Critica literară. Mod de
întrebuinţare în secolul XXI
Asistăm, în ultima
vreme, la un schimb de generaţii în critica literară românească, nu lipsit de
accente polemice şi, uneori, chiar de contestări vehemente. Situaţia nu este,
desigur, nouă, şi s-ar putea rezuma la binecunoscuta „luptă între generaţii“.
1. Şi totuşi, care
consideraţi că sînt particularităţile acestei noi confruntări a punctelor de
vedere şi a argumentelor formulate de reprezentanţii diferitelor generaţii de
critici?
2. Mai este, astăzi,
criticul literar o instanţă cu autoritate în cultura română, capabilă să impună
autori şi cărţi?
3. În ce fel s-a
schimbat în ultimul sfert de secol statutul criticii literare şi cît de
importantă este raportarea literaturii române la fenomenul literar contemporan
din lume? Se mai poate scrie despre autorii români fără a-i judeca/ evalua în
context global?
4. Cît de necesare vi se
par recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone,
dintr-o perspectivă contemporană?
1.
Cred că schimbul de generaţii în critica literară românească s-a făcut deja de
mai multă vreme, nu este, totuşi, o chestiune de actualitate. Cronicarii
literari activi ai revistelor culturale – cei care fac cronică de întîmpinare –
sînt, de regulă, critici aparţinînd generaţiilor tinere (35-40 de ani), iar polemicile
literare se duc adesea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii. Din păcate, de
multe ori, aceste polemici nu sînt teoretice, de idei, ci au implicit mize
legate de putere, de vizibilitate în spaţiul literar (ele pot fi polemici
asumate individual sau pot fi polemici/susţineri care angajează un grup). Şi
totuşi, dincolo de jocurile de putere, în anii din urmă am impresia că s-au dus,
la noi, ultimele bătălii ale esteticului versus
celelalte criterii de judecare a unei opere literare (contextualizare
socio-istorică, relevanţă mentalitară, raporturile esteticului cu politicul şi
socialul etc.). E curios că nu numai criticii din vechea generaţie – cum este
cazul mai recent al lui Nicolae Manolescu, în polemica cu tinerii critici – au
îmbrăţişat cauza esteticului, ci şi voci mai tinere; oricum ar fi, au fost
ultimele „zvîcniri” ale unei cauze deja pierdute, care şi-a dat întreaga măsură
în perioada comunistă (printr-o serie de critici de ţinută, printre care se numără
Nicolae Manolescu), într-un context specific, în care esteticul era o ultimă
redută, singura zonă în care se putea articula un discurs intelectual decent,
sustras manipulării ideologice. Dar acestea sînt deja lucruri foarte bine
ştiute, tot aşa cum ştim astăzi că esteticul nu mai poate fi separat, extras ca
un soi de „esenţă” din compoziţia operei literare. Cărţile au, în lumea
postmodernă, o relevanţă mult mai complexă, plurală, iar criticul – pentru a se
adapta şi a-şi înţelege, în fond, epoca – trebuie să se deschidă, să înţeleagă
(să ia în calcul) diverse fenomene literare (zona comercialului, subgenurile
literare în vogă, cărţile de succes şi mecanismele lor etc.), nu să se închidă
în „cercul strîmt” şi exclusivist al criteriului estetic. Cu atît mai mult cu
cît ne ajung din urmă – pe noi, criticii literari – presiunile pieţei de carte,
ale liberei ei circulaţii şi ale Internetului, unde proliferează site-urile şi
blogurile de carte.
Altfel,
polemicile între criticii tinerelor generaţii au atins, cumva, tot zona
esteticului, s-au dus în jurul ideii de canon, de rediscutare a canonului, de
relativizare a lui, prin introducerea altor factori, extraestetici.
2.
Ne aflăm, cumva, în situaţia – ca să invoc un serial în vogă (construit
inteligent pe patternuri sociale şi umane), Game
of Thrones – a nenumăraţilor pretendenţi la tron care se luptă între ei,
fără să-şi dea seama că sînt ameninţaţi din umbră de „Umblătorii Albi“.
Criticii se luptă între ei pentru a avea autoritate, dar pericolul care-i
pîndeşte vine din afară: pierderea audienţei, pierderea luptei cu publicul
larg, presiunea pieţei de carte într-o societate democratică. Criticii (vorbesc
de critica de întîmpinare) riscă, aşadar, să se lupte şi să se citească între ei,
iar publicul mai larg să se orienteze spre alte zone: site-uri şi bloguri de
cărţi mai accesibile, mai puţin elitiste, nepreocupate de jocuri de putere.
Prin forţa lucrurilor, criticul nu mai poate avea într-o societate democratică autoritatea pe care au avut-o în
comunism cîţiva oameni din branşă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion). Dar el
poate avea o anumită notorietate în
spaţiul public, construită în timp, cu migală, cu efort, cu perseverenţă. Condiţiile
importante, după mine, ar fi: a avea lucruri de spus, gust şi talent la scris,
a fi informat şi deschis la nou şi, last
but not least, a avea o etică profesională (onestitate, consecvenţă,
atitudine). Adevărata provocare este – în această explozie a mediilor de
comunicare – de a reuşi să obţii o notorietate în diversele medii de comunicare
(pe hîrtie şi on-line) şi în diversele straturi de public (public avizat,
public larg), păstrînd profesionalismul (vezi condiţiile de mai sus) şi făcînd
faţă veleitarismului de succes (cu trafic) din mediile on-line.
3.
Statutul criticii literare s-a schimbat radical, în ultimul sfert de secol, în
sensul deplasării ei de la centru către o zonă periferică, tot aşa cum criteriul
estetic a fost „detronat“ – ca să mă păstrez în perimetrul Game of Thrones – de alte moduri de abordare ale fenomenului
literar (integrat teritoriului mai larg, interdisciplinar, al ştiinţelor
umane). Literatura română nu mai poate fi judecată izolat – nici n-a fost judecată
aşa decît în comunism, într-o perioadă istorică aberantă –, scriitorii români
au, de altfel, acces acum la pieţele de carte europene (prin traduceri,
participări la tîrguri de carte, colocvii, lecturi de poezie în străinătate).
Scriitorii străini vin şi ei în România, sînt traduşi foarte mult, există
schimburi culturale din ambele direcţii: cred că, din acest punct de vedere,
avem o viaţă culturală normală, iar criticul literar (care se mişcă şi el,
călătoreşte, vede şi citeşte autori străini ) ţine seama – implicit – de
reperele literare internaţionale.
4.
Recitirea şi reevaluarea autorilor canonici ai literaturii autohtone sînt operaţii
absolut normale şi necesare – aş spune chiar sanitare (aşa cum scuturi praful
de pe obiecte) –, în mod periodic, în orice cultură care se respectă. Canonul
trebuie revizitat, relativizat, discutat – în asta şi constă, în fond,
vitalitatea autorilor clasici, capacitatea lor de a ne mai spune ceva astăzi,
dar şi capacitatea noastră de a-i înţelege, în contextul de origine, dar şi în
contextele ulterioare de receptare. Nici un lucru rigid, îngheţat, încrîncenat
nu este viabil, ci dimpotrivă, teritoriile mobile, care permit schimbul de
opinii şi deci viaţa intelectuală veritabilă.
Apărut în Observator cultural nr. 723/ 23.05.2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu