La recentul Tîrg de Carte Gaudeamus au fost lansate, la Cartea Românească,
alte două titluri din seria „Gheorghe Crăciun“, serie îngrijită de Carmen Muşat
şi Oana Crăciun: e vorba de reeditarea volumului Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu
Petrescu şi Mircea Nedelciu, apărută iniţial în 2003, la Editura Grinta, şi
de un volum de texte inedit, intitulat Imagini,
litere şi documente de călătorie. Mă voi opri, în rîndurile de faţă, asupra
reeditării Doi într-o carte (fără a-l mai
socoti pe autorul ei)..., ce reprezintă, în ce mă priveşte una dintre cele
mai frumoase cărţi de eseuri semnate de Gheorghe Crăciun, şi în genere una
dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri literare din literatura noastră. Mă
bucur că am prilejul, cu această reeditare a cărţii (greu de găsit, de altfel,
în ediţia originală), să scriu acum despre ea – şi îmi permit să o fac la modul
mai personal, şi nu la modul „rece“ (vorba lui Crăciun însuşi), analitic,
specific, de regulă, comentariului critic. Nu fac, în fond, decît să preiau, la
rîndul meu, maniera în care se decide să scrie Gheorghe Crăciun – pe jumătate
evocator-confesiv, pe jumătate critic – această carte despre doi prieteni şi în
acelaşi timp doi mari scriitori: Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Doi
scriitori extrem de diferiţi, de vîrste (şi formaţii) diferite – o recunoaşte
chiar Crăciun –, dar care exercită asupra acestuia din urmă un impact la fel de
puternic, ba mai mult, o formă de fascinaţie. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)... reprezintă,
de fapt, mai mult decît o carte de esuri critice ori de secvenţe evocatoare –
aşezate într-o frumoasă „compoziţie“ (tot cu vorba lui Crăciun, din
„Argumentul“ volumului) critic-sentimentală –, ea este o naraţiune formatoare
(formată, e drept, din secvenţe disparate, reunite aici), iar autorul său –
acela care nu mai este „socotit“ în titlu, din modestie – face parte în mod
esenţial din cuprinsul ei.
Cartea lui Crăciun mi-a amintit puternic de volumul
evocator L’Âge des lettres
(Gallimard), publicat anul trecut de Antoine Compagnon, în care, vorbind despre
Roland Barthes (la centenarul naşterii), cunoscutul istoric şi teoretician
francez reface propriul său traseu formator, investind în pagini emoţie,
biografie, ironie, dar şi spirit critic. Ei bine, Gheorghe Crăciun mixează şi
el aceste „ingrediente“ ales scrisului – mai puţin ironia, deloc specifică
scriitorului ardelean, înlocuită, în schimb, cu altceva: o formă de fascinaţie
– o spune tot el, în cazul lui Mircea Nedelciu – sau cel puţin de admiraţie, în
ce-l priveşte pe Radu Petrescu, sentimente care îi situează pe cei doi
scriitori atît de diferiţi pe acelaşi nivel de relevanţă în naraţiunea
formatoare a lui Gheorghe Crăciun. Aş mai adăuga aici observaţia pe care o face
Carmen Muşat în prefaţa ediţiei („Critică, ficţiune şi confesiune“), legată de calitatea
literară, prozastică a acestui volum, ce capătă, prin vocaţia autorului, o
coerenţă de ansamblu: „Iar modul în care Gheorghe Crăciun a trecut, în
realizarea acestei cărţi, de la intenţia de a aduce laolaltă o serie de eseuri
şi articole scrise de-a lungul timpului, la structura de triptic armonic de
aici (...) dovedeşte o dată în plus vocaţia irepresibilă de prozator a
autorului“ (p. 14). Reunirea contrariilor – pe care le încarnează aceşti doi
mari prozatori (şi vom vedea în ce sens) –, unitatea de ansamblu a construcţiei
se datorează vocaţiei de prozator, dar, cred eu, şi acestei naraţiuni
formatoare de care vorbeam mai sus. Volumul conţine articole eseistice despre Radu
Petrescu şi Mircea Nedelciu – grupate în două secţiuni distincte, „Racursiuri
cu Radu Petrescu“, respectiv „Fotograme cu Mircea Nedelciu“ –, scrise în decurs
de aproape două decenii, începînd cu anii ’80 şi pînă în anii 2000, ante- şi
post-decembriste, aşadar, legate între ele prin secvenţe explicative (de
context, de biografie) în italic, adăugate în momentul alcătuirii ansamblului,
al construcţiei cărţii. Ediția de față a cărții lui Crăciun, îngrijită de
Carmen Mușat și de Oana Crăciun (Carmen Mușat semnează și prefața, respetiv
tabelul biobibliografic – alături de Oana Crăciun), conține, pe lîngă textul
original, încă două secțiuni: o „Addenda“ (cu fotografii, facsimile și variante
de text) și un „Dosar de receptare“ (articole despre carte apărute în presă
între 2003 și 2007).
Literatura este biografie
Doi într-o carte (fără a-l mai
socoti pe autorul ei)...
vorbeşte despre literatură, dar şi despre viaţă şi biografie, despre felul în
care literatura acestor doi prozatori îl formează decisiv pe Gheorghe Crăciun,
despre felul în care ea se încrustează în temperamentul şi în „ADN-ul“ său de
scriitor. Contrariile (întruchipate de cei doi) îl fascinează şi îl modelează
în egală măsură pe scriitorul Gh. Crăciun (e vorba de sfîrşitul anilor
’70-începutul anilor ’80) – aşa cum ele reglează, adeseori, în extraliterar, viaţa
individului. Interesant e că, de la un punct încolo, aceste contrarii se
întîlnesc, Radu Petrescu se întîlneşte cu Mircea Nedelciu – în literatura pe
care o practică, dar şi în viaţa reală, fiindcă Gh. Crăciun i-l prezintă lui
Radu Petrescu pe tînărul său prieten şi coleg de facultate. Crăciun îl cunoaşte
pe Radu Petrescu în 1978 (el urma să
dispară subit, în 1982), cînd îl vizitează la Bucureşti, la recomandarea lui
Horia Bernea (pe atunci era profesor la Tohan, unde înfiinţase „un
cenaclu-laborator de creaţie“ pentru elevii săi şi venea să-i ceară părerea
despre textele copiilor lui Radu Petrescu, care experimentase el însuşi în
domeniu, ca profesor la Petriş şi Prundul Bîrgăului). În aceeaşi perioadă, Crăciun
continua să frecventeze Cenaclul optzecist „Junimea“ (condus de Ov. S.
Crohmălniceanu), dar – recunoaşte el – a ţinut o vreme secret faptul că-l
frecventa pe Radu Petrescu.
Atmosfera novatoare, tinerească, experimentală,
provocatoare a cenaclului – în care Nedelciu strălucea în mod particular, ca
lider informal al grupului bucureştean – nu se potrivea, în aparenţă cu calmul
politicos şi grav, uşor distant al lui Radu Petrescu, prozator flaubertian,
rafinat, fascinat de clasici şi trăind în recluziune în casa lui din Grădina
Icoanei: „Radu Petrescu – scrie Crăciun – a fost unul dintre puţinii scriitori «bătrîni»
care m-au încurajat în căutările mele, şi asta într-o primă perioadă de
experimentalism radical, în multe privinţe riscant. Îndemnurile de a continua
ceea ce începusem veneau din partea unui prozator fascinat înainte de toate de
clasici, cu o scriitură clasică, cu o cultură întemeiată pe marii autori
renascentişti şi pe romancierii secolului al XIX-lea, aparent fără nici o
legătură cu proza noastră de la sfîrşitul anilor ’70“ (p. 57). Să nu uităm,
însă, contextul socio-politic al acelor ani, dar şi izolarea în care trăia Radu
Petrescu (era un marginal, un scriitor care nu publica, la fel ca şi ceilalţi
tîrgovişteni, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa) – iar
această marginalitate era, în fond, una comună cu aceea resimţită de tinerii
optzecişti cenaclieri (dintre ei numai Nedelciu reuşise să-şi publice, în 1979,
volumul de debut, Aventuri într-o curte
interioară – pe care Radu Petrescu îl citeşte, la recomandarea lui Crăciun).
În plus, ceea ce îl atrage pe Crăciun la Radu Petrescu – în societatea închisă
a comunismului (în care singura şansă a unui absolvent de Litere era să fie
profesor la ţară) – este opţiunea de a-şi trăi viaţa ca/în literatură,
„posibilitatea de a-şi transforma existenţa zilnică într-o istorie individuală
simptomatică, fapt care mă atrăgea irezistibil, pentru că eu însumi ajunsesem
să cred pe vremea aceea în posibilităţile prozei ca într-o şansă acordată
biografismului“ (p. 57). Crăciun îl va vizita periodic (venind de la Braşov) pe
Radu Petrescu, cu care poartă „nesfîrşite dezbateri“ şi polemici literare, fiind
însoţit uneori de prietenii săi, Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi pictorul Ion
Dumitriu. Eu văd în această atracţie a contrariilor vechea fascinaţie a
conflictului dintre vechi şi nou, dintre clasic şi (post)modern, dintre
efervescenţa nervoasă a textualistului Nedelciu (prozatorul cotidianului) şi
aşezarea gravă, „înceată“, a flaubertianului Radu Petrescu (prozatorul ce iese
din durata cotidiană, interesat de ordinea cosmică, a ideilor platoniciene).
Cu
temperamentul său de ardelean, Gheorghe Crăciun se plasează à mi-chemin între tradiţie (clasicism,
trecut) şi inovaţie (experimentalism, prezent), aspirînd către „încetineala“
lui Radu Petrescu, către modul lui de a scrie „încet“, care-l fascinează. Iată
un pasaj de mare frumusețe evocatoare și literară: „Lucrînd la această
construcție, în care eu însumi am devenit un soi de personaj proustian, mi s-a
întîmplat să mă întorc în tăcere (...) la anii cînd eram încă un scriitor fără
cărți și la derutele mele din acea perioadă, cînd am avut șansa de a-l cunoaște
pe Radu Petrescu. M-a încercat de fiecare dată un frison de emoție. Acel timp mi-a
rămas depozitat în memorie, învăluit într-o inexplicabilă anxietate. Încă îmi
lepădam pieile. Știu că apoi m-am trezit prins într-o aventură, nici astăzi
încheiată, pornită în căutarea scrisului
încet (s.a.)“ (p. 36).
Vocația prieteniei
În texte de la începutul anilor ’80 sau tîrzii, din anii 2000, Crăciun
formulează – aşa cum se întîmplă şi în cazul lui Nedelciu – unele dintre cele
mai pertinente, mai fine consideraţii despre cărţile lui Radu Petrescu, fie ele
de ficţiune (romane ca Matei Iliescu,
Ce se vede etc.) sau de eseistică (aşa
cum e Meteorologia lecturii, o carte
a unui rafinat cititor). Lucrul este valabil şi în cazul lui Nedelciu – volumul
adună pagini dintre cele mai bune care s-au scris despre liderul generaţiei ’80,
dispărut prematur în 1999 (sînt pagini la care am făcut adesea apel în cartea
pe care am consacrat-o lui Nedelciu, Proza
lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii,
Tracus Arte, 2011; sînt, de altfel, lucruri pe care mi le-a spus şi personal,
în discuţiile pe care le-am avut cu privire la Mircea Nedelciu). A se vedea
texte precum „Un outsider al literarului“ (2001), „Meteorologie, arheologie și
presiune subacvatică“ (2001) sau „Plimbări prin curtea interioară“ (2002). Dar
menționez aici, în mod special, textul „Formula lui Orlando“ – inclus inițial
în romanul Pupa russa (însoțit de o
precizare), dar retras ulterior (cum scrie Carmen Mușat în nota de subsol) –,
un pasaj literar superb, în care evocarea lui Nedelciu se amestecă cu ficțiunea
și cu reflecția despre propria sa interioritate, vorbind despre „omul interior“
(care e autorul acestui text) versus
„omul exterior“, orientat către social, care era Nedelciu. Deși multe lucruri
îi despart – Nedelciu este un prozator dinamic, al cotidianului, al camerei
foto și al „transmisiunii directe“, în vreme ce Radu Petrescu este un scriitor
livresc și pictural, atemporal și static –, Nedelciu se întîlnește, totuși, cu
Radu Petrescu într-un punct important: explorarea convențiilor literare pînă la
ultima lor limită – în cuvintele lui Crăciun, într-un text despre Radu Petrescu
din 1982: „Există un implacabil al creației care face din orice încercare de
revoltă împotriva convențiilor date o formă de capitulare“ (p. 77).
Crăciun avea o vocaţie a prieteniei şi o putere de a se lăsa fascinat cu
totul rare (Cioran făcea „exerciţii de admiraţie“ abia la bătrîneţe), care,
însă, nu îi umbresc inteligenţa critică în eseurile pe care le consacră celor
doi prieteni-mari scriitori. În orice caz, Crăciun ne arată, în această carte, că
literatura şi critica sînt, în egală măsură, biografie, că teoria şi critica nu
mai sînt – de pe vremea telquelismului şi a textualismului – exerciţiu rece,
pur analitic, ci ele implică emoție, trăire afectivă.
Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte
(fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea
Nedelciu, ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, prefață de
Carmen Mușat, Editura Polirom-Cartea Românească, 2016, 312 p.
Apărut în Observator cultural din 16.12.2016
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu