„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Un interviu pe care mi l-a luat scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu pentru revista "Caţavencii" - apărut pe 5 iulie 2017. Îl redau mai jos:

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul ăsta?

Nu prea îmi place ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care vizează persoane şi interese strategice. Cred că se poate face critică literară redutabilă fără ton combativ şi fără agresivitate. Orice se poate spune – într-un text de critică literară (observaţii mai puţin flatante despre o carte, de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmaţiilor tale. Suspectez aşa-numitele „raderi” (articole de desfiinţare a unei cărţi) de afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te „afirma”, la tinereţe, pe scena literară) şi adesea de lipsă de onestitate. Consider că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, şi nu despre sine, să-şi manifeste discret prezenţa în text – fiindcă, de fapt, textul critic este, implicit, şi text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport discursul critic narcisist sau autoreferenţial. Pe de altă parte, am ajuns – cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” şi a combativităţii critice: de prea puţine ori e vorba de idealism de tinereţe, de poziţie de principiu; de regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie seducătoare şi elegantă pentru literatură (poate e şi o chestie mai „feminină” J).

Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la noi?

Pentru că sunt femeie şi am resimţit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz şi mai puţin vizibil ca altădată. Şi mai suspectez, uneori, o anumită doză de impostură. N-ar strica să fie mai oneşti cu ceea ce sunt şi ceea ce ştiu (la străini – din câte am constatat – impostura nu se „poartă” atât de lesne, există o decenţă mai mare, în general).

Ce te atrage la ea?

Am intrat în horă, trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat şi o conştiinţă mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la un moment dat, senzaţia de „putere” – critica literară e şi un joc de putere –, e plăcut să simţi, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvânt de spus, că eşti recunoscut şi respectat.

Cum devine un tînăr critic o autoritate?

Cred că sunt două condiţii indispensabile: pe de o parte, competenţa, iar pe de alta, perseverenţa. Există, într-adevăr – îmi zic, privind în urmă – o probă a timpului. Impostura, mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar şi talentul/competenţa au nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult şi imaginea, şi audienţa. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce mai mult mediile tradiţionale, cred că un (tânăr) critic trebuie să fie foarte prezent în online.

Cine mai citește azi, la noi, critică literară?

Profesioniştii domeniului (scriitori, jurnalişti, critici literari), profesorii, studenţii şi, cu ceva noroc, şi un public mai larg.

Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?

Există, într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă aşez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sunt, de mulţi ani, redactor şi critic literar), scriu texte critice încheiate la toţi nasturii, de specialitate, exhaustive – şi am în vedere un public avizat, profesionist. În publicaţiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit şi note colocviale. De curând (din ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soţul meu), o platformă online, Literomania, care-şi propune să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de calitate, făcută de profesionişti, dar pentru un public mai larg, şi la modul atrăgător. E pariul nostru – să obişnuim publicul mai larg cu calitatea –, şi sper să-l câştigăm. Sunt o nostalgică a calităţii, recunosc, şi mă cam sperie cantitatea, amatorismul online...

Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –,  ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?

Eu zic că îi ajunge să fie critic. Asta, fireşte, dacă nu cumva simte nevoia să scrie şi ficţiune – dar nu din vreo obligaţie de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de Călinescu, stând acum şi cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare scriitor de ficţiune decât de critică şi istorie literară: Istoria... sa, dar şi monografiile despre Creangă ori Eminescu sunt fascinante opere de ficţiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine lângă splendidele sale romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că „îi port pică” şi astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale româneşti pe care le-a alimentat cu atâta spor – hrănind, în Istoria... sa şi în alte articole, visuri de monumentalitate, de grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri şi precarităţi explicabile istoric şi geopolitic (cum s-ar spune astăzi).

Îmi amintesc că i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneţi şi mie – criticului şi istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a venit anul trecut la Bucureşti. Era şi el de părerea lui Cioculescu: un critic nu are nevoie să scrie ficţiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris şi un roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea că pentru a fi romancier trebuie să ai şi o doză de „prostie”/ „bêtise” care să facă posibilă creativitatea, să renunţi întrucâtva la luciditatea, inteligenţa tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficţiune (cred că era şi opinia lui Barthes). Eu nu am reuşit să fac pasul.

Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?

Am un „comerţ” vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, şi îi cunosc destul de bine. Mulţi dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit şi la Bucureşti (premianţii Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărţile în româneşte, an de an (mai ales că, de câţiva ani, există şi Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat şi apoi invitat la Bucureşti). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au tiraje incomparabil mai mari la cărţi (presupun că şi drepturi de autor pe măsură), şi pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de scris (ceea ce, în România, e exclus). Piaţa de carte e alta, cu putere de cumpărare mult mai mare, şi cu o tradiţie sănătoasă în spate, care asigură existenţa unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu e cazul...).

Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți de critică?

Din gazetărie culturală, dacă e job, cum e cazul meu, da (deşi nu foarte bine, dar se poate). Plus colaborări, traduceri. Dar din cărţi de critică – nu prea cred (şi în genere din cărţi, cu atât mai puţin din cărţi de critică!).

Te încearcă dorința să-ți iei lumea în cap?

Da J La începutul anilor 2000, când am plecat cu bursă de studii la Paris, am avut ocazia să rămân în Franţa (celelalte două colege de facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, şi acum locuiesc acolo), dar nu am făcut-o, din motive profesionale şi personale. Acum situaţia e prea complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul Vestului trage România şi mai în jos decât era...

Nu sunt o marginală, dar în mintea mea sunt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea de „cetăţean al lumii” şi mie uneia îmi convine globalismul tehnologic, care mă pune în contact cu oameni din diverse colţuri ale lumii. N-am priceput niciodată povestea cu „identitatea naţională”, nu suport „românismele” şi hiperbolele naţionale (deşi sunt legată, volens nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în mişcarea regresivă de azi, toate câştigurile democratice pe care le-a obţinut atât de greu, şi care ne-au folosit şi nouă enorm: cosmopolitism, schimburi culturale, graniţe deschise.

Îmi vine să-mi iau lumea în cap, din când în când, da – şi teritorial, şi profesional. De cele mai multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediţie belicoasă, ci mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Şi ca să împac şi teritoriul, şi refugiul interior, aş spune că, pentru mine, refugiul ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” şi de care mi se face dor periodic. 

Interviu realizat de Cristian Teodorescu

Interviul a apărut online aici.

Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Redau mai jos răspunsurile mele la ancheta iniţiată de revista Observator cultural, privitoare la modul în care mai poate fi văzută/practicată critica literară (de întâmpinare/jurnalistică; universitară) la început de secol XXI, într-o societate românească a pieţei libere şi a Internetului.

Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Asistăm, în ultima vreme, la un schimb de generaţii în critica literară românească, nu lipsit de accente polemice şi, uneori, chiar de contestări vehemente. Situaţia nu este, desigur, nouă, şi s-ar putea rezuma la binecunoscuta „luptă între generaţii“.

1. Şi totuşi, care consideraţi că sînt particularităţile acestei noi confruntări a punctelor de vedere şi a argumentelor formulate de reprezentanţii diferitelor generaţii de critici?

2. Mai este, astăzi, criticul literar o instanţă cu autoritate în cultura română, capabilă să impună autori şi cărţi?

3. În ce fel s-a schimbat în ultimul sfert de secol statutul criticii literare şi cît de importantă este raportarea literaturii române la fenomenul literar contemporan din lume? Se mai poate scrie despre autorii români fără a-i judeca/ evalua în context global?

4. Cît de necesare vi se par recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone, dintr-o perspectivă contemporană?

1. Cred că schimbul de generaţii în critica literară românească s-a făcut deja de mai multă vreme, nu este, totuşi, o chestiune de actualitate. Cronicarii literari activi ai revistelor culturale – cei care fac cronică de întîmpinare – sînt, de regulă, critici aparţinînd generaţiilor tinere (35-40 de ani), iar polemicile literare se duc adesea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii. Din păcate, de multe ori, aceste polemici nu sînt teoretice, de idei, ci au implicit mize legate de putere, de vizibilitate în spaţiul literar (ele pot fi polemici asumate individual sau pot fi polemici/susţineri care angajează un grup). Şi totuşi, dincolo de jocurile de putere, în anii din urmă am impresia că s-au dus, la noi, ultimele bătălii ale esteticului versus celelalte criterii de judecare a unei opere literare (contextualizare socio-istorică, relevanţă mentalitară, raporturile esteticului cu politicul şi socialul etc.). E curios că nu numai criticii din vechea generaţie – cum este cazul mai recent al lui Nicolae Manolescu, în polemica cu tinerii critici – au îmbrăţişat cauza esteticului, ci şi voci mai tinere; oricum ar fi, au fost ultimele „zvîcniri” ale unei cauze deja pierdute, care şi-a dat întreaga măsură în perioada comunistă (printr-o serie de critici de ţinută, printre care se numără Nicolae Manolescu), într-un context specific, în care esteticul era o ultimă redută, singura zonă în care se putea articula un discurs intelectual decent, sustras manipulării ideologice. Dar acestea sînt deja lucruri foarte bine ştiute, tot aşa cum ştim astăzi că esteticul nu mai poate fi separat, extras ca un soi de „esenţă” din compoziţia operei literare. Cărţile au, în lumea postmodernă, o relevanţă mult mai complexă, plurală, iar criticul – pentru a se adapta şi a-şi înţelege, în fond, epoca – trebuie să se deschidă, să înţeleagă (să ia în calcul) diverse fenomene literare (zona comercialului, subgenurile literare în vogă, cărţile de succes şi mecanismele lor etc.), nu să se închidă în „cercul strîmt” şi exclusivist al criteriului estetic. Cu atît mai mult cu cît ne ajung din urmă – pe noi, criticii literari – presiunile pieţei de carte, ale liberei ei circulaţii şi ale Internetului, unde proliferează site-urile şi blogurile de carte.

Altfel, polemicile între criticii tinerelor generaţii au atins, cumva, tot zona esteticului, s-au dus în jurul ideii de canon, de rediscutare a canonului, de relativizare a lui, prin introducerea altor factori, extraestetici.

2. Ne aflăm, cumva, în situaţia – ca să invoc un serial în vogă (construit inteligent pe patternuri sociale şi umane), Game of Thrones – a nenumăraţilor pretendenţi la tron care se luptă între ei, fără să-şi dea seama că sînt ameninţaţi din umbră de „Umblătorii Albi“. Criticii se luptă între ei pentru a avea autoritate, dar pericolul care-i pîndeşte vine din afară: pierderea audienţei, pierderea luptei cu publicul larg, presiunea pieţei de carte într-o societate democratică. Criticii (vorbesc de critica de întîmpinare) riscă, aşadar, să se lupte şi să se citească între ei, iar publicul mai larg să se orienteze spre alte zone: site-uri şi bloguri de cărţi mai accesibile, mai puţin elitiste, nepreocupate de jocuri de putere. Prin forţa lucrurilor, criticul nu mai poate avea într-o societate democratică autoritatea pe care au avut-o în comunism cîţiva oameni din branşă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion). Dar el poate avea o anumită notorietate în spaţiul public, construită în timp, cu migală, cu efort, cu perseverenţă. Condiţiile importante, după mine, ar fi: a avea lucruri de spus, gust şi talent la scris, a fi informat şi deschis la nou şi, last but not least, a avea o etică profesională (onestitate, consecvenţă, atitudine). Adevărata provocare este – în această explozie a mediilor de comunicare – de a reuşi să obţii o notorietate în diversele medii de comunicare (pe hîrtie şi on-line) şi în diversele straturi de public (public avizat, public larg), păstrînd profesionalismul (vezi condiţiile de mai sus) şi făcînd faţă veleitarismului de succes (cu trafic) din mediile on-line.

3. Statutul criticii literare s-a schimbat radical, în ultimul sfert de secol, în sensul deplasării ei de la centru către o zonă periferică, tot aşa cum criteriul estetic a fost „detronat“ – ca să mă păstrez în perimetrul Game of Thrones – de alte moduri de abordare ale fenomenului literar (integrat teritoriului mai larg, interdisciplinar, al ştiinţelor umane). Literatura română nu mai poate fi judecată izolat – nici n-a fost judecată aşa decît în comunism, într-o perioadă istorică aberantă –, scriitorii români au, de altfel, acces acum la pieţele de carte europene (prin traduceri, participări la tîrguri de carte, colocvii, lecturi de poezie în străinătate). Scriitorii străini vin şi ei în România, sînt traduşi foarte mult, există schimburi culturale din ambele direcţii: cred că, din acest punct de vedere, avem o viaţă culturală normală, iar criticul literar (care se mişcă şi el, călătoreşte, vede şi citeşte autori străini ) ţine seama – implicit – de reperele literare internaţionale.

4. Recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone sînt operaţii absolut normale şi necesare – aş spune chiar sanitare (aşa cum scuturi praful de pe obiecte) –, în mod periodic, în orice cultură care se respectă. Canonul trebuie revizitat, relativizat, discutat – în asta şi constă, în fond, vitalitatea autorilor clasici, capacitatea lor de a ne mai spune ceva astăzi, dar şi capacitatea noastră de a-i înţelege, în contextul de origine, dar şi în contextele ulterioare de receptare. Nici un lucru rigid, îngheţat, încrîncenat nu este viabil, ci dimpotrivă, teritoriile mobile, care permit schimbul de opinii şi deci viaţa intelectuală veritabilă.

Apărut în Observator cultural nr. 723/ 23.05.2014

Intervenţiile la dezbatere se pot citi aici şi aici.

Despre critica de întîmpinare

Ştim cu toţii – cei care activăm în zona literară, dar şi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, care frecventează această zonă – acest lucru: critica de întîmpinare a pierdut teren după ’90 (în mod firesc) şi a devenit o activitate de nişă, ce riscă din ce în ce mai mult să se închidă în propriu-i cerc şi să-şi piardă publicul cititor (marele public). În condiţiile în care, în economia de piaţă, s-a redus drastic numărul de publicaţii literare, în condiţiile în care PR-ul editorial şi proliferarea blogurilor pe teme literare (ţinute de cititori amatori, deşi asidui) cîştigă un public cititor mai repede decît cronicile de întîmpinare din (puţinele) reviste de specialitate, criticii literari continuă totuşi, la noi, să exercite această activitate desuetă în Occident (unde există, pe de o parte, studiile universitare, academice, iar pe de alta, jurnalismul cultural). Şi o fac, în cel mai fericit caz, în numele afirmării valorii estetice şi al unei receptări profesioniste a cărţilor discutate, în răspăr cu PR-ul editorial sau cu discuţiile diletante de pe bloguri.

Acesta e cazul fericit şi cred, într-adevăr, că asta ar trebui să facă, astăzi, criticul (cronicarul) literar – cu ochii la publicul (mai) larg, căruia să-i împărtăşească entuziasmul, empatia, rezervele, criticile sale – după caz –, dublate în permanenţă de competenţele sale de cititor profesionist.

Pe de altă parte, mă despart de anumite inerţii ale criticii de întîmpinare, perpetuate de dinainte de ’90 – din lunga perioadă comunistă, în care cronicarul literar săptămînal, dătător de verdicte şi creator de ierarhii literare stricte, de pe „redutele“ receptării estetice, dobîndea un imens prestigiu simbolic (exemplul cel mai relevant este, fireşte, cel al lui Nicolae Manolescu).  

Critica de verdict este, în fond, o critică autolegitimantă; iar în condiţiile unei societăţi globalizate şi informatizate, ale unei receptări diseminate a cărţilor şi literaturii, de către diverse categorii de public, a regîndirii condiţiilor, poziţiei şi statutului însuşi al literaturii în lumea actuală, cea dintîi nu mai are nici un sens.  

Cu excepţia aceluia inerţial, de exercitare a unei autorităţi mai mult sau mai puţin iluzorii în cadrul unui mic grup (sau club, dacă vreţi), iar nu în cîmpul cultural vast, multiplu şi incontrolabil de dincolo de cele cîteva reviste literare în care se duc „bătăliile“ intra muros ale criticilor literari. 

Lumea literară e restrînsă

Lumea în care activează criticii literari e, aşadar, îngustă: cîteva reviste de specialitate, instituţiile literare (universităţi, institute) şi editurile. Lumea se cunoaşte, practic, cu toată lumea, şi se întîmplă adesea ca un critic literar să activeze în mai multe dintre aceste locuri deodată. Există critici angajaţi la edituri, critici prieteni cu scriitorii, critici universitari care trebuie să ţină cont de tot felul de obligaţii instituţionale etc. E o „specificitate“, aşa-zicînd, a spaţiului cultural românesc (motivele sînt financiare şi, evident, de prestigiu)... 

Nu se poate vorbi propriu-zis de conflicte de interese (după cum s-a remarcat), ci mai degrabă de legile nescrise ale breslei, cum s-a zis, dar de fapt, nici măcar (pe nişte meleaguri unde oamenii sînt experţi în nerespectarea regulilor de tot felul...), ci de propriile „legi“ interioare, personale. În ultimă instanţă, critica literară e o activitate cu tine însuţi, în solitudine, ca si scrierea literaturii, făcută publică ulterior. E o activitate întîi de toate interioară, individuală şi abia apoi mondenă, făcută publică.

După mine, e nevoie de o anumită distanţă, pe cît posibil – personală şi instituţională –, care să-ţi permită să judeci în acord cu principiile tale proprii, cu anumite convingeri personale, moralitatea criticului fiind, de fapt, onestitatea lui, iar aceasta din urmă definindu-se în raport cu sine însuşi şi implicînd, din punctul meu de vedere, şi o anumită consecvenţă de opinie în practica critică. Nu putem vorbi de obiectivitate decît în sensul onestităţii criticului în raport cu propriile criterii de lucru şi convingeri şi în sensul punerii în paranteză a umorilor, ca şi a relaţiilor personale de dincolo de textele recenzate.

E vorba de o ţinută în raport cu propria imagine de sine şi în raport cu cititorul, pe care trebuie să-l convingi – în timp, fireşte –, că trebuie să-ţi acorde credit, să meargă pe mîna ta, pe gustul tău, pe priceperea ta în materie de literatură. Dar e vorba şi de o disponibilitate empatică, afectivă, de o „privire îndrăgostită“ şi în fond umană faţă de cărţile despre care scrii (cum bine zicea Antonio Patraş, în prima parte a acestei dezbateri). Cred că un cronicar literar trebuie să scrie şi pentru el, şi pentru cititor, şi despre autorul cronicat, dar şi despre el însuşi (în mod implicit, desigur). Modul în care faci critică este, în ultimă instanţă, aşa cum a spus-o demult Oscar Wilde, o formă de autobiografie. Şi critica este, tot Oscar Wilde a spus-o, o modalitate de a face accesibil frumosul, în formele lui literare, publicului (în alte forme decît cele ale scriitorului propriu-zis). Criticul trebuie să scrie şi creativ, şi tehnic, şi empatic, şi uman, pentru a contribui – în faţa cititorului (şi împreună cu el) – la amplul discurs cultural, social, antropologic etc.

Polemică, nu pamflet

Pe de altă parte, recunosc că nu găsesc normală o practică din nou locală, specifică: criticii care activează constant, regulat, la mai multe reviste, cu ideologii (poziţii) opuse... Ideologia (aşa-zicînd) a unui critic ţine, după mine, şi de ideologia unui spaţiu în care s-a afirmat sau se manifestă, sau pentru care a optat la un moment dat. E nevoie, întotdeauna, de o poziţionare, la un anumit moment, şi asta implică şi onestitatea de care vorbeam mai devreme.

Ceea ce mi se pare mai neliniştitor astăzi e tocmai această tendinţă bizară de (re)uni­ficare a cîmpului critic, de dispariţie a „opoziţiei“ democratice, a diversităţii de poziţii, care se manifesta în mod benefic după ’90...

Visez la respectul cititorului şi al colegilor de breaslă, la polemica civilizată, şi nu la pamflet (cum am mai zis şi cu altă ocazie). La civilitate şi eleganţă. Nu-mi plac bătăliile intra muros (de tipul celei desfăşurate pe blogul revistei Cultura); nu am nimic împotriva prieteniilor dintre scriitori şi critici, adesea bazate pe afinităţi literare, pe cărţile în sine, dar sînt împotriva spiritului de gaşcă în cîmpul literar, ca şi a celui contrar, de distrugere a zonelor de opinie divergente într-un fel de pactizare a tuturor cu toţi...

Apărut în Observator cultural nr. 621/27.04.2012, în cadrul dezbaterii Independenţă, spirit critic şi conflict de interese în critica literară.