio şi, mai recent, Philippe Claudel. Emisiunea nu
era făcută numai pentru a primi scriitori consacraţi, dar şi pentru a lansa
tineri autori.
Şi popularitatea dvs. a venit pur şi simplu, la un moment dat?
Da, chiar aşa, fără motive
particulare, eu îmi făceam emisiunea şi atît, n-am fost conştient în fond de
acest lucru. Am început cu Ouvrez les
guillemets şi apoi am continuat cu Apostrophes,
care azi e percepută ca o emisiune aproape mitică. Spre uimirea mea, de altfel,
pentru că, în epocă, nu realizam asta, eu îmi pregăteam şi apoi îmi făceam
emisiunile, era ceva firesc.
A doua zi după emisiune, găseai
în librării cărţile pe care le discutasem cu invitaţii mei; se făceau liste de
best seller-uri Apostrophes...
Astăzi, oamenii privesc cu uimire
ceea ce se întîmpla în epocă.
Pentru că azi nu mai e posibil aşa ceva. De ce credeţi?
Pentru că astăzi e mult mai
complicat să faci o emisiune culturală, concurenţa e foarte mare, există foarte
multe posturi de televiziune. Atunci erau cinci sau şase canale de televiziune,
acum sînt trei sute. Emisiunea mea se difuza la 21.30, acum o emisiune de
cultură se difuzează la 23.15. Nu mai e acelaşi lucru; şi emisiunile culturale
nu mai ai aceeaşi audienţă şi, în consecinţă, nu mai au acelaşi impact. Dar,
din fericire, ele continuă să existe.
I-aţi avut ca invitaţi în emisiunea dvs. pe Nabokov, Bukowski,
Soljeniţîn şi pe mulţi alţi scriitori celebri. Povestiţi-ne cîteva amintiri
care v-au marcat, legate de unul dintre ei.
De Nabokov, de pildă. El nu voia
deloc să vină la emisiune, mi-a spus că nu-i plăcea să fie filmat decît atunci
cînd mergea la vînătoare de fluturi. M-am dus să-l văd la Montreux, în Elveţia,
la hotelul în care locuia şi lucrurile s-au petrecut bine între noi. Mi-a spus
că e de acord, dar să-i trimit întrebările şi el va citi răspunsurile. În mod
normal, ar fi trebuit să refuz. Dar mi-am zis: am în faţa mea unul dintre cei
mai mari scriitori ai secolului XX şi o să accept. Mi-am lăsat deoparte mîndria
şi bine am făcut. La emisiune s-a comportat ca şi cum ar fi răspuns pe loc. Dar
era foarte orgolios Nabokov, nu accepta să-i iasă pe gură nici un cuvînt care
să nu fi fost scris înainte. Şi la universitate, în America, toate cursurile pe
care le preda erau scrise şi el le citea. S-a comportat la televiziune exact
aşa cum se comporta în universităţile americane.
Şi totuşi, se vedea că are un anumit talent retoric, citea foarte
expresiv în franceză. Şi avea o franceză foarte literară, de mare calitate.
Da, avea o franceză excepţională,
era cea de-a treia limbă pentru el. El spunea: rusa e limba sufletului meu („la
langue de mon coeur“), engleza este limba spiritului meu („la langue de mon esprit“),
iar franceza e limba urechii mele („la langue de mon oreille“). Şi o anecdotă:
voia să bea whiskey în timpul emisiunii, dar nu voia să dea francezilor un
exemplu rău de scriitor, şi atunci mi-a spus: îmi veţi servi alcoolul dintr-un
ceainic şi, cum ceaiul are aceeaşi culoare cu whiskey-ul, mă veţi întreba:
puţin ceai, dle Nabokov?
Ca un adevărat rus ce era...
Faimosul dvs chestionar alcătuit din zece întrebări era de inspiraţie
proustiană?
Nu, voiam să fie diferit, pentru
că mi se părea că chestionarul proustian fusese prea mult folosit. Eram, de
altfel, foarte uimit că nu exista în chestionarul lui Proust întrebarea: care e
cuvîntul dvs. preferat?, că nu se gîndise la ea. Chestionarul era pus la finalul
emisiunii Bouillon de culture.
V-a adus lucruri interesante acest moment al chestionarului?
M-a ajutat într-o privinţă. E
întotdeauna complicat atunci cînd trebuie să închei o emisiune. Or, în felul
acesta, îmi păstram 1-2 minute la final, şi cînd se termina chestionarul se
încheia foarte simplu şi emisiunea. La Apostrophes,
aveam mereu dificultăţi cînd trebuia să închei emisiunea, totul rămînea, cum se
spune, în coadă de peşte, şi atunci am inventat chestionarul pentru Bouillon de culture, pentru a încheia
cum trebuie emisiunea. Şi, evident, erau şi răspunsuri banale, dar şi
răspunsuri formidabile, şi cred că, prin cele zece întrebări, invitaţii se
dezvăluiau puţin publicului.
Cunoşteau întrebările dinainte?
Da, sigur, aveau deja
răspunsurile pregătite. Singurul care nu le cunoştea a fost Woody Allen, toate
răspunsurile lui au fost spontane, şi foarte amuzante, de altfel.
În ultimii ani aţi publicat cîteva cărţi. Aş vrea să ne spuneţi cîteva
vorbe despre ultima, Les mots de ma vie
(apărută în 2011, la Albin Michel) – e o autobiografie, vorbiţi aici despre
anii aceştia în care aţi avut emisiunile culturale?
Nu, cea în care îmi povestesc experienţa
mea de televiziune este Le métier de lire (Gallimard 1990).
În ultima carte, fac un inventar alfabetic de cuvinte, de la „ambition“ la
„zut“, cuvinte care mi-au definit profesiunea de jurnalist, dar şi viaţa
personală. Pentru mulţi dintre francezi, eu sînt un om care şi-a trăit viaţa citind
şi făcînd aceste emisiuni, neavînd o viaţă privată, o viaţă de familie – şi
într-o bună măsură aşa şi este, pentru că acordînd lecturii atîtea ore, zile,
luni, ani, am făcut asta în detrimentul vieţii de familie şi vieţii mele
private. Cartea mai conţine şi sfera cuvintelor gastronomice („les mots de gourmandise“),
de pildă cele din jurul vinului, plus cuvintele bizare din franceză, la care
ţin foarte mult. E un soi de patchwork de cuvinte, care mă rezumă.
Există, aşadar, raporturi între literatură, jocurile de cuvinte şi vin?
Evident, mai întîi de toate savoarea
(„la gourmandise“), savoarea cuvintelor, a vinului, a mîncării, savoarea
literaturii.
Sînt lucruri tipic franţuzeşti.
Da, şi – pentru că vorbeaţi de o
reţetă de succes –, unul dintre motivele acestui succes e că publicul se
recunoştea în mine pentru că iubeam vinul, bucătăria şi fotbalul, şi nu eram un
intelectual pur, pierdut în cărţile sale. Această imagine despre mine îi
asigura pe telespectatori.
Cartea despre vinuri (Dictionnaire amoureux du vin) am scris-o
într-o epocă în care aveam impresia că vinul era dispreţuit, nu mai era
respectat pentru amplele lui valenţe culturale în istoria umanităţii. Ea a fost
ca un fel de apărare şi ilustrare („défense et illustration“) culturală a
vinului.
Aşadar, vinul ar fi drogul dvs. preferat[1]?
Lectura şi vinul, dar nu în
acelaşi timp. Întîi lectura şi apoi vinul – şi nu invers.
Şi acum?
Acum, scriu, citesc, sînt membru
al Academiei Goncourt. Stilul meu de viaţă s-a schimbat: cea mai bună dovadă e că
acum nu mai pun eu întrebările, ci trebuie să răspund la ele. Dar prefer
poziţia dvs. celei în care mă aflu acum.
Interviu realizat de Adina Diniţoiu
„Mă descurc cu celebritatea“
Interviu cu
scriitorul francez Michel Houellebecq
Un alt invitat-vedetă la Bookfest a fost scriitorul francez Michel
Houellebecq (care s-a impus, ca romancier al declinului occidental, în 1998, cu
romanul Les particules élémentaires/
Particulele elementare şi a obţinut Premiul
Goncourt în 2010, pentru romanul La
carte et le territoire, Flammarion, 2010/Harta şi teritoriul, Polirom, 2011, traducere de Daniel Nicolescu),
un scriitor care a vîndut milioane de exemplare din romanele sale în lume. Pe
lîngă interviuri, el a avut o întîlnire cu publicul şi o sesiune de autografe
la standul francez. Deşi o apariţie insolită (cultivă o imagine de asocial, de
marginal), Houellebecq nu e un monden, ci dimpotrivă, un solitar şi un capricios,
aşa încît la nici unul dintre evenimentele evocate mai sus n-a fost generos la
vorbă: romanele sale vorbesc cel mai bine pentru el.
Se spune că scriitorul scrie pentru a deveni celebru, e ca un miraj
pentru el. Dumneavoastră suportaţi bine celebritatea?
Nu cred că un scriitor se
gîndeşte obligatoriu la celebritate. Configuraţia tipică a unui scriitor e
aceea a unui individ care nu vrea să practice o meserie sau alta, ci să
trăiască din scrisul său. Se gîndeşte mai degrabă să vândă cît mai mult, nu să
devină celebru. Eu la asta m-am gîndit cînd am început să scriu. Dar da, mă
descurc cu celebritatea.
Dar una nu o implică pe cealaltă?
Nu neapărat. În Franţa sînt
autori care vînd foarte multe cărţi, dar care nu-i interesează pe jurnalişti, în genere pe cei
din media. Nu ştiu exact ce anume face posibilă celebritatea, probabil o
personalitate atipică, bizară.
Bernard Pivot îmi spunea mai devreme că, a doua zi după ce un autor
apărea la emisiunea sa, librăriile îi afişau cartea, se vindea bine şi autorul căpăta
notorietate.
E adevărat, dar asta şi pentru că
Bernard Pivot însuşi era – şi este în continuare – un om foarte celebru. Cred
că este printre puţinii oameni, în Franţa, pe care-i cunoaşte toată lumea,
chiar şi astăzi, cînd nu mai are emisiuni la televiziune.
Nu ştiu dacă Beckett este printre scriitorii dvs. preferaţi – în
schimb, ştiu că Ionesco da, v-a plăcut romanul său Le solitaire –, dar cred că aveţi lucruri în comun cu cel dintîi:
stilul minimalist, reducerea extremă a condiţiei umane la câteva gesturi
elementare, la relaţii socio-umane elementare. La care adăugaţi, în schimb, mult
sarcasm, mult cinism. La finalul romanului Harta
şi teritoriul vorbiţi despre „distrugerea generală a speciei umane“, iar în
corespondenţa cu Bernard-Henri Lévi propuneţi o „anumită distanţă critică“ faţă
de umanitate şi o raportare la ea din „punctul de vedere al bacteriei“. Sînteţi
un antiumanist?
Poate părea bizar, dar
perspectiva aceasta nu vine deloc din Beckett, ci de altundeva, dintr-o formă
de literatură care era foarte în vogă în adolescenţa mea şi care acum nu mai e
atât de prezentă, science fiction-ul. Faptul de a considera umanitatea ca o
posibilitate printre altele e tipic pentru science fiction, aşa cum e şi demersul
de a vedea umanitatea dintr-o altă perspectivă.
Nu e vorba de un cinism deci?
Nu, nu, e un soi de relativism,
un mod de a considera omul ca o specie printre altele şi de a te întreba asupra
posibilităţii sale de a dispărea sau de a putea fi păstrată.
Şi atunci, toate eşecurile pe care le înregistrează romanele
dumneavoastră – eşecul amoros, eşecul relaţiilor de familie, sociale etc. – nu
sînt ele, în cele din urmă, o formă de pesimism? Aici nu mai poate fi vorba de o
perspectivă inspirată de literatura SF pe care aţi evocat-o.
E vorba de realism, dacă luăm în
considerare faptele ca atare. Sînt doar realist. La urma urmelor, obiectiv
vorbind, Europa occidentală e pe cale de dispariţie, din punct de vedere
demografic (în Franţa mai puţin, dar în celelalte ţări occidentale se
înregistrează o puternică scădere demografică); e vorba de un eşec al
structurilor coloniale. E un fapt pur şi simplu adevărat, eu n-am inventat
nimic.
Particulele elementare (1998)
este romanul care v-a impus, probabil cel mai tensionat, mai dramatic dintre
romanele dvs. Întrebarea mea e legată de subiectul acestui roman: „les bobos“, moştenirea
lui mai ’68, teme recurente şi la Pascal Bruckner (cu care am avut ocazia să
stau de vorbă anul trecut) – care au condus în Franţa, şi nu numai, la un
discurs public foarte critic (critica libertăţilor sexuale, sociale etc.) – mai
preocupă ele spaţiul public francez?
Da, însă maniera în care abordez
eu această temă e diferită de cea în care procedează Pascal Bruckner. De fapt,
revin asupra acestui subiect în ultimul meu roman, vorbind despre „les trente
glorieuses“. E o perioadă bizară în Franţa, ale cărei efecte încă se fac
simţite, de puternică dezvoltare economică, de optimism demografic (e singura
perioadă de baby boom în Franţa) şi
de o destrucţie accelerată a modurilor de viaţă anterioare, de cuplu, şi mai
ales o atomizare a modurilor de viaţă la oraş, mult mai rapide, mai moderne. Mai
68 e o temă de dezbatere în toată Europa occidentală, nu numai Franţa, şi ea nu
poate dispărea, e o mişcare de schimbare a structurilor sociale anterioare care
se văd şi astăzi şi consecinţele se văd şi astăzi. De pildă cuplul nuclear, cum
i se spune (soţ-soţie) e deja într-un proces de destructurare. În ciuda
industrializării, Franţa a rămas o ţară masiv rurală pînă în 1945 – o dată nu
atît de îndepărtată de noi, totuşi. După aceea, lucrurile s-au schimbat rapid.
Cuplul era mai puternic, presupun, în spaţiul rural.
Nu era vorba propriu-zis de un
cuplu, adesea, la ţară, sub acelaşi acoperiş locuiau mai mult de două generaţii.
Cuplul nuclear, însă, tinde să se destructureze. Sînt de acord cu Pascal
Bruckner în privinţa eşecului căsătoriei din dragoste („le mariage d’amour“):
pentru că structura pe care ea o presupune e prea strîmtă, constrîngătoare, cei
doi se află faţă în faţă în nişte roluri care nu sînt obligatoriu asumate; e
într-o fază de destrucţie intermediară acest cuplu construit pe dragoste, adică
pe o structură extrem de redusă.
Romanul Harta şi teritoriul a
obţinut Premiul Goncourt în 2010. S-a spus că e un roman mai calm, mai puţin
scandalos, poate datorită tematicii sale.
Da, într-adevăr, moartea
calmează...
Moartea e o temă a romanului, dar, pe de altă parte, abordaţi şi
problema artei contemporane. Plecaţi de la tema artei pentru a evita alte
subiecte scandaloase – deşi, în fond, nu vă feriţi să faceţi aluzii la mediul
literar (îl evocaţi pe Beigbeder, pe editoarea Teresa Cremisi) –, ori e o
alegorie pentru o critică socială şi culturală indirectă?
Nu, nu e o alegorie. Arta
contemporană are o mare libertate în modurile sale de expresie, ceea ce duce la
momente de întrerupere, de suspensie, de îndoială totală asupra a ceea ce faci,
ca artist. Jed încetează să mai facă hărţile pentru că nu mai simte rostul lor,
începe să picteze dar, din nou, nu ştie de ce o face. În raport cu scriitorul,
artistul contemporan dispune de o mai mare libertate a mijloacelor de expresie,
care îl poate conduce, în mod egal, la acele momente de îndoială totală. Cu
literatura e mai simplu: romanul e acelaşi din secolul XIX încoace, el comportă
personaje, relaţii între ele.
Dar Jed spune despre arta lui: „vreau să prezint lumea“, exact cum voia
romanul de care vorbiţi, în secolul XIX.
Da, vrea să prezinte lumea, dar
la un moment dat, îşi dă seama că poate face acest lucru servindu-se de o serie
de personaje, reale sau inventate. La final, e interesat de o perspectivă a
vegetalului. Romanul, însă, nu are atâtea posibilităţi, el presupune în mod
obligatoriu personaje, tentativele de a face roman fără personaje sînt eşecuri
totale.
Şi toată această insistenţă asupra detaliilor tehnice, lungile
descripţii de aparate foto etc. reprezintă o ironie la adresa artei
contemporane sau ideea că tehnica va înlocui arta?
Nu, deloc, e un lucru profund
liniştitor. Jed îşi pune tot timpul întrebări asupra sensului a ceea ce face şi
simplul fapt că aparatele tehnice pe care le foloseşte sînt extrem de
complicate îl asigură, îl reconfortează. Şi faptul că reuşeşte să le
stăpînească, să le folosească, e la fel de reconfortant. O posibilitate pe care
scriitorul (cu a sa foaie de hîrtie şi al său stilou) nu o are – să se
disimuleze în spatele unei tehnici.
Spre deosebire de celelalte romane ale dvs., Harta şi teritoriul e un roman mai jucat, cumva dedramatizat şi pe
alocuri caricatural (depresia lui personajului Houellebecq e hilară uneori):
faceţi un fel de joc, un reflex în oglindă în raport cu publicul şi cu mediul
literar, vă ironizaţi atît pe dvs. înşivă, prin personajul omonim, cît şi
mediul literar francez. De data aceasta n-aţi mai stîrnit vîlvă?
Da, aveţi dreptate, personajul
Houellebecq poate stîrni rîsul, prin unele comportamente, dar, pe de altă
parte, episodul morţii tatălui lui Jed, de pildă, nu e deloc vesel. Cît despre
mediul literar francez, el e foarte lejer, romanul n-a părut scandalos.
O ultimă întrebare legată de poezie, care, aţi declarat, este esenţială
pentru dvs. Cum se întîmplă acest lucru în cazul unui romancier minimalist,
lucid, pesimist? Poezia e, totuşi, creaţie de lumi.
Vă veţi întoarce la poezie? Este ea o speranţă pentru această umanitate
din romanele dvs.?
Nu există de fapt imaginaţie în
poezie, ea e percepţie imediată, vine sau nu vine. Romanul presupune un întreg
efort de concepţie, e epuizant, în vreme ce poezia, nu. Cred că mă voi
întoarce, că voi scrie din nou poezie la un moment dat.
Interviu realizat de Adina Diniţoiu
Observator cultural nr. 627
[1] Este una din întrebările
chestionarului pe care-l adresa invitaţilor emisiunii Bouillon de culture (n.m., A.D.)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu