Vârsta consacrării

La Editura Polirom, a apărut, la sfârşitul anului 2014, antologia de autor semnată Dan Sociu şi purtând titlul celui mai recent volum al poetului – Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014, un volum elegant, cu ilustraţii de Felix Aftene şi postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu. Nu ştiu dacă în cazul poetului douămiist Dan Sociu (n. 1978) antologia de faţă echivalează cu clasicizarea (aşa cum lasă să se înţeleagă, la un moment dat, postfaţatorul, semnalând clasicizarea formulei poetice în sonetele şi poeziile cu rimă şi ritm, o formulă clasică reluată, de altfel, perfect ironic şi postmodern), dar sigur este că ea reprezintă un moment de consacrare, venit, iată, la 15 ani de la debut. Timpul nu cruţă pe nimeni, nici măcar pe tinerii contestatari şi „mizerabilişti” ai anilor 2000. Dan Sociu este, într-adevăr, unul dintre scriitorii/ poeţii douămiişti care au confirmat, iar antologia aceasta arată – deşi autorul a intervenit puţin în aranjarea cronologică a poemelor – traseul evoluţiei lui Dan Sociu, de la textele de debut, directe, minimaliste şi mizerabiliste, la poemele de maturitate, în care îşi fac loc, încetul cu încetul, discursivitatea şi intertextul livresc – horribile dictu –, de care douămiiştii se dispensau declarat şi sistematic. 

Este evoluţia de la, să spunem, versuri de genul: „în fiecare seară mă întorc în cămin abătut/ pentru că nu enici unşpe/ şi eu aş mai fi rămas/ eu aş mai fi băut/ cu prietenul meu eugen care a alergat după ultimul troleibuz// deschid uşa/ rugându-mă să nu fie nimeni în cameră/ să fie plecaţi la discotecă sau oriunde că/ îi urăsc nici măcar/ şi e ciudat dacă e camera goală/ parcă parcă încep puţin să-i iubesc” (Fratele păduche, din volumul omonim, 2004), la versurile din poemul care dă titlul antologiei şi ultimului volumul de poezie publicat (Vino cu mine ştiu exact unde mergem, 2013): „E interesant cum ne începem poveştile cu o descriere a vremii/ ca şi cum am fi înţeles că primul lucru de spus despre noi/ e că plouă, ninge, bate vântul sau nu.// Sunt şi poveşti care se petrec în afara vremii/ dar e greu să le spui pentru că din păcate/ aceleaşi poveşti se întâmplă şi în afara memoriei.// (...)// Mai mult, amintirile sunt produse de meteorologie/ după legi şi în scopuri obscure, dacă e să credem în scopuri şi legi/ într-un domeniu unde, ca să fac şi o glumă, suntem cam în ceaţă tot timpul”. Comună celor două poeme scrise la distanţă de aproape 10 ani este tonalitatea melancolic-ironică; altfel, „ritualizarea banalului” (cu o formulă folosită, în epocă, de poeţii optzecişti) se face simţită şi în poezia din primele volume a lui Dan Sociu, urmând ca mai târziu ea să facă loc şi unei întoarceri a livrescului, unei recuperări a tradiţiei literare (prin versificările ironic-tradiţionale, cu rimă şi/sau ritm; prin ecourile postmoderne din Eminescu, Mircea Ivănescu ş.a.). 

Deşi o generaţie insurgentă, care s-a revoltat împotriva statu quo-ului nu numai în societate, ci şi în literatură, douămiiştii au avut, totuşi, ca referinţă imediată poezia optzecistă şi, prin ea, poezia beatnicilor americani. Poezia lui Dan Sociu este nu numai minimalistă (sau mizerabilistă, cum i s-a spus în anii 2000, evocând sărăcia, precaritatea vieţii de zi cu zi şi lipsa de perspective, în acel prim deceniu postcomunist), ci şi biografistă sau personistă (în sensul personismului inventat, la mijlocul secolului XX, de poetul american Frank O’Hara – un poet des evocat la Cenaclul Litere din Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu, dar pe care Dan Sociu nu l-a frecventat). În acest sens, antologarea textelor poetice din volumele succesive poate semăna cu un „roman autobiografic”, cum notează în postfaţă Bogdan-Alexandru Stănescu: textele vorbesc, în registru derizoriu, umoristic, melnacolic, ironic (după caz), despre cotidian, soţie, fiică, divorţ, iubiri de adolescenţă, figura tatălui (mort în adolescenţă), studenţie şi, mai recent, despre mediile virtuale, televiziune, Internet etc. 

Dan Sociu a ales să închidă antologia de autor cu o suită de poeme clasicizante în formulă (tonalitate, rimă, ritm) – echivalând, pentru mine, cu un gest de umor împotriva unei clasicizări timpurii a... mizerabilismului. Oricum ar fi, Dan Sociu rămâne unul dintre cei mai buni poeţi douămiişti, ajunşi, iată, la vârsta consacrării. Citez, la final, câteva versuri scrise în registru clasicizant şi intertextual (Eminescu, Cărtărescu) din O clipă strălucitoare de perfecţiune: „Ce ştii tu străină din vis/ de viaţa mea, ce să ştii despre viaţă/ tu n-o să fii cu mine dimineaţă/ când o să mă trezesc închis/ în aceeaşi lume concretă/ sub acelaşi tavan şi-n acelaşi pat/ cu-o zi mai bătrân, fără chef, cocoşat/ peste aceeaşi chiuvetă”.

Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014, cu ilustraţii de Felix Aftene, postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu, Iaşi, 2014, 238 p.

Apărut în România literară nr. 9/ 27 februarie 2015