.
.

luni, 26 mai 2014

Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI

Redau mai jos răspunsurile mele la ancheta iniţiată de revista Observator cultural, privitoare la modul în care mai poate fi văzută/practicată critica literară (de întâmpinare/jurnalistică; universitară) la început de secol XXI, într-o societate românească a pieţei libere şi a Internetului.




Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI


Asistăm, în ultima vreme, la un schimb de generaţii în critica literară românească, nu lipsit de accente polemice şi, uneori, chiar de contestări vehemente. Situaţia nu este, desigur, nouă, şi s-ar putea rezuma la binecunoscuta „luptă între generaţii“.

1. Şi totuşi, care consideraţi că sînt particularităţile acestei noi confruntări a punctelor de vedere şi a argumentelor formulate de reprezentanţii diferitelor generaţii de critici?
2. Mai este, astăzi, criticul literar o instanţă cu autoritate în cultura română, capabilă să impună autori şi cărţi?
3. În ce fel s-a schimbat în ultimul sfert de secol statutul criticii literare şi cît de importantă este raportarea literaturii române la fenomenul literar contemporan din lume? Se mai poate scrie despre autorii români fără a-i judeca/ evalua în context global?
4. Cît de necesare vi se par recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone, dintr-o perspectivă contemporană?


1. Cred că schimbul de generaţii în critica literară românească s-a făcut deja de mai multă vreme, nu este, totuşi, o chestiune de actualitate. Cronicarii literari activi ai revistelor culturale – cei care fac cronică de întîmpinare – sînt, de regulă, critici aparţinînd generaţiilor tinere (35-40 de ani), iar polemicile literare se duc adesea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii. Din păcate, de multe ori, aceste polemici nu sînt teoretice, de idei, ci au implicit mize legate de putere, de vizibilitate în spaţiul literar (ele pot fi polemici asumate individual sau pot fi polemici/susţineri care angajează un grup). Şi totuşi, dincolo de jocurile de putere, în anii din urmă am impresia că s-au dus, la noi, ultimele bătălii ale esteticului versus celelalte criterii de judecare a unei opere literare (contextualizare socio-istorică, relevanţă mentalitară, raporturile esteticului cu politicul şi socialul etc.). E curios că nu numai criticii din vechea generaţie – cum este cazul mai recent al lui Nicolae Manolescu, în polemica cu tinerii critici – au îmbrăţişat cauza esteticului, ci şi voci mai tinere; oricum ar fi, au fost ultimele „zvîcniri” ale unei cauze deja pierdute, care şi-a dat întreaga măsură în perioada comunistă (printr-o serie de critici de ţinută, printre care se numără Nicolae Manolescu), într-un context specific, în care esteticul era o ultimă redută, singura zonă în care se putea articula un discurs intelectual decent, sustras manipulării ideologice. Dar acestea sînt deja lucruri foarte bine ştiute, tot aşa cum ştim astăzi că esteticul nu mai poate fi separat, extras ca un soi de „esenţă” din compoziţia operei literare. Cărţile au, în lumea postmodernă, o relevanţă mult mai complexă, plurală, iar criticul – pentru a se adapta şi a-şi înţelege, în fond, epoca – trebuie să se deschidă, să înţeleagă (să ia în calcul) diverse fenomene literare (zona comercialului, subgenurile literare în vogă, cărţile de succes şi mecanismele lor etc.), nu să se închidă în „cercul strîmt” şi exclusivist al criteriului estetic. Cu atît mai mult cu cît ne ajung din urmă – pe noi, criticii literari – presiunile pieţei de carte, ale liberei ei circulaţii şi ale Internetului, unde proliferează site-urile şi blogurile de carte.
Altfel, polemicile între criticii tinerelor generaţii au atins, cumva, tot zona esteticului, s-au dus în jurul ideii de canon, de rediscutare a canonului, de relativizare a lui, prin introducerea altor factori, extraestetici.

2. Ne aflăm, cumva, în situaţia – ca să invoc un serial în vogă (construit inteligent pe patternuri sociale şi umane), Game of Thrones – a nenumăraţilor pretendenţi la tron care se luptă între ei, fără să-şi dea seama că sînt ameninţaţi din umbră de „Umblătorii Albi“. Criticii se luptă între ei pentru a avea autoritate, dar pericolul care-i pîndeşte vine din afară: pierderea audienţei, pierderea luptei cu publicul larg, presiunea pieţei de carte într-o societate democratică. Criticii (vorbesc de critica de întîmpinare) riscă, aşadar, să se lupte şi să se citească între ei, iar publicul mai larg să se orienteze spre alte zone: site-uri şi bloguri de cărţi mai accesibile, mai puţin elitiste, nepreocupate de jocuri de putere. Prin forţa lucrurilor, criticul nu mai poate avea într-o societate democratică autoritatea pe care au avut-o în comunism cîţiva oameni din branşă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion). Dar el poate avea o anumită notorietate în spaţiul public, construită în timp, cu migală, cu efort, cu perseverenţă. Condiţiile importante, după mine, ar fi: a avea lucruri de spus, gust şi talent la scris, a fi informat şi deschis la nou şi, last but not least, a avea o etică profesională (onestitate, consecvenţă, atitudine). Adevărata provocare este – în această explozie a mediilor de comunicare – de a reuşi să obţii o notorietate în diversele medii de comunicare (pe hîrtie şi on-line) şi în diversele straturi de public (public avizat, public larg), păstrînd profesionalismul (vezi condiţiile de mai sus) şi făcînd faţă veleitarismului de succes (cu trafic) din mediile on-line.

3. Statutul criticii literare s-a schimbat radical, în ultimul sfert de secol, în sensul deplasării ei de la centru către o zonă periferică, tot aşa cum criteriul estetic a fost „detronat“ – ca să mă păstrez în perimetrul Game of Thrones – de alte moduri de abordare ale fenomenului literar (integrat teritoriului mai larg, interdisciplinar, al ştiinţelor umane). Literatura română nu mai poate fi judecată izolat – nici n-a fost judecată aşa decît în comunism, într-o perioadă istorică aberantă –, scriitorii români au, de altfel, acces acum la pieţele de carte europene (prin traduceri, participări la tîrguri de carte, colocvii, lecturi de poezie în străinătate). Scriitorii străini vin şi ei în România, sînt traduşi foarte mult, există schimburi culturale din ambele direcţii: cred că, din acest punct de vedere, avem o viaţă culturală normală, iar criticul literar (care se mişcă şi el, călătoreşte, vede şi citeşte autori străini ) ţine seama – implicit – de reperele literare internaţionale.

4. Recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone sînt operaţii absolut normale şi necesare – aş spune chiar sanitare (aşa cum scuturi praful de pe obiecte) –, în mod periodic, în orice cultură care se respectă. Canonul trebuie revizitat, relativizat, discutat – în asta şi constă, în fond, vitalitatea autorilor clasici, capacitatea lor de a ne mai spune ceva astăzi, dar şi capacitatea noastră de a-i înţelege, în contextul de origine, dar şi în contextele ulterioare de receptare. Nici un lucru rigid, îngheţat, încrîncenat nu este viabil, ci dimpotrivă, teritoriile mobile, care permit schimbul de opinii şi deci viaţa intelectuală veritabilă.


Intervenţiile la dezbatere se pot citi aici şi aici.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu