Interviu cu Nicolas Cavaillès

  

 „Cioran a devenit pentru mine o referinţă permanentă“ 

Interviu cu scriitorul şi traducătorul Nicolas Cavaillès

Nicolas Cavaillès este scriitor şi traducător din limba română, dar şi directorul (fondator al) unei mici edituri de poezie, hochroth-Paris. A tradus în franceză scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu (Situation provisoire), Mircea Cărtărescu (Le Levant), Norman Manea (Les Tiroirs de l’exil. Dialogue avec Leon Volovici), Matei Vişniec (Syndrome de panique dans la Ville lumière), Dumitru Ţepeneag (Le Camion bulgare), Ileana Mălăncioiu etc., şi are în lucru o nouă traducere în franceză a lui Urmuz. A îngrijit ediţia monumentală a operei lui Cioran în colecţia « Bibliothèque de la Pléiade » a Editurii Gallimard (2011). Venit la Bucureşti în mai, cu ocazia sesiunii aniversare Norman Manea de la Biblioteca Academiei Române, am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre activitatea sa profesională şi despre legăturile sale cu România. (A.D.)

Domnule Nicolas Cavaillès, aveţi deja în „portofoliul“ de traducător scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Matei Vişniec, Ileana Mălăncioiu, Dumitru Ţepeneag. Cum aţi învăţat româneşte şi cum aţi ajuns traducător din română în franceză?

Am învăţat limba română pe parcursul studiilor mele, la Bucureşti, fără să mă gîndesc neapărat că voi deveni traducător: Cioran este cel care m-a adus înspre România şi limba română. Destul de repede mi s-a propus prima traducere, apoi a doua... Sper că acest lucru va continua. Literatura română şi exerciţiul de traducere propriu-zis mi-au adus multe cîştiguri în viaţa mea profesională.

V-aţi  ocupat de editarea în colecţia „Bibliothèque de la Pléiade“ (Éditions Gallimard, 2011) a operei în limba franceză a lui E.M. Cioran (1728 p.). Aş dori să vă întreb dacă acest efort uriaş are la bază o pasiune pentru Cioran. Aţi scris şi un eseu despre Cioran, Cioran malgré lui. Écrire à l’encontre de soi, 2011 (la origine teză de doctorat, dacă nu mă înşel). Ce reprezintă Cioran pentru dvs.? Îl percepeţi diferit faţă de compatrioţii dvs., dat fiind că ştiţi limba română, aveţi acces la textele sale româneşti şi sînteţi conştient de „amprenta“ pe care limba (maternă) o lasă, în cele din urmă, asupra stilului şi modului de a gîndi al scriitorului?

Prima mea lectură din Cioran datează din perioada adolescenţei – dar chiar şi după ce i-am consacrat zece ani din viaţa mea, continui să-l citesc; tot ce am învăţat despre el şi despre opera lui mi-a modificat atenţia asupra lumii, şi în plus a devenit pentru mine o referinţă permanentă, în tot soiul de întrebări, de dileme literare şi personale. (Alexandru Sincu mi-a mărturisit într-o zi că şi el face la fel: deschide în mod regulat Caietele lui Cioran, la întîmplare, cînd are nevoie de un sfat, de un sprijin – şi le găseşte acolo întotdeauna.)

Chiar dacă întreaga operă a lui Cioran scrisă în română a fost tradusă, adevărul e că francezii privilegiază mereu opera lui scrisă în franceză. Evident, e întotdeauna de preferat să citeşti un text al lui Cioran avînd în minte întreaga lui operă – fie că e vorba de prodigioasele sale eseuri şi aforisme în franceză sau de textele sale la înalte cote de intensitate, de exaltare, scrise în România. La urma urmelor, eu fac parte din categoria celor caută unitatea operei sale, în ciuda scindării radicale produse de trecerea la o altă limbă de expresie. E, într-o oarecare măsură, ca şi cum am refuza sau am şterge cumva jocul heteronimic al unui Pessoa, de pildă.

Aţi tradus Levantul de Mircea Cărtărescu, un amplu poem extrem de dificil, intertextual, livresc, plin de referinţe la istoria poeziei româneşti. Cum a fost traducerea acestei cărţi, cum v-aţi descurcat cu intertextualitatea ei, cu parafrazele după literatura veche românească?

Mircea Cărtărescu este cel care a efectuat partea cea mai grea a acestei munci: plecînd de la această capodoperă intraductibilă care este Levantul, el a alcătuit o versiune „simplificată“, în proză modernă, destinată traducerii în diverse limbi. A trebuit să renunţe la o parte din jocurile lingvistico-poetice posibile numai în interiorul limbii române – dar, făcînd acest lucru, el le-a oferit personajelor epopeii sale o nouă viaţă, în afara României. În ce mă priveşte, am avut toată libertatea de a mă juca cu codurile literare invocate şi de a căuta noi rime plecînd de la această tramă foarte generoasă. Istoria poeziei româneşti, începînd cu secolul al XIX-lea, se întîlneşte, în multe locuri, cu cea a poeziei franceze şi europene, în aşa fel încît cititorul francez poate, într-adevăr, să sesizeze diferitele mize ale acestei opere foarte speciale, pornind numai de la stil, de la variaţiile stilistice, fără să cunoască neapărat numele unor poeţi ca Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga ori Nichita Stănescu.

Aţi tradus, de asemenea, romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat/ Situation provisoire, Éditions Gallimard, 2013. Ce imagine aveţi dvs. – după traducerea acestei cărţi – despre comunismul românesc? A trebuit să faceţi cercetări în mod special pentru a înţelege realităţile sociale şi politice la care se referă cartea?

Am putea citi toate cărţile de istorie pe care am vrea să le citim, dar fără mare folos, pentru că există mereu acele imponderabile, senzaţii, sentimente care ne revelează o epocă şi la care nu putem avea acces decît prin intermediul romanului – e ceea ce explică, în parte, stupefianta vitalitate a acestui gen literar, dar şi succesul romanului Provizorat/ Situation provisoire, în care planul intim şi cel politic se îmbină cu o mare virtuozitate – la nivel narativ –, şi cu o mare expresivitate. Gabriela Adameşteanu nu este un istoric care scrie romane, nici o romancieră care ar fi interesată de istorie – tot aşa cum ar putea fi interesată de orice altceva –, ci un scriitor total, capabil – ca Proust în vremea lui – să „redea“ o epocă în toate dimensiunile sale, superficiale şi profunde, fără să sacrifice individul în evocarea generaţionistă.

Cum vă alegeţi autorii pe care-i traduceţi? Ţineţi cumva cont şi de cerinţele pieţei de carte franceze? Care sînt, de pildă, cerinţele pieţei de carte franceze în ce priveşte literatura română şi, în genere, literatura ţărilor estice, ce tip de scriitori din această zonă îi interesează mai mult pe francezi?

Nu cred că editurile franceze (bune) sînt în căutarea unui „tip“ anume de scriitor; de fapt, în materie de literatură autentică, nu mai putem vorbi de „tipuri“ de scriitori, ci de singularităţi. Aşteptările şi speranţele pe care lumea literară românească le poate proiecta asupra Parisului sînt flatante, dar şi puţin excesive, în opinia mea: „a fi tradus“ nu echivalează cu o consacrare, nici cu un scop în sine; există multe cărţi proaste care se traduc în franceză, ca şi în nenumărate alte limbi străine... Se poate foarte bine să pătrunzi în această reţea, în acest sistem literaro-comercial, fără să fii un bun scriitor; şi se întîmplă şi mai adesea ca scriitori buni să rămînă în marginea acestui sistem. Aşa cum spune Norman Manea, în critica pe care o face spaţiului cultural american, dimensiunea comercială a sistemului actual constituie o formă de cenzură şi n-ar fi aşa de sigur că această cenzură este mai puţin eficientă decît cenzura care funcţiona, de pildă, în perioada comunistă.

Sînteţi, la rîndul dvs., şi scriitor, aţi obţinut în 2014 Prix Goncourt de la Nouvelle pentru Vie de Monsieur Leguat (Éditions du Sonneur, apărut în limba română la Editura Humanitas, e-book, traducere de Emanoil Marcu). În ce raport se află literatura, ficţiunea pe care o scrieţi cu activitatea de traducător, o influenţează una pe cealaltă?

În mintea mea, ca şi în activitatea cotidiană, cele două activităţi sînt perfect distincte – poate că aş fi scris despre România şi despre Bucureşti, de exemplu, şi dacă n-aş fi activat ca traducător din română. Nu cred că operele pe care le-am tradus mi-au influenţat propriul scris. Acestea fiind spuse, ceea ce îţi aduce traducerea unei cărţi bune se plasează dincolo de limbă şi de literatură. În acest caz, mă gîndesc în special la romancierul şi prietenul Radu Aldulescu, care înseamnă mult pentru mine, atît prin cărţile sale excelente, cît şi prin exemplum-ul pe care îl reprezintă el însuşi (se ştie ce viaţă de boemă dramatică duce). Profit de ocazie pentru a-l saluta, prin intermediul revistei dvs., pe care ştiu că o citeşte regulat.

Din  2013, conduceţi les éditions Hochroth-Paris, o (mică) editură consacrată poeziei. Vorbiţi-ne puţin despre acest proiect.

Hochroth-Paris este o „microeditură“ care aparţine reţelei europene hochroth, fondate în 2008 de Marco Beckendorf; această reţea are şi alte filiale în Germania, Austria, la Budapesta, în Olanda, şi cred că un proiect „hochroth-Bucureşti“ este pe cale de a se realiza – sper că acest lucru se va întîmpla cît de curînd. Publicăm antologii scurte de poezie, din toate secolele şi din toate limbile. Printre apariţiile noastre recente, sîntem mîndri să propunem o mică antologie de poeme de Ileana Mălăncioiu, în colecţia noastră de literatură română, „sine die“ (ceilalţi autori publicaţi în această colecţie sînt Emil Botta, Ada Milea, Irina Mavrodin şi, în curînd, Constantin Acosmei şi Mircea Cărtărescu).

Ştiu că, în momentul de faţă, lucraţi la o nouă traducere în franceză a lui Urmuz. Ce ne puteţi spune despre ea? Veţi încerca să-l faceţi mai cunoscut în Franţa pe Urmuz, un extraordinar precursor al avangardei?

Forţa distructivă, subversivă a lui Urmuz rămîne intactă şi astăzi, şi ea ar putea face mult bine literaturii franceze... Urmuz a fost, sigur, tradus de mai multe ori în franceză, dar textele sale fac parte din categoria acelor opere care vor fi mereu reeditate şi retraduse, la infinit, ca Stamate învîrtindu-se întruna în căruciorul cu manivelă...

 Apărut în Observator cultural nr. 831/ 14-20 iulie 2016