Radu Afrim: "Năpasta" – o montare spectaculoasă

Dacă nu îl ştiţi – încă – pe regizorul de teatru Radu Afrim, trebuie neapărat să mergeţi la spectacolele sale complet inovatoare. Aseară am avut ocazia să văd ultima lui montare, Năpasta – da, singura dramă scrisă de I.L. Caragiale. S-a jucat în mod excepţional, miercuri, 22 ianuarie, şi joi, 23 ianuarie, la Sala Studio a Teatrului Naţional. Anul acesta, Năpasta lui Afrim va avea o audienţă internaţională, pentru că a fost selectat să participe la ediţia a 21-a (din septembrie 2014) a prestigiosului Festival Internaţional de Teatru Ex Ponto de la Ljubljana, Slovenia. Iniţiat în 1993, Festivalul Ex Ponto reuneşte, în fiecare an, o selecţie impresionantă de spectacole ale unor teatre din spaţiul central- şi sud-est-european, fiind totodată şi o activă platformă de dialog pe teme de stringentă actualitate. Tema precedentei ediţii a Festivalului s-a intitulat, de pildă, „Unde este limita?”.

Spectacolele lui Radu Afrim – penultimul, tratat într-o manieră asemănătoare, dar în registru comic, a fost Visul unei nopţi de vară, 2012, după Shakespeare – ar putea foarte bine să ilustreze tema de mai sus: unde se situează limita unei interpretări, în ce priveşte piesele de teatru, clasice ori moderne, sau: unde se află limita unei montări de teatru – poate fi ea combinată cu dansul, cu coregrafia, cu proiecţiile video, cu muzica? Răspunsul lui Radu Afrim este unul clar: nu există o limită, spectacolul de teatru, astăzi, este unul foarte complex, e mai mult decât teatru, este mişcare, dans, chiar şi magie (în Năpasta sunt două secvenţe, discrete, de magie!). Radu Afrim reuşeşte – în montări spectaculoase, baroce (ca vestimentaţie, lumini, muzică, explozii de culoare) – să capteze aerul timpului, energia tinerească, suflul vital al epocii, folosind (grupuri de) actori tineri şi mizând foarte mult pe corporalitate şi pe sexualitate în jocul actorilor (în vestimentaţie, gestică, posturi, mişcare de scenă). În ce priveşte textul unor piese clasice – ca Năpasta lui Caragiale, sau Visul unei nopţi de vară a lui Shakespeare –, regizorul a optat pentru updatarea extremă a limbajului, aducerea lui la zi, ba chiar cu coloratura specifică jargonului tinerilor. Publicul lui Afrim e, covârşitor, unul tânăr (inclusiv în spirit) şi sunt convinsă că e printre puţinii regizori care ar reuşi să capteze atenţia elevilor, să zicem, cu montările lui nonconformiste de texte clasice.

Năpasta lui Afrim e cu totul altceva decât drama lui Caragiale. Şi totuşi – ca şi în Visul unei nopţi de vară –, regizorul reuşeşte, în toată mişcarea lui de deconstrucţie postmodernă şi de reinterpretare, să păstreze laitmotive, accente, aluzii, tonalităţi din sound-ul vechi, clasic al textului. El procedează, într-un fel, aşa cum făcea Picasso în picturile lui „cubiste”, în care, în ansamblul ameţitor, reconfigurat, al portretelor, mai zăreşti câte un ochi, cîte o mână, aşezate la locul lor, din chipul de pornire. Abordarea aceasta foarte la zi, postmodernă, a lui Afrim e cu atât mai riscantă în cazul unei piese precum Năpasta, care e, întâi de toate, o dramă, iar apoi, una cu subiect... rural.

Acţiunea se petrece, la Afrim, pe o scenă cu deja tradiţionalele lui decoruri minimaliste şi piese de mobilier tip Ikea: în stânga o canapea albă, în dreapta un mic bar, în spatele căruia se vede o bibliotecă. În fundul scenei stânga – un ecran de proiecţii, în dreapta, spre ieşirea din scenă – o maşină de cusut şi un Isus sculptat, de un roşu strident. N-am amintit, însă, elementul de bază, teribil: pământul negru de pe jos, în loc de podea. Iată cum Afrim sparge supleţea modernă, uşor ironică, a decorului cu acest element ce-ţi dă fiori şi reconstituie atât de bine atmosfera bine-cunoscută a dramei lui Caragiale. La care se adaugă muzica extraordinară interpretată de cunoscuta Luiza Zan (şi de Valentin Luca) ce aduce în prim-plan, încă o dată, accente melodice tradiţionale, deconstruite în stil jazzistic. 

Anca e aici o creatoare de modă, un fashion designer, după toate indiciile: în spatele scenei se află o maşină de cusut, pe perete Anca desenează, din când în când, piese vestimentare şi, într-o scurtă secvenţă, ia măsurile şi croieşte o fustă pentru unul dintre figuranţii de pe scenă. Grupul de personaje de fundal – grupul de dansatori, practic – revine deseori pe scenă, punctând secvenţele dramatice dintre Anca (Crina Semciuc), Dragomir (Mihai Călin), soţul ei actual, care-l ucisese pe Dumitru în urmă cu zece ani, respectiv Gheorghe, un alt pretendent la mâna Ancăi. Şi, desigur, Ion, nebunul (un extraordinar Marius Manole), cel care fusese condamnat, în locul lui Dragomir, pentru uciderea lui Dumitru (primul soţ al Ancăi). Dar probabil că vă mai amintiţi subiectul Năpastei lui Caragiale. Ei bine, toate aceste personaje, rând pe rând sau în grupuri, se mişcă provocator, dansează şi se rostogolesc – obsedant, ca tot atâtea întruchipări ale vinei, ale păcatului, ale morţii – pe pământul de sub picioarele lor desculţe, înnegrite.

Întregul detur fashion al piesei iniţiale îşi află explicaţia în finalul superb, spectaculos: când Anca îl denunţă pe Dragomir, ea îi cere lui Gheorghe să anunţe „presa, lumea”, iar în clipa aceea, pe ecranul din spate apare o proiecţie cu copertele revistelor de modă, iar apoi un cadru roşu-însângerat, cu o lumină à la Wong Kar Wai (sau... David Lynch – în cadru scrie mare: ANCA), pe care se desfăşoară o adevărată paradă de modă (costume semnate de Cosmin Florea): o paradă carnavalescă a morţii, personaje cu iz oriental (samurai, curtezane) ori european, cu veşminte somptuoase, încărcate de simboluri ale morţii. Există şi grupuri statuare, samurai care se duelează cu săbiile, femei-vampir cu buzele însângerate sau – cel mai impresionant – grupul statuar Pieta. Mă opresc aici – fiindcă e greu să epuizezi într-un text complexitatea spectacolelor lui Afrim şi, în orice caz, pasul esenţial este să mergeţi să vedeţi pe viu piesa, fiindcă merită. 

Apărut pe Catchy.ro

Introducere în universul lui Radu Afrim

Radu Afrim – astăzi deja un nume consacrat, am zice – este regizorul care a schimbat, în ultimii ani, faţa teatrului românesc. Contestat la început de critica oficială – ca orice inovator care intervine în forţă –, el a reuşit să devină regizorul de teatru cel mai iubit de publicul tânăr, care se înghesuie la spectacolele sale.

Criticul de teatru Cristina Rusiecki – un critic tânăr, ca şi regizorul de care se ocupă – i-a dedicat lui Radu Afrim o carte, apărută în 2012, la Editura Tracus Arte – Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii. Cu o copertă azurie şi un format mare, cartea este un obiect frumos în sine, o carte-album, care conţine multe imagini color din spectacolele regizorului. În „Argument”, Cristina Rusiecki mărturiseşte că a scris, de fapt, o „carte îndrăgostită”, cu „pasiunea şi entuziasmul” celei care a avut şansa „de a fi fost contemporană cu evoluţia creatorului”. E vorba, aşadar, de o carte ce urmăreşte parcursul unui regizor aflat în plină activitate creatoare, o carte-omagiu şi o carte aşa-zicând deschisă.

Cum se explică succesul lui Radu Afrim? Contestat iniţial de critică, dar adulat de public (mai ales de publicul tânăr), regizorul s-a impus printr-o „viziune distinctă”, recognoscibilă de fiecare dată, amestec de comic grotesc şi vulnerabilitate/ fragilitate, propunând personaje de tip antieroi, individualităţi „indecise”, interpretări foarte contemporane ale unor piese – la rândul lor – din dramaturgia de azi, dar şi o accentuată preocupare pentru corporalitate şi sexualitate în spectacolul dramatic: „Universul său scenic e totdeauna recognoscibil. Spaţiul imaginat de el, cu fine alunecări în afara realului, de fapt «cu un supliment de realitate», cum îi place artistului să spună în interviuri, e inconfundabil. Comicul său uşor grotesc, cel mai adesea unul al retardului, cu infuzii de aburi suprarealişti, se vede dublat tot timpul de vulnerabilitatea neexprimată, dureroasă a (anti)eroilor. Jucăuş – alăturând inocenţa – în amestec neprecizat –, cu derizoriul, teatrul său garantează evadarea din cotidian. Cele două trăsături se mulează perfect pe sensibilitatea publicului de acum. Ca şi faptul că regizorul montează – un credo asumat şi repetat –, numai texte din dramaturgia de azi. Universul lui recompune, în notă relaxată, un corpus al temelor şi tonurilor recente, al modurilor de reprezentare a lumii în arta contemporană. Radu Afrim oferă date despre zeitgeist-ul european cu abrupte infiltraţii româneşti”.

Lui Radu Afrim, scrie Cristina Rusiecki, îi repugnă piesele de teatru clasice, cu structura lor precisă, cu acţiunea care se derulează în crescendo şi, mai ales, cu personajele-tip, ale căror contururi clare nu-i permit să intervină regizoral. Afrim optează pentru textele contemporane – deşi a montat, relativ recent, dar într-o versiune complet (post)modernă, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare –, spaţii (textuale) mai fluide, „pe care poate să le umple în voie cu mormane de acţiuni fanteziste, catapultând în substanţa oricărei piese infuzii consistente de univers... afrimian. Structura laxă, fluidă, cu planuri şi derulări narative multiple şi cu poveşti lăsate în suspensie îi convine  de minune...”.

Inconsistenţa face parte – remarcă autoarea – din „textura” personajului afrimian, indiferent de sex: „În ansamblu, creaţia regizorului echivalează cu un studiu al abuliei de ambe sexe şi la toate vârstele. Lumea lui picantă şi colorată alătură o sumedenie de năuci, toţi îmboldiţi de un exces de ludic care se amestecă printre straturile confuziei”.

Familia afrimiană (în spectacole precum Boala familiei M sau De ce fierbe copilul în mămăligă) este una lipsită de responsabilitate, dar şi de maturitate; tatăl, o „paţachină veselă”, şi-a pierdut autoritatea. În genere, „interiorul bărbaţilor” – în piesele lui Afrim – este unul amorf, lipsit de forţă ori de profunzime: „Reci, neputincioşi afectiv, în bărbaţii aceştia s-au stins şi ultimele pâlpâiri de forţă interioară”. Femeile sunt şi ele inconsistente, alcătuite din „vălătuci ai emoţiei”: „Imaginea lor de sine se întreţese din aburi ceţoşi. Aerul de o stranietate moale, confuzia lor inofensivă şi privirea binevoitoare de care le înconjoară adesea regizorul (ca în Lucia patinează, de exemplu) le injectează un farmec nelămurit”.

Pe lângă inconsistenţă, personajele lui Afrim se definesc şi prin lipsa cvasitotală a voinţei (în spectacole ca Plastilina sau Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri): „Granitul caracterelor din teatrul clasic a lăsat loc gândirii cât mai moi şi indeciziei îmbrăcate ludic. Toţi inofensivii aceştia reproduc o veritabilă lume a nediferenţierii, cu vârfurile tari dezagregate. (...) În dizolvarea zen a tuturor contrariilor, el înlătură personalităţile puternice, pasibile de izbucniri de violenţă”. Cu toate acestea, ele sunt simpatice şi reprezintă o anumită latură a umanităţii, adaugă autoarea.

Montările sale cele mai recente sunt show-uri cu multă muzică live şi numeroase momente de dans (inclusiv montarea după Shakespeare, unde acţiunea se petrece într-un... club), spectacole învăluite într-o atmosferă de erotism, dar şi de bună dispoziţie. „Dar marca Afrim – stranietate, grotesc şi umor –, rămâne tot timpul prezentă. Ironia şi autoironia sunt elementele cele mai puternice în parcursul pe care îl urmează discursul lui teatral, aât de departe de cel clasic, construit în jurul centrului unic. De altfel – spune Cristina Rusiecki –, categoria de centru a dispărut complet, atât la nivel micro, în ceea ce priveşte rolul tatălui în familie, cât şi la nivel macro, social, în puterea eroului sau a modelului de a unifica forţele din jur”.

Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii de Cristina Rusiecki este o carte-album scrisă cu stil, competenţă şi multă empatie – despre un regizor de teatru foarte bun –, pe care v-o recomand fără ezitare. E un ghid excelent de introducere în universul lui Radu Afrim, înainte de (sau în paralel cu) mersul la spectacolele sale de teatru.

 Cristina Rusiecki, Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 198 p.

Apărut pe Bookaholic