Christian Kracht, un scriitor-revelaţie

Condiţia umană, între lux şi mizerie

Christian Kracht (n. 1966) este un interesant – şi provocator – prozator elveţian de limbă germană, publicat pentru prima dată în limba română cu romanul 1979 (Cartier, 2013, ediţia originală a apărut în 2001), în traducerea – foarte bună – a lui Andrei Anastasescu. Scriitorul eleveţian este o revelaţie pentru mine: comparat cu Houellebecq, seamănă, într-adevăr, prin scriitura nudă şi directă, fermă şi fără menajamente, dură şi aflată undeva la limita cinismului. Seamănă inclusiv prin viziunea neagră, prin ceea ce s-a numit „antiumanismul“ lui (în special în Particulele elementare, primul său roman), pentru că şi în 1979 al lui Kracht întîlnim aceeaşi lipsă de perspectivă, aceeaşi explorare a umanului la limita lui, aceeaşi critică necruţătoare a Occidentului, deşi e una à rebours, o critică a Occidentului proiectat în „oglinda neagră“ a Orientului. Căci 1979 se petrece la Teheran, în 1979, evident, anul revoluţiei islamice. „În timp ce Hugo von Hofmannsthal şi Robert Byron practicau orientalismul, construind un Orient ce rămînea o simplă proiecţie a Occidentului – s-a scris, cu justeţe în Frankfurter Allgemeine Zeitung –, Persia lui Kracht e o oglindă neagră, care nu-i dezvăluie Occidentului nimic altceva decît propria ignoranţă şi urîţenie“ (am citat de pe coperta a patra a cărţii).

Diferenţa în raport cu francezul Houellebecq (mai în vîrstă cu aproape 10 ani) este dată, însă, de ceea ce s-a numit „dandysmul“ lui Christian Kracht, care aduce o tuşă aparte scriiturii sale tranşante, reci şi eficace. Christian Kracht este fiul lui Christian Kracht-senior, fostul director al Grupului Editorial Axel Spriger, e, aşadar, un burghez care ştie ce e luxul şi bunul-gust high class – şi asta se vede foarte bine în roman –, dar un burghez nonconformist, care ia în răspăr – fără să-l ignore – confortul rafinat pe care-l aduc banii, confruntîndu-l de fapt cu situaţiile-limită ale umanităţii, în care dispar fără urmă toate învelişurile sofisticate ale societăţii occidentale: în pragul revoluţiei în Iran, în faţa morţii şi – poate şi mai rău – în lagărele comuniste chineze, în care sfîrşeşte protagonistul, după călătoria iniţiatică în Tibet, pe Muntele sfînt Kailash, unde e făcut prizonier de soldaţii chinezi.

Personajul-narator al romanului, designer de interior, se află într-o călătorie – turistică, declară el la un moment dat autorităţilor – cu Christopher, un soi de geniu ratat, acum grav bolnav; relaţia lor – de lungă durată, după toate aparenţele – este şi ea agonizantă, Christopher îl tratează cu duritate şi chiar dispreţ (probabil şi din cauza bolii), însă personajul-narator (căruia nu-i aflăm numele) continuă să-l iubească şi să-i fie alături. Multe dintre notaţiile sale – care arată, pe de altă parte, ochiul fin de prozator al lui Kracht (gesturi, posturi, fizionomie) – indică atenţia lui tandră, uneori nostalgică, alteori îngrijorată, pentru partenerul aflat într-o stare de degradare avansată. Din capriciul lui Christopher, iubitul său a trebuit să înveţe mandarina, pe care cel dintîi a prins-o în cîteva săptămîni; imprimeul paisley de pe batista de mătase Charvet (cadou de la Christopher la Buenos Aires) e explicat doct (o ironie auctorială, amară, în subtext, şi la adresa revoluţiei islamice a acelui an, 1979) de acelaşi Christopher, muribund: „ – Batista paisley. O ai şi acum. Ştii de unde provine, de fapt, motivul paisley, atît de apreciat în Iran? Se spune că Omar, care i-a silit pe preoţii persani să renege zoroastrismul şi să îmbrăţişeze islamul, l-a transformat într-un simbol care exprima decăderea cultului zoroastrian. Uite, modelul reprezintă un molid care se îndoaie. Iar molidul e emblema zoroastrienilor“.

Cei doi iubiţi – obişnuiţi cu luxul, dar blazaţi şi neglijenţi în privinţa lui precum un dandy – se duc, la începutul cărţii, la o petrecere high class, în casa unui iranian bogat. Ochiul de designer al protagonistului sesizează imediat, cu o competenţă de expert, maniera somptuoasă, dar discretă, în care e decorat interiorul vilei: „Casa mi-a adus aminte de apartamentul lui Jasper Conran (fashion designer englez, gay, evident – n.m.) de la începutul anilor ’60, văzusem odată o serie de fotografii; folosise mult alb, mult galben auriu, nici prea baroc, dra nici prea minimalist. Era, cum obişnuia să spună Christopher, le style Directoire, cu puţin înainte ca Napoleon să fie prea mare pentru propriile-i bottes.

Aşa era decorat hotelul Ritz din Paris, de fapt era chiar stilul unui Grand Hôtel; elegant fără să epateze, uşor discontinuu pe alocuri, cu rupturi de ritm poate prea studiate, şi totuşi absolut perfect şi, pînă la urmă, sexy.

Încăperile erau mai curînd expresia fidelă a Europei şi opusul Japoniei, exprimau perfect opulenţa exterioară, suprafaţa, spaţiul inundat de lumină, Lumea Veche şi bunul-gust infailibil; pe pardoseala de teracotă erau aşternute dhurrie-uri din lînă de oaie, de un alb imaculat”. Biblioteca roşie zărită printr-o uşă întredeschisă îi stîrneşte o serie de consideraţii savante şi fine despre „roşul perfect” şi relaţia lui cu celelalte culori, consideraţii à la Huysmans, atunci cînd acesta din urmă descrie oranjul – culoarea de elecţie a lui Des Esseintes pentru salon: „Roşul perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete“. 

Întregul roman mizează (simbolic) – ca un laitmotiv – pe contrastul puternic dintre luxul exorbitant al cîtorva şi mizeria generală din Iran, şi în genere, la scară umană, pe contrastul dintre splendoare şi mizerie, dintre opulenţă rafinată şi mizeria ignorantă, dintre confortul suprem şi privarea extremă, abrutizantă, într-un final criminală (e vorba de ororile din închisorile chineze comuniste). Totul într-un stil percutant, concis, cu precizie şi eficacitate, fără risipă de cuvinte (iar traducerea în româneşte, cum spuneam, e foarte bună).

În urma party-ului luxos şi excesiv (lumea se droghează, un tînăr cu blazer Yves Saint Laurent şi svastică pe piept pune în boxe muzica unei formaţii naziste etc.) de la vila iranianului, aşezată la marginea unei păduri de haşiş – care precede (şi iranianul ştie asta) atrocităţile revoluţiei islamice –, Christopher, rănit şi într-o stare cataleptică (după alcool şi droguri) e dus de iubitul său la un spital iranian mizerabil, unde şi moare în noaptea următoare. Naratorul – un fel de Meursault camusian, privat de iubire şi căldură, cu o copilărie goală, din care nu-şi aminteşte decît de „paharul cu lapte care-mi făcea silă” – meditează abrupt, sec şi disperat la căpătîiul iubitului mort (care-i spusese, el însuşi: „Întotdeauna m-ai plictisit. Doar că n-am vrut să fiu singur niciodată, asta a fost tot. Acum plec şi o să rămîi tu singur“, s.a.). Întrebările pe care şi le pune sînt cele dintotdeauna, directe, brutale, banale, cinice, şi totuşi disperate: „Şi m-am gîndit: ce înseamnă tinereţea? În ce constă ea? Cu ce seamănă? Cu ceva ce iubeşti? Se termină înainte să-ţi dai seama? E luminoasă, cîtă vreme toate celelalte sînt întunecate? Eu sînt un suflet bătrîn? Unde au dispărut toate? De ce trece totul atît de repede? Unde s-au dus anii? (...) Ce s-a ales de muşchii mei? Pot să schimb mersul lucrurilor făcînd sport? Şi dacă da, cît de ridicol aş fi? Ce e viaţa? Şi cum poate fi îmbunătăţită? Iar dacă se îmbunătăţeşte, cum îmi voi da seama?“.

Aici intervine un alt personaj memorabil, românul Mavrocordato! (cu numele sfîrşindu-se în vocala „o“, italieneşte...) Romanul ia o turnură surprinzătoare, schimbînd complet decorurile: de la apartamente luxoase şi societăţi secrete, de iniţiaţi plini de bani, la peisajul arid al pelerinajului către Muntele sfînt Kailash, un alt soi de iniţiere (religioasă) în privaţiune, cu iz de sacrificiu, cu un final de-a dreptul culminant, captivitatea îngrozitoare în închisorile chineze comuniste, la graniţa cu Tibetul. Fără să fie deloc ostentativ, romanul mizează continuu pe şoc şi pe înlănţuirea de experienţe umane extreme, reuşind să fie o carte extraordinară, cu puternică valoare simbolică – nemaipunînd la socoteală referinţele literare nenumărate, multe dintre ele deliberate, la literatura decadentă, Huysmans şi Oscar Wilde, la Camus, Houellebecq sau Bulgakov, cel din urmă evocat de petrecerea exorbitantă, cu tentă diabolică, de la curtea iranianului, sau chiar de personajul Mavrocordato, el însuşi unul diabolic (el face referire la o confrerie secretă românească, sovieto-comunistă, de după Primul Război Mondial, înfiinţată de bunicul său şi la care ar fi participat şi... Tristan Tzara...).

Un gay misterios cu înfăţişare dark, un soi de profet şi de guru, Mavrocordato (aluzie la spiţa domnească a Mavrocordaţilor?) îl „racolează” pe narator încă de la petrecerea iranianului, avertizîndu-l asupra viitorului său, care va fi unul de... sacrificiu pentru spiţa umană în derivă. Mai tîrziu, după moartea lui Christopher şi în plină revoluţie stradală, el îl reîntîlneşte într-un apartament luxos, bine camuflat, unde îi serveşte o cină... neagră pentru gourmets („cerb negru cu sos de prune“, „orez negru cu stafide“ şi „budincă  de sînge cu dulceaţă de mure“) înainte de a-l trimite pe drumul... pelerinajului şi al lagărului comunist chinez. Protagonistul este, în felul lui, un inocent şi un open minded (cum îi spune chiar Mavrocordato); secvenţele ascensiunii rituale către muntele sfînt – încălţat cu pantofii Berluti ai lui Christopher (ajunşi ferfeniţă!) şi apoi cu încălţările din pîslă fabricate de călăuză sunt extraordinare; la fel şi momentul – probabil singurul din viaţa lui – al comuniunii, cu grupul de pelerini pe care-i întîlneşte la coborîre, chiar înainte de a fi capturaţi cu toţii. Ambiguitatea, însă, subzistă pînă la capăt, pentru că nu ştii dacă Mavrocordato l-a trimis pe drumul iniţierii, către purificare, cunoaştere de sine, ori către pierzanie. În orice caz, problematica binelui şi a răului, a inocentului şi a vinovatului, a terorii umane şi politice face parte şi ea din miezul fierbinte al acestui roman, pe cît de concis, pe atît de spectaculos. Spălat pe creier şi îndoctrinat în închisorile chinezeşti, deţinutul – supus unor orori care ţin de limita de jos a condiţiei umane – declară, în ultimele rînduri ale cărţii: „Eram un deţinut model. Am încercat mereu să respect regulile. Am devenit mai bun. Nu am mîncat niciodată carne de om“.

Cu ingrediente tari, de lux şi de şoc, cu o scriitură puternică şi concentrată, acoperind marile teme ale condiţiei umane (iubirea şi moartea, cunoaşterea de sine, iniţierea cu tentă religioasă, catastrofele istorico-politice, capitalism şi socialism, Occident şi Orient etc.), 1979 este o carte zguduitoare, care-mi aminteşte de un Michel Houellebecq (din Particulele elementare) sau de un Lars von Trier – ca efect, ca sentiment, la finalul lecturii.

Christian Kracht, 1979, traducere din germană de Andrei Anastasescu, colecţia „Biblioteca deschisă“ (coordonată de Vasile Ernu), Editura Cartier, Chişinău, 136 p.

Apărut în Observator cultural nr. 707/ 24.01.2014

De weekend

Radu Afrim: "Năpasta" – o montare spectaculoasă

Dacă nu îl ştiţi – încă – pe regizorul de teatru Radu Afrim, trebuie neapărat să mergeţi la spectacolele sale complet inovatoare. Aseară am avut ocazia să văd ultima lui montare, Năpasta – da, singura dramă scrisă de I.L. Caragiale. S-a jucat în mod excepţional, miercuri, 22 ianuarie, şi joi, 23 ianuarie, la Sala Studio a Teatrului Naţional. Anul acesta, Năpasta lui Afrim va avea o audienţă internaţională, pentru că a fost selectat să participe la ediţia a 21-a (din septembrie 2014) a prestigiosului Festival Internaţional de Teatru Ex Ponto de la Ljubljana, Slovenia. Iniţiat în 1993, Festivalul Ex Ponto reuneşte, în fiecare an, o selecţie impresionantă de spectacole ale unor teatre din spaţiul central- şi sud-est-european, fiind totodată şi o activă platformă de dialog pe teme de stringentă actualitate. Tema precedentei ediţii a Festivalului s-a intitulat, de pildă, „Unde este limita?”.

Spectacolele lui Radu Afrim – penultimul, tratat într-o manieră asemănătoare, dar în registru comic, a fost Visul unei nopţi de vară, 2012, după Shakespeare – ar putea foarte bine să ilustreze tema de mai sus: unde se situează limita unei interpretări, în ce priveşte piesele de teatru, clasice ori moderne, sau: unde se află limita unei montări de teatru – poate fi ea combinată cu dansul, cu coregrafia, cu proiecţiile video, cu muzica? Răspunsul lui Radu Afrim este unul clar: nu există o limită, spectacolul de teatru, astăzi, este unul foarte complex, e mai mult decât teatru, este mişcare, dans, chiar şi magie (în Năpasta sunt două secvenţe, discrete, de magie!). Radu Afrim reuşeşte – în montări spectaculoase, baroce (ca vestimentaţie, lumini, muzică, explozii de culoare) – să capteze aerul timpului, energia tinerească, suflul vital al epocii, folosind (grupuri de) actori tineri şi mizând foarte mult pe corporalitate şi pe sexualitate în jocul actorilor (în vestimentaţie, gestică, posturi, mişcare de scenă). În ce priveşte textul unor piese clasice – ca Năpasta lui Caragiale, sau Visul unei nopţi de vară a lui Shakespeare –, regizorul a optat pentru updatarea extremă a limbajului, aducerea lui la zi, ba chiar cu coloratura specifică jargonului tinerilor. Publicul lui Afrim e, covârşitor, unul tânăr (inclusiv în spirit) şi sunt convinsă că e printre puţinii regizori care ar reuşi să capteze atenţia elevilor, să zicem, cu montările lui nonconformiste de texte clasice.

Năpasta lui Afrim e cu totul altceva decât drama lui Caragiale. Şi totuşi – ca şi în Visul unei nopţi de vară –, regizorul reuşeşte, în toată mişcarea lui de deconstrucţie postmodernă şi de reinterpretare, să păstreze laitmotive, accente, aluzii, tonalităţi din sound-ul vechi, clasic al textului. El procedează, într-un fel, aşa cum făcea Picasso în picturile lui „cubiste”, în care, în ansamblul ameţitor, reconfigurat, al portretelor, mai zăreşti câte un ochi, cîte o mână, aşezate la locul lor, din chipul de pornire. Abordarea aceasta foarte la zi, postmodernă, a lui Afrim e cu atât mai riscantă în cazul unei piese precum Năpasta, care e, întâi de toate, o dramă, iar apoi, una cu subiect... rural.

Acţiunea se petrece, la Afrim, pe o scenă cu deja tradiţionalele lui decoruri minimaliste şi piese de mobilier tip Ikea: în stânga o canapea albă, în dreapta un mic bar, în spatele căruia se vede o bibliotecă. În fundul scenei stânga – un ecran de proiecţii, în dreapta, spre ieşirea din scenă – o maşină de cusut şi un Isus sculptat, de un roşu strident. N-am amintit, însă, elementul de bază, teribil: pământul negru de pe jos, în loc de podea. Iată cum Afrim sparge supleţea modernă, uşor ironică, a decorului cu acest element ce-ţi dă fiori şi reconstituie atât de bine atmosfera bine-cunoscută a dramei lui Caragiale. La care se adaugă muzica extraordinară interpretată de cunoscuta Luiza Zan (şi de Valentin Luca) ce aduce în prim-plan, încă o dată, accente melodice tradiţionale, deconstruite în stil jazzistic. 

Anca e aici o creatoare de modă, un fashion designer, după toate indiciile: în spatele scenei se află o maşină de cusut, pe perete Anca desenează, din când în când, piese vestimentare şi, într-o scurtă secvenţă, ia măsurile şi croieşte o fustă pentru unul dintre figuranţii de pe scenă. Grupul de personaje de fundal – grupul de dansatori, practic – revine deseori pe scenă, punctând secvenţele dramatice dintre Anca (Crina Semciuc), Dragomir (Mihai Călin), soţul ei actual, care-l ucisese pe Dumitru în urmă cu zece ani, respectiv Gheorghe, un alt pretendent la mâna Ancăi. Şi, desigur, Ion, nebunul (un extraordinar Marius Manole), cel care fusese condamnat, în locul lui Dragomir, pentru uciderea lui Dumitru (primul soţ al Ancăi). Dar probabil că vă mai amintiţi subiectul Năpastei lui Caragiale. Ei bine, toate aceste personaje, rând pe rând sau în grupuri, se mişcă provocator, dansează şi se rostogolesc – obsedant, ca tot atâtea întruchipări ale vinei, ale păcatului, ale morţii – pe pământul de sub picioarele lor desculţe, înnegrite.

Întregul detur fashion al piesei iniţiale îşi află explicaţia în finalul superb, spectaculos: când Anca îl denunţă pe Dragomir, ea îi cere lui Gheorghe să anunţe „presa, lumea”, iar în clipa aceea, pe ecranul din spate apare o proiecţie cu copertele revistelor de modă, iar apoi un cadru roşu-însângerat, cu o lumină à la Wong Kar Wai (sau... David Lynch – în cadru scrie mare: ANCA), pe care se desfăşoară o adevărată paradă de modă (costume semnate de Cosmin Florea): o paradă carnavalescă a morţii, personaje cu iz oriental (samurai, curtezane) ori european, cu veşminte somptuoase, încărcate de simboluri ale morţii. Există şi grupuri statuare, samurai care se duelează cu săbiile, femei-vampir cu buzele însângerate sau – cel mai impresionant – grupul statuar Pieta. Mă opresc aici – fiindcă e greu să epuizezi într-un text complexitatea spectacolelor lui Afrim şi, în orice caz, pasul esenţial este să mergeţi să vedeţi pe viu piesa, fiindcă merită. 

Apărut pe Catchy.ro

De weekend

Peisaj literar în 2013

Ca la fiecare început de an, am ajuns din nou – vrînd, nevrînd – la un moment de bilanţ literar al anului care s-a încheiat de curînd. Notez aici, aşadar, cîteva dintre apariţiile literare ale anului 2013 care mi s-au părut demne de interes. Pentru mine, cărţile de proză cele mai bune au fost, în 2013, Lunetistul (Polirom) de Marin Mălaicu-Hondrari şi Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom) de Adrian Schiop. Apărute în deja cunoscuta colecţie „Ego. Proză“ de la Polirom, cele două cărţi sînt de facturi cu totul diferite, însă ambele respiră forţă literară, cea dintîi în siajul prozei sud-americane (în speţă Roberto Bolaño), iar cea de-a doua o proză realistă cu accente provocatoare, de tip autoficţiune, o proză argotică, fără menajamente, avînd în centru o poveste de dragoste homosexuală. După Apropierea (2010), un roman poetic care l-a impus în prim-planul literar, Marin Mălaicu-Hondrari a revenit în 2013 cu Lunetistul, un roman mai epic, dar păstrînd haloul acela de proză de atmosferă şi de viziune cinematografică ce reprezintă, în fond, marca autorului. Lunetistul e o poveste de iubire imposibilă, fantasmată, mizînd pe imagini din filme şi cărţi, o proză plină de poezie, cu o atmosferă hipnotică, minunată (dar avînd un contrapunct şi în secvenţe cu tentă realistă).

În cu totul alt registru – argou, poveste realistă dură, fără menajamente – se desfăşoară „povestea din Ferentari“ a lui Adrian Schiop. O poveste de dragoste homosexuală, cum spuneam, dar, în fond, tot o poveste de dragoste, cu semnificaţie universală. O poveste la fel de tristă, de finită, plină de urme şi de regrete, ca oricare alta. De notat, în cazul acestei cărţi, şi interesul particular pe care îl prezintă prin proza de medii, tipologiile şi limbajul argotic updatat al periferiei (Ferentarii) pe care le înregistrează cu acuitate.

Tot la capitolul proză, trebuie semnalate romanele semnate de Ruxandra Cesereanu (Un singur cer deasupra lor, Polirom) şi Doru Pop (O telenovelă socialistă, Cartea Românească), care merg în linia prozei noastre recente de recuperare literară (sub diverse forme, perspective, atitudini) a trecutului comunist. Prozatorul şi poetul Cosmin Perţa a publicat la Herg Benet volumul Vizita, Ana Maria Sandu a revenit anul trecut cu un mic volum de tip însemnări de jurnal care marchează criza existenţială a vîrstei între 30-40 de ani (Aleargă, Polirom), Florin Lăzărescu a trecut la roman (Amorţire, Polirom), scriitorul basarabean Dumitru Crudu a publicat romanul Un american la Chişinău (CDPL), Liliana Corobca a publicat un nou roman, Kinderland (Cartea Românească). Dintre prozatorii foarte tineri, Bogdan Coşa a publicat Poker. Black glass (Cartea Românească), partea a doua a romanului de debut Poker; la capitolul debut, Lavinia Bălulescu a debutat în proză cu volumul La mine-n cap (Cartea Românească). O carte pitorească, evocatoare, situată aparent la graniţa dintre memorialistică şi ficţiune este şi aceea semnată de Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (Editura Vremea), publicată în cadrul unei interesante colecţii, „Planeta Bucureşti“ (cărţi ce au în centru imaginea Bucureştiului).

La capitolul critică literară şi eseu, trebuie semnalat eseul doct al lui Caius Dobrescu, Plăcerea de a gîndi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti (1960-1989), ca expresie identitară într-un tablou global al culturilor cognitive (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române), dar şi cel al Mihaelei Ursa, Identitate și excentricitate. Comparatismul românesc între specific local și globalizare (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române), la origine studii postdoctorale. Dintre eseiştii tineri, Andreea Răsuceanu şi Alexandru Matei au publicat în 2013 cîte o nouă carte, rezultate, de asemenea, în urma unor studii postdoctorale: Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Humanitas), respectiv O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983) (Curtea Veche).

E de notat şi volumul elegant Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (Editura Humanitas, coordonator: Cătălin Cioabă), un tom impresionant care adună mărturiile contemporanilor despre Eminescu, o carte care mută – la modul benefic – în mainstream, aş spune, ideea de receptare contextuală, demitizantă şi relativistă a aşa-zisului „poet naţional“. La capitolul poezie, volumele de semnalat aparţin unor poeţi din diverse „generaţii“, de la Ştefan Manasia (Bonobo sau cucerirea spaţiului, Editura Charmides), Dan Sociu (Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Tracus Arte), Florin Partene (Liber de causis, Editura Charmides), Claudiu Komartin (Cobalt, Casa de Editură Max Blecher), Andrei Dόsa (American Experience, Editura Cartea Românească), Vlad Drăgoi (Metode, Casa de Editură Max Blecher), Ştefan Baghiu (Spre Sud, la Lăceni, Cartea Românească), Ioana Nicolaie (Autoimun, Cartea Românească) la Angela Marcovici (Angela Marinescu) (Intimitate, Charmides) Ioana Ieronim (Cînd strugurii se prefac în vin, Cartea Românească) sau Emil Brumaru (Rezervaţia de îngeri, Editura Humanitas). Poetul Radu Vancu, un fin cunoscător de poezie, de altfel, şi-a strîns în volum textele scrise în decursul anilor despre poezie (şi nu numai): Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române).

Am lăsat mai spre final două cărţi pe care le-aş considera cărţi-eveniment ale anului care s-a încheiat: pe de o parte, e vorba despre cartea de convorbiri a profesorului universitar Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache (Polirom, Cartea Românească), iar pe de alta, despre impresionantul volum al Adrianei Babeţi,Amazoanele. O poveste (Polirom).

Paul Cornea, care a împlinit recent 90 de ani, un profesor universitar-model pentru foarte mulţi studenţi (printre care mă număr), de-a lungul timpului, povesteşte aici trecutul său în epoca comunistă (a cunoscut personaje „memorabile“, oamenii de la vîrf ai structurilor) şi nu se sfieşte – nu e prima oară cînd o face, spre deosebire de mulţi alţii – să-şi mărturisească adeziunile de tinereţe la regimul comunist, dar şi deziluzia ulterioară. E o carte plină de detalii de epocă, de atmosferă, de portrete, foarte preţioasă pentru înţelegerea calmă, raţională, informată şi în profunzime a unei perioade teribile din istoria noastră politică şi culturală, o mărturie vie şi personală a unui cărturar de excepţie.

Cealaltă carte-eveniment, Amazoanele. O poveste de Adriana Babeţi spune, la rîndul ei, istoria culturală de secole – deopotrivă cu imaginea lor fizică, mentalitară, vestimentară („amazonstyle“) – a amazoanelor, aceste „femei belicoase“ din mitologia europeană. Un tom impresionant, combinînd informaţia doctă cu farmecul stilistic – rod al unei munci de ani de zile a profesoarei universitare timişorene.

În 2013 a mai apărut o carte foarte importantă, este vorba despre Mii de platouri de Deleuze şi Guattari (Editura Art), în traducerea lui Bogdan Ghiu; pentru studiile culturale şi filozofice, traducerea românească – impresionantă, la rîndul ei – marchează un adevărat eveniment. Tot la capitolul traducerilor, aş mai semnala Dragă Nora de James Joyce (Editura Art), scrisorile „deocheate“ către Nora ale lui James Joyce, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Şi mai adaug un titlu, o revelaţie pentru mine: 1979 de Christian Kracht (Editura Cartier), traducere din germană de Andrei Anastasescu. Şi, de sigur, Dicţionar din dragoste de vin al lui Bernard Pivot, traducere de Marius Constantinescu, o carte apărută la o nouă – şi foarte frumoasă – editură, Baroque Books & Arts, care vine cu un concept aparte, de carte-obiect.

În privinţa evenimentelor culturale, în 2013, cunoscutul scriitor francez de origine rusă Andreï Makine a fost la Bucureşti în perioada Tîrgului de Carte Gaudeamus, cu ocazia apariţiei ultimului său roman, O femeie iubită (Polirom), traducere din franceză de Daniel Nicolescu. Tot anul trecut a fost publicat în româneşte un alt roman al scriitorului, din seria celor semnate cu pseudonimul Gabriel Osmonde – e vorba de Lucrarea iubirii (Editura Univers, traducere de Irinel Antoniu). Şi aş mai adăuga, la finalul acestui bilanţ selectiv (din care au scăpat, cu siguranţă, titluri), două autoare de neratat care au venit la Bucureşti: Zeruya Shalev şi Sarah Dunant. Ambele au fost prezente la Bucureşti la ediţia a VI-a a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), un festival foarte bun, aşa cum ne-a obişnuit în ultimii ani. Cunoscuta scriitoare israeliană Zeruya Shalev scrie cărţi despre viaţa de cuplu, despre viaţa interioară a personajelor – ultimul ei roman tradus în română este Fărîme de viaţă (Polirom, 2013, traducere din limba ebraică de Ioana Petridean). Iar Sarah Dunant, scriitoare britanică şi realizatoare radio-TV, scrie, printre altele, romane istorice inspirate din Renaşterea italiană: anul trecut a apărut Sînge şi splendoare (Editura Humanitas, 2013, traducere de Carmen Săndulescu), o saga a legendarei familii catalane Borgia din Renaşterea italiană. 

Apărut în Observator cultural nr. 705/ 10.01.2013

P.S. Dintre titlurile care mi-au scăpat trebuie neapărat să adaug aici două apariţii editoriale importante: volumul de poeme al Norei Iuga, câinele ud e o salcie, Cartea Românească, 2013, dar şi antologia de autor George Almosnino (un poet foarte bun, pe nedrept intrat într-un con de umbră), Fotoliul verde (antologie de poezie, 1971-1995), ediţie îngrijită de Nora Iuga (soţia poetului), Editura Paralela 45, 2013.

De weekend: James Bond şi Gheorghe Crăciun

Asocierea poate părea surprinzătoare :), dar am vazut recent ultimele trei filme din seria James Bond – cele cu Daniel Craig (Casino Royale, 2006 şi Skyfall, 2012, excelente, Quantum of Solace, 2008, slab) – şi m-a frapat asemănarea puternică dintre figura lui Daniel Craig şi aceea a lui Gheorghe Crăciun.

În special în ultimul din seria celor trei, Skyfall, 2012 (regia: Sam Mendes, cu un Javier Bardem de zile mari în rolul personajului negativ) un film mai reflexiv care mizează, în ansamblu, pe chestionarea raportului dintre tradiţie vs inovaţie (aici, desigur, în privinţa „metodologiei” agenţilor secreţi şi a ideii de reformare a serviciilor secrete!), un film în care atât Bond – Daniel Craig –, cât şi şefa lui, M – actriţa Judi Dench, foarte bună şi ea – sunt confruntaţi cu propria îmbătrânire şi cu punerea în cauză a abilităţilor lor de a mai onora posturile pe care le ocupă. 

                                                              Daniel Craig în Skyfall, 2012

Daniel Craig (un actor excelent) este în Skyfall un James Bond mai îmbătrânit, cu o figură trasă, subţiată, dominată de privirea intensă a ochilor albaştri, translucizi, şi cu o condiţie fizică vulnerabilă, slăbită, în ciuda corpului atletic. Asemănarea cu Gheorghe Crăciun – abstracţie făcând de aspectul atletic, sportiv al actorului – este frapantă.

Cred că Gheorghe Crăciun – cel care, în ultimul său roman (postum) Femei albastre, era fascinat de actriţa Nicole Kidman – ar fi fost măgulit să constate această asemănare :)

                                                    Daniel Craig şi Eva Green în Casino Royale, 2006

Un apartament parizian din ’42, intact; Giovanni Boldini – pictorul lui Marthe de Florian, al marchizei Casati şi al Marthei Bibescu

Recent a fost descoperit la Paris, în cartierul Pigalle, în apropiere de l’Église de la Trinité, un apartament rămas intact din... 1942. Ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, apartamentul de 140 de metri arată exact ca acum 70 de ani, mai puţin stratul gros de praf depus pe mobilier şi obiecte. Un apartament elegant, cu minunate plafoane din lemn, pereţi tapetaţi, oglinzi, conţinând jucării de pluş de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial (cum ar fi un Mickey Mouse) şi vechi scrisori de dragoste. Proprietara, Madame de Florian, plecase în ’42 în Sudul Franţei, pentru a fugi de nemţii care ocupau Parisul; nu s-a mai întors niciodată la Paris. În urma morţii sale recente, la vârsta de 91 de ani, executorii judecătoreşti au descoperit acest apartament pentru care timpul s-a oprit în loc.

                                                         

 

Şi pentru ca surpriza să fie şi mai mare, în salon era agăţat pe perete un tablou semnat de pictorul Giovanni Boldini. Tabloul o reprezintă pe actriţa Marthe de Florian, într-o rochie de seară roz pal. Printre admiratorii acestei femei se găsea, pare-se, prim-ministrul francez Georges Clemenceau. (Proprietara se pare că era nepoata actriţei; pictorul însuşi se pare că era un admirator îndrăgostit al ei.) Tabloul a fost vândut contra sumei de 1,7 milioane de euro/ 2,1 milioane euro cu tot cu taxe.

Sursa: pariszigzag.fr

Curiozităţii uimite pe care o reprezintă o astfel de descoperire – un apartament parizian elegant din timpul celui de-Al Doilea Război rămas intact, cu atmosfera şi mobilierul său –, i se adaugă, în cazul meu, încă una: pictorul Giovanni Boldini – al cărui tablou a fost vândut, iată, cu o sumă-record – este şi autorul portretului făcut în 1911 Marthei Bibescu.

Stabilit la Paris în 1871, Giovanni Boldini devine cronicarul eleganţei mondene a epocii sale şi al stilurilor vestimentare ce reprezentau moda pariziană. A fost portretistul celor mai curtate şi admirate femei ale epocii. Printre ele se numără şi celebra marchiză Luisa Casati (figură a decadentismului la începutul secolului XX), dar, iată, şi actriţa Marthe de Florian, ca şi prinţesa româncă Martha Bibescu.

                                                               Actriţa Marthe de Florian

                                                                     Marchiza Luisa Casati (1907)

                                                                    Prinţesa Martha Bibescu (1911)

 Apărut pe Bookaholic

Sărbători fericite! La mulţi ani 2014!

                                                              Cu echipa Bookaholic :)

                                                  

                                                     
                                                                                         Cu colega mea, Silvia Dumitrache

                                                                      

                                                                     La mulţi ani în 2014!

Foto: Uncle Jeb
Via Bookaholic

O poveste din Ferentari

Adrian Schiop (n. 1973) a debutat în revista Fracturi (în 2002) şi a publicat romanelepe bune/ pe invers (Polirom, 2004) şi Zero grade Kelvin (Polirom, 2009). La Gaudeamus a fost lansat cel de-al treilea roman al său, Soldaţii (Polirom, 2013) – un roman care se pare că a stîrnit deja controverse: şi nu e vorba numai de povestea de dragoste homosexuală (cu multe scene de sex), dar şi de alte aşa-zise acuze, de rasism, misoginie ori homofobie. Din punctul meu de vedere – deşi controversele nu fac rău unei cărţi, ci mai degrabă îi fac publicitate –, nu e nimic din toate acestea (mai puţin homosexualitatea) în Soldaţii. E vorba doar de o „poveste din Ferentari“ scrisă pe şleau, de tip autoficţiune, într-un limbaj care merge de la colocvial pînă la argou updatat, argoul celor mai celebri manelişti ai locului (motto-ul cărţii e, de altfel, din... Babi Minune). Povestea e scrisă bine, cu nerv şi suspans, are un personaj viu, puşcăriaşul Alberto, a cărui evoluţie – din perspectiva naratorului, iubitul său – surprinde pe parcurs, iar finalul e construit şi el cu atenţie, pregătit prin secvenţe narative descendente ca tonalitate, încadrate de scurte şi ironic- grave notaţii de natură (climă, peisaj) care consonează, de fapt, cu depresia naratorului, instalată odată cu despărţirea.

Pe coperta a treia, Adrian Schiop punctează cele două aspecte importante ale cărţii: proza socială, de medii, pe de o parte (cum făceau, în alte vremuri, mutatis mutandis, un Nicolae Filimon sau un Mateiu Caragiale), şi, pe de altă parte, istoria amoroasă – cu sinuozităţi, treceri insesizabile de nivel în raportul de putere al partenerilor şi răsturnarea finală de situaţie: „Cartea mea e despre Ferentari, locul unde s-a inventat şmecheria, iar idolii multor puşti sînt Nuţu Cămătaru, Gigi Becali şi Florin Salam. Mai e despre iubirea – interesată? dezinteresată? – dintre un scriitor aterizat în cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un fost puşcăriaş care s-a învăţat să-i placă şi bărbaţii, fiindcă avea 15 ani la prima condamnare, iar prin sex se cumpără cel mai ieftin protecţie. E despre cum s-o scoţi la capăt în libertate cînd te-ai născut într-o familie mîndră de interlopi, dar la pîrnaie – timp de 14 ani – te-ai obişnuit pe invers. Toate astea sînt fapte despre care dă seama cartea mea; altfel, îmi place să cred că e despre loialitate şi trădare“.

În ce priveşte trama, romanul e centrat pe o poveste de dragoste (homosexuală, dar nu importă, semnificaţia ei este tot universală), iar relaţia dintre cei doi parteneri este – cum spune, de data aceasta, naratorul (un narator omonim, Adi) – o relaţie de putere, inegală. Or, suspansul cărţii tocmai pe asta mizează, pe răsturnarea relaţiei de putere iniţiale dintre cei doi parteneri. 

La începutul cărţii, naratorul – ziaristul şi doctorandul în manele instalat în Ferentari – pare a fi dominat de Alberto, fostul puşcăriaş de vreo 30 şi ceva de ani, întîlnit în crîşma Zeicani, şi de care se simte atras. Alberto e, cum spuneam, un personaj greu de uitat: „[…] Alberto arată într-adevăr fioros, cu voce răguşită şi groasă, o matahală care miroase a puşcărie, cu piramida nazală spartă ca foştii boxeri, tatuaj pe gît sau freză old school cu păr dat peste cap şi făcut cu ulei, ca mafioţii italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de rîs spart care se poate converti impredictibil în furie“. La rîndul său, naratorul (Adi) este un tip la 40 de ani, ieşit dintr-o relaţie eşuată cu o femeie, Ana (antropolog, o femeie „soldat“, spune el), şi care e atras, de fapt, de bărbaţii hetero (gay-i îi repugnă). În acelaşi timp, el e interesant prin poziţia ocupată în raport cu mediul în care se petrece povestea: outsider (om cu studii, jurnalist şi doctorand cu bursă), cunoaşte, totuşi, din interior Ferentarii, tipologiile, mentalităţile, inclusiv argoul locului. Meritul scriitorului este, în acest sens, acela de a surprinde, printr-o galerie pitorească de personaje, legile şi psihologiile unui spaţiu marginal, semighetoizat al Bucureştiului, dominat de mafioţi locali, preamăriţi, contra cost (sume exorbitante), de manelişti.

Iată cum arată cartierul şi legile sale, din perspectiva naratorului „aclimatizat“: „Sînt două reguli de bază în Ferentari – pe care leam auzit repetate pînă la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut. Pînă în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor şi am zis hai la mine, luăm un pet şi mai vedem ce facem. […] Cînd iau taxiul nu spun niciodată de la început că stau pe strada asta, ci indic altă zonă – şi abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ţinta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele două zone e splendid, fără cusur: într-o parte parcă un bombardament nuclear a distrus oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo; în cealaltă, la 15 metri distanţă, şi-a făcut loc o civilizaţie stîngace cu miros muncitoresc – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiţionat, plus o mulţime de plopi care ocupă spaţiul dintre blocuri“.

Putem vorbi, aşadar, de un realism al mediului – bine redat –, dar şi de un realism izvorît dintr-o conştiinţă vinovată (în perspectiva finalului poveştii amoroase), care îl împinge pe narator să reconstituie faptele „aşa cum au fost“. Fiorosul Alberto (care-i sperie şi-i îndepărtează pe prietenii lui Adi, inclusiv pe colocatarul său) pare a deţine, iniţial, controlul în relaţia lor: e intempestiv, irascibil şi-i cheltuie banii lui Adi la păcănele. Pleacă de la vărul lui, mafiotul Borcan, şi se mută în apartamentul închiriat de Adi. Dezinteresat sau nu, se înfiripează între cei doi o intimitate afectivă care are „semnalmentele“ dragostei: „Apoi el (Alberto, n.m.) se întorcea în sufragerie, la TV – dar, cînd tristeţea devenea prea apăsătoare, venea înapoi în dormitor, unde eu frecam absent facebook-ul, şi se întindea în pat, zicînd nu mai pot de spate, fămi un masaj; sau, dacă nu venea, mă duceam eu în sufragerie şi mă întindeam în pat, sămi îngrop faţa în pielea dintre coastele lui. Şi mă gîndeam melancolic că se construise o intimitate acolo, între noi; nu ştiu dacă putea fi numită dragoste, n-am termen de comparaţie decît în cărţi sau filme – dar intimitate era cu siguranţă şi, în lipsa unui termen de comparaţie ancorat în carnea vieţii mele, îmi era suficient“.

Idila durează cîtă vreme ţin banii lui Adi, proveniţi din bursa de doctorat, după care Alberto e retrimis la Borcan, iar naratorul se refugiază la ţară, la părinţi, spre a-şi scrie teza – şi unde se luptă cu depresia postdespărţire şi spaima de singurătate. Mă opresc aici cu rezumarea evenimentelor. Romanul este scris alert, are tensiune, limbaj autentic şi personaje vii, iar partea finală, cum spuneam, e bine condusă.

Schiop practică un soi de proză pulp – de cartier, de ghetou –, pe linia lui Dan Sociu (model, dacă nu mă înşel, pentru un personaj din carte, prieten al naratorului), dar mult mai puternică, mai substanţială, mai de impact decît a lui Sociu (cel din Combinaţia, de pildă). Pe de altă parte, există în carte şi o cazuistică amoroasă, de-a dreptul clasică, dacă facem abstracţie de decorul „exotic“ şi de imaginea la fel de „exotică“ a partenerului: naratorul e măcinat de remuşcări, de faptul că l-a amăgit pe Alberto promiţîndu-i un buletin şi un job, dar şi o viaţă de cuplu, de afecţiune, şi în fond nu i-a oferit nimic din toate acestea, ba chiar i-a făcut mai mult rău luîndu-l din „custodia“ dură, dar safe a vărului Borcan. În aparenţă, cel slab şi vulnerabil din relaţie, Adi se dovedeşte, de fapt, cel puternic şi cel care „trădează“; dîndu-i lui Alberto bani pe mînă (pe care nu ştie să-i ges - tioneze), hrănindu-i speranţele, promiţîndu-i o ridicare din condiţia lui (puşcăriaş eliberat, după 14 ani, fără buletin şi drept de muncă, dependent de mafiotul Borcan), el nu face decît să-l afunde şi mai tare, să-l întoarcă în stradă.

Acestea sînt faptele, vorba lui Schiop; între ele se insinuează o ţesătură mai complexă de emoţii, vibraţii, ataşamente care ţin de registrul dragostei, cu interesele şi trădările ei. Aş mai face o precizare: e adevărat, naratorul e un tip inteligent, cu studii, în vreme ce pe Alberto nu-l duce prea tare capul şi nici experienţă de viaţă nu are, căci şi-a trăit anii de formare mai mult prin puşcărie. Cu toate acestea şi în ciuda unor reacţii (ale cititorilor), nu mi se pare că cel dintîi îşi dispreţuieşte ori îşi tratează de sus partenerul; însă gestul de a-l retrimite la Borcan cu 1.000 de lei în buzunar (în condiţiile în care ştie că Alberto nu poate păstra multă vreme nici o sumă de bani) e o cruzime şi un mod de a-şi amăgi conştiinţa vinovată. În fine, toate astea ţin de cazuistica amoroasă, iar nu de vreo discriminare (de rasă, gen, inteligenţă etc.). Există, de altfel, secvenţe de tandreţe în povestea aceasta dură de dragoste, iar Alberto ni se impune iremediabil, ca un personaj de neuitat – un uriaş fioros ca înfăţişare fizică, dar în fond un inocent, un copil mare, dornic de afecţiune, nestricat de anii lungi de puşcărie.

În afara cîtorva paranteze metatextuale (în care naratorul pomeneşte de postmodernism şi alte trucuri textuale) care ar fi putut lipsi, cartea e scrisă alert şi cursiv, cu talent; ca dovadă a priceperii textuale a autorului, ea propune şi un laitmotiv, al „soldaţilor“ („soldaţi“ sînt puşcăriaşii, „femeie soldat“ e Ana ş.a.m.d. – imagine a unei rigidităţi, durităţi, dar şi a unei masculinităţi exclusive). Romanul are şi ingredientele unei cărţi de succes (ghetou, homosexualitate, marginali, poveste de iubire), evident cu riscurile de rigoare (reacţii, acuze, controverse). Alături de Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, Soldaţii lui Adrian Schiop reprezintă, în ce mă priveşte, una dintre cele mai bune cărţi de proză ale anului care se încheie.

Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Colecţia „Ego. Proză“, Editura Polirom, 2013, 256 p.

Apărut în Observator cultural nr. 704/ 20.12.2013

Poezia cinică şi horror a realităţii (virtuale)

Vlad Drăgoi (n. 1987, Codlea) aparţine, probabil, celei mai recente „generaţii” de poeţi. El a publicat în 2013, la Casa de Editură Max Blecher, volumul Metode (al doilea său volum de poezie). „Metodele” poetice ale lui Vlad Drăgoi sunt o serie de poeme care s-ar putea rezuma astfel: minimalism (în sensul de reprezentare a cotidianului, dar şi, mai ales, a unor gesturi minimale), umor negru, cinism, secvenţe trucate şi violente ca în filmele horror. Textele poetice sunt interesante prin sound-ul lor aparte, prin umorul negru şi butaforia macabră, prin toate aceste scenarii crude de viaţă, dar complet virtuale, ca desprinse din filme (horror, thriller etc.) şi jocuri pe calculator – interesante, aşadar, pentru o întreagă tânără generaţie „consumeristă”, cinică şi branşată non-stop la Internet, la căşti etc., aşadar la o întreagă realitate virtuală –, însă ele prezintă şi un risc considerabil: manierismul. Concentrate sau mai ample, „micrometode” sau, după caz „macrometode” (cum singur le numeşte autorul), poemele urmează aceeaşi reţetă de construcţie, care mizează pe umor negru, pe poantă, pe „violentarea” cititorului fie prin imaginile crude (decapitări, dezmembrări ş.a.m.d.), fie prin detaliile scabroase. Un exemplu (primul din cele opt texte din „Macrometode”, scrise după aceeaşi formulă):

„stau la coadă să-mi iau bilet. în faţa mea o fe/ meie îşi face abonament. Din cauza asta coa/ da se lungeşte tot mai mult troleele pleacă nu/ stau după noi. mă gândesc că întârzii la curs ies/ din rând mă duc la femeie şi îi dau un pumn în/ urechea dreaptă buf. cade pe cărămizile octo/ gonale şi îşi rupe o mână trosc încep să îi dau/ cu picioarele în gură până se umple de sânge şi/ nu se mai mişcă deloc. mă uit puţin la ea dau să/ mă întorc la coadă dar alunec pe balta proaspă/ tă de sânge şi cad lângă cadavru buf. cineva în/ cearcă să mă ajute să mă ridic îmi întinde o mâ/ nă eu îi fac semn că nu că dacă îi dau şi eu mâna/ ne mânjim amândoi şi mai bine nu. mă şterg de/ pantaloni mă uit la degete şi la palmă zic se pu/ tea şi mai bine dar asta e. după cinci minute sau/ mai mult nu ştiu sigur mă ridic îmi iau bilet şi sar/ în troleu. sunt fericit că ajung la timp”.

„Micrometodele” – cele treizeci de poeme scurte cu care începe volumul – sunt concentrate, iar ingredientele amintite deja sunt cât se poate de transparente: umor negru, macabru, violenţă, cinism, scabros. Ele merg pe principiul – beckettian, aş zice – al reducerii la zero, la actele minimale, dar în registrul umorului negru (adaugă şi un strop de urmuz, în stil horror şi comedie neagră): „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu/ acum e bine ba nu e am adus/ un ferăstrău ţi-am tăiat-o nu/ mai ai mână de ce ai făcut asta” (10). Sau: „se iau melci se bagă/ în pungă se calcă se arată/ conţinutul unei mame cu păr alb/ scurt zâmbetul pe care îl/ vei primi e pentru un copil bun tu eşti un copil/ bun să nu uiţi asta” (24).

Scenariile virtuale – pe modelul secvenţelor de film (horror) – sunt mixate cu secvenţele cotidiene şi minimaliste în stil optzecist şi douămiist (autorul apare în texte cu numele propriu); există, pare-se, şi „câteva poveşti foarte frumoase de dragoste”, cum ne avertizează ironic poetul, pe coperta a patra, dar ele au acelaşi aer urmuzian updatat, în registru mai negru: „aşa şi noi, nopţile de august/ cu cearşaful strâns în braţe/ ca un pui de focă inert, perfect acomodat/ climei care în mod normal/ ar fi trebuit să-i facă rău/ de pe braţul cu cioc de fier urmărim/ cum braţul cu cioc de fier/ şi tone presiune sfarmă pereţii locului...” (dragoste frumoasă).

Volumul se încheie – culmea – într-o notă autentică, nu trucată, aşa cum ne-am fi aşteptat după tot acest şir de poeme. În ultimele două texte, indigorupt, respectiv şi vlad a pierdut – din ciclul „ultimele poveşti frumoase cu vlad” – se face simţită o tristeţe amară, cât se poate de nejucată, alcătuită din alt soi de ingrediente, precum singurătatea, prezentul gol (şi vlad a pierdut) sau lucrurile trecute, pierdute, „ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi”: „şi, în fine, dacă aţi putea cumva/ să credeţi – nu toţi, măcar unii din voi – că toate/ lucrurile pe care le pierd se lipesc/ de mine ca o cochilie incasabilă/ făcută din tristeţe humă/ & noroi, ar fi bine/ foarte bine” (indigorupt).

Vlad Drăgoi aduce în poezie o zonă nouă, a realităţii „horror”, a realităţii virtuale, pigmentate de umor negru –, dar şi o dezabuzare cinică şi un soi de manierism, de formulă poetică repetată la nesfârşit; ultimul este riscant în poezie pentru că, de regulă, închide o buclă, închide un drum şi o formulă poetică.

Vlad Drăgoi, Metode, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2013, 80 p.

Apărut în România literară, decembrie 2013

De weekend

FILB VI – un festival relaxat şi convivial

 

Săptămîna trecută (4-6 decembrie) a avut loc cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) – încă o ediţie foarte vie şi foarte bună, aşa cum ne-au obişnuit organizatorii, Oana Boca, Ioana Gruenwald, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu. FILB a fost, cred, una dintre primele iniţiative de acest gen (festival internaţional), o iniţiativă privată şi, iată, foarte reuşită, dovadă că FILB „rezistă“ şi ediţiile sînt – în fiecare an – foarte bune. Pentru mine, atuurile festivalului sînt următoarele: atmosferă relaxată, convivială şi colocvială – pe scenă, dar şi în sală (publicul fiind unul din zona literară, un public fidel, tînăr şi tineresc) –, şi interacţiunea firească dintre scriitorii români şi cei străini. În privinţa celei din urmă, trebuie spus că am avut de multe ori impresia că scriitorii străini au un discurs mai onest şi mai asumat în ceea ce priveşte literatura pe care o practică; cu timpul însă – văzînd şi făcînd –, lucrurile s-au schimbat şi în cazul scriitorilor români (în genere), aşa încît atmosfera FILB-ului, ca schimb relaxat de experienţe literare, este una foarte plăcută şi inconfundabilă.

Anul acesta, vedetele festivalului au fost cunoscuta scriitoare israeliană Zeruya Shalev şi scriitoarea britanică Sarah Dunant, ambele prezente în prima seară a festivalului.

Sarah Dunant (n. 1950), cu studii de istorie la Newnham College, Cambridge, este o scriitoare de succes în Europa şi în SUA mai ales datorită romanelor sale istorice (inspirate de Renaşterea italiană). Sânge şi splendoare. Un roman despre familia Borgia a fost publicat recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, şi a fost lansat marţi, în ziua 0 a festivalului, chiar în prezenţa autoarei (la Librăria Humanitas Cişmigiu). Tot în ziua 0 a Festivalului, la Cafe Cărtureşti Verona, a avut loc întîlnirea, să-i spunem, „informală“ „Soţ şi soţie – un dialog între două cupluri de scriitori“ – e vorba de Zeruya Shalev & Eyal Megged (Israel) şi de Cecilia Ştefănescu şi Florin Iaru (România) –, întîlnire moderată tot de un cuplu de scriitori, Adela Greceanu şi Matei Martin (România).

În ziua 1, miercuri, 4 decembrie, invitaţii au fost, aşadar, Sarah Dunant (Marea Britanie), Zeruya Shalev şi soţul ei, Eyal Megged (Israel), Andrea Tompa (Ungaria). Discuţia a fost moderată de Marius Chivu.

Pentru mine, am mai spus-o, prezenţa cea mai puternică – mai charismatică, mai hipnotică – a serii a fost Zeruya Shalev (o figură à la Modigliani, care a şi pozat, de altfel, ca model pentru pictori, cum a mărturisit), pe care am văzut-o şi cu o seară înainte, alături de soţul ei, Eyal Megged, la întîlnirea de la Cărtureşti Verona. Născută în 1959, în kibbutzul Kinneret din Israel, cu un masterat în Studii biblice, Zeruya Shalev este autoarea trilogiei (de mare succes în întreaga lume) Viaţa amoroasă (1997), Soţ şi soţie (2000) şi Thera (2005) şi e, probabil, cea mai cunoscută şi mai apreciată scriitoare israeliană a momentului. La FILB, ea a citit în ebraică (lectură urmată de versiunea în română) un fragment din cea mai recentă carte, apărută în limba română la Editura Polirom, cu titlul Fărîme de viaţă.

Sarah Dunant, profesoară de creative writing la Faber Academy din Londra şi realizatoare de emisiuni radio-TV, a avut, la rîndul ei, o prezenţă foarte scenică (dramatică), vivace şi simpatică (se cunoaşte meseria!). Pentru ea, pariul a fost – scriind romane istorice – să aducă la viaţă, într-o poveste antrenantă, o altă epocă (şi personajele ei celebre), să obţină autenticitate într-un plan istoric.

A doua seară FILB, joi, 5 decembrie, i-a avut ca invitaţi pe prozatorii Srđan Srdić (Serbia), Marin Mălaicu-Hondrari şi Corina Sabău (România); cel de-al patrulea invitat, Marinko Koščec (Croaţia), nu a mai reuşit să ajungă la Bucureşti. Discuţia a fost moderată de colega noastră Silvia Dumitrache.

Iar în cea de-a treia seară, vineri, 6 decembrie, invitaţii au fost: Robert Perišić (Croaţia), Kei Miller (Jamaica/ Marea Britanie), Adrian Schiop şi Andrei Dόsa (România). Am­fitrioana serii: Luiza Vasiliu. Poetul (dar şi prozatorul) Kei Miller (n. 1978) – britanic şi jamaican – nu a reuşit să ajungă la ediţia de anul trecut (din pricina condiţiilor meteo), dar iată că a venit acum şi ne-a delectat cu o poezie incantatorie, magică, învăluitoare. „Cu­vintele sînt sunete... şi un poem care nu se ridică de pe pagină... este, de fapt, un poem mort“, consideră el şi, în cazul său, chiar aşa se întîmplă.

FILB s-a încheiat în aceeaşi notă convivială, cu o mică petrecere, cu nostalgia ediţiilor trecute şi cu nerăbdarea ediţiei/ediţiilor viitoare. Felicitări organizatorilor şi ne vedem la ediţia următoare. 

Observator cultural nr. 703/ 13.12.2013

FILB (4-6 decembrie) s-a încheiat

Ediţia a VI-a (4-6 decembrie) a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) s-a încheiat aseară (cu vin roşu şi plăcintă cu brânză :) ); a fost foarte fain, atmosferă grozavă, relaxată, şi scriitori (străini şi români) buni, ca de obicei. Vedetele ediţiei: Zeruya Shalev şi Sarah Dunant. Despre primele două seri am făcut relatări pe Bookaholic: aici şi aici. Iată şi o poză din ultima seară, pentru atmosferă :)

Bravo organizatorilor (Oana Boca, Ioana Gruenwald, Bogdan-Alexandru Stănescu, Vasile Ernu) şi aştept ediţia următoare!

De weekend