Mizele sociale ale romanului

Cu Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (Polirom, 2014), Dan Lungu (n. 1969) a ajuns la cel de-al cincilea roman (pentru a nu mai pune la socoteală cele două volume de proză scurtă şi antologiile coordonate, legate de cultură şi mentalităţi în comunism): Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), 2004, Sînt o babă comunistă!, 2007 (ecranizat de Stere Gulea), Cum să uiţi o femeie, 2009 şi În iad toate becurile sunt arse, 2011. Scriitor dintre cei mai traduşi la ora actuală, Dan Lungu, sociolog ca formaţie, are această conştiinţă profesională a scriitorului occidental de a fi prezent pe piaţă, cu o carte nouă, la cel mult doi ani de zile. Temele sale sunt, întotdeauna sociale, ele abordează aspecte ale societăţii româneşti în postcomunism – iar formaţia pe care o are la bază îi furnizează, cred, cazuri documentate, detaliate, care îi pot servi ca sursă de inspiraţie literară. Aşa se întâmplă şi în cel mai recent roman al său, care are în centru cazul Rădiţei, o fetiţă rămasă în grija bunicilor, în anii ’90, fiindcă mama ei pleacă la muncă în Italia spre a face rost de bani pentru întreţinerea familiei. 

Împreună cu Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, Dan Lungu (scriitori de vârste apropiate)  formează ceea ce se numeşte deja „grupul prozatorilor ieşeni” – un grup de prozatori care mizează foarte mult pe social, pe recuperarea literară a mentalităţilor comuniste şi postcomuniste, aşa cum o face, de două decenii deja, filmul românesc din noul val (de altfel, Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu sunt şi scenarişti, iar Sînt o babă comunistă! al lui Dan Lungu a fost, cum spuneam, ecranizat). Cei trei scriitori – buni profesionişti, deşi aflaţi uneori la limita demonstrativului în abordarea subiectelor mentalitare – au prins un moment favorabil, acela al interesului masiv al occidentalilor pentru tot ceea ce ţine de comunismul est-european. Ne confruntăm, în cazul prozei lui Dan Lungu, dar şi a celorlalţi prozatori ieşeni, cu un fenomen specific vremurilor noastre postcomuniste şi postmoderne (nu numai în literatură, dar şi în film): preponderenţa criteriului social, în defavoarea celui estetic, în receptarea romanelor sale. Dacă ar fi, totuşi, să găsim filiaţia imediată a acestui tip de proză socială, aş spune că ea se trage, indubitabil, din proza optzecistă a cotidianului (ilustrată cu strălucire de un Mircea Nedelciu, dar şi de alţii, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Ioan Groşan, Ioan Lăcustă etc.), o proză „la firul ierbii” care submina, în anii ’80, ideologia comunistă oficială, şi care astăzi recuperează – la modul ironic – tocmai acele reflexe ori sechele mentalitare care au „formatat” mentalul colectiv pentru o perioadă, iată, înfiorător de lungă. Accentul s-a mutat, însă, de la excelenţa estetică şi aşa-zicând tehnică a textului la calitatea lui de înalt indicator social. 

Foarte inegal în redarea limbajelor diverselor personaje, cu pasaje analitice stângace, cu fraze defectuoase, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu este, în schimb, un foarte puternic roman social, bine documentat şi interesant prin problematica în sine, prin faptul că reconstituie în literatură fenomenul emigraţiei româneşti (cu toate implicaţiile sale asupra familiilor rămase acasă), în căutare de locuri de muncă şi câştig de bani, la începutul anilor ’90. O amplă imagine a României acelor ani, văzută din exterior, de către cei plecaţi la munca de jos în Italia şi Spania, dar şi de către occidentalii înşişi, care apelează la forţa de muncă românească ieftină, cu convingerea că România este – ne mai aducem aminte? – o ţară barbară şi necivilizată. O ironie amară face ca, odată cu criza financiară şi economică globală din 2008 – care, în România, se resimte în continuare –, interesul cărţii lui Dan Lungu să sporească şi mai mult, pentru că asemenea cazuri de emigrare a românilor pentru a presta munci nu tocmai măgulitoare devin din nou de actualitate. 

Revenind la roman, aşa cum ne-a obişnuit deja, Dan Lungu mizează pe oralitate şi pe mixul de limbaje transcrise; el pune în scenă, şi aici, un dialog al mai multor voci, în cele 29 de capitole ale cărţii. Pe lângă expresia directă a personajelor, scriitorul uzează şi de un narator obiectiv, la persoana a III-a, care împrumută adeseori perspectiva unui personaj sau a altuia (de cele mai multe ori, a Rădiţei, dar şi, spre final, a bunicului ei, de pildă, bătrânul Cosoi etc.). Aşa cum s-a spus, paginile cele mai reuşite ale cărţii sunt acelea în care evoluează Rădiţa – pagini de introspecţie, de regulă, în care vocea este a naratorului obiectiv, dar perspectiva este a copilului. De fapt, Rădiţa este personajul-reflector al cărţii, din perspectiva ei, şi filtrate prin sensibilitatea ei excesivă (cum se întâmpla altădată cu Mini, personajul Hortensiei Papadat-Bengescu), aflăm o serie de evenimente care se petrec în familie (inclusiv finalul-şoc al cărţii). Lui Dan Lungu îi reuşeşte registrul stilistic al copilăriei; fetiţa are 10-11 ani, dar apar în carte şi alţi copii, prieteni ai Rădiţei, printre ei Veronica şi Marc, fratele ei mai mic. Iată un exemplu: rămasă în grija bunicilor (sora ei, Mălina, pleacă să locuiască „la apartament” împreună cu tatăl), Rădiţa, copil însingurat şi introvertit care duce dorul mamei, se refugiază adesea în jocul „de-a Dumnezeu”: „Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni şi lumea să se mişte după şoaptele sale, putea să se joace aşa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la aşa distanţă nu avea nici o putere. La început, chiar când l-a născocit, jocul nu avea nici un nume şi probabil că nici nu i-ar fi dat vreunul, fiindcă nu vorbea despre el cu nimeni, dar într-o zi, când Buna era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri şi are grijă nu numai de fiecare om, ci şi de fiecare vieţuitoare şi plantă, şi atunci a ştiut că ea se juca de-a Dumnezeu. (...) Privitul cerului era cel mai periculos dintre jocurile ei secrete, dar îi era imposibil să se abţină de la el. Iar privitul cerului de pe bloc nu se compara cu nimic altceva, fiindcă nici din grădină, nici din copac şi nici măcar de pe magazia de lemne nu se vedea atât de curat, fără pic de margini”. Jocul „de-a Dumnezeu” conţine, evident, şi o trimitere simbolică la psihologia copilului-centru al universului, care va face loc, treptat – în cazul Rădiţei – unei maturizări precoce, dublate de izolare, de închidere în sine, dar şi de dezvoltarea unor manii de comportament (provocate de lipsa mamei şi, în genere, a familiei). 

Mai puţin reuşite sunt capitolele care o au în centru pe Letiţia, mama Rădiţei, plecate în Italia să aibă de grijă de o femeie în vârstă, Nona (în casa unei familii bogate). Readucând în discuţie aspecte sociale ale anilor ’90 – sărăcia şi şomajul din România, complexele de estici în raport cu occidentalii, frustrările de tot felul legate de nivelul de civilizaţie şi lipsa de orizont provocată de sărăcie şi înapoiere –, romanul frizează, de multe ori, demonstrativul, notaţia schematică. La prima plată în Italia, Letiţia „plângea de mila părinţilor, a colegilor şi a tuturor celor care se chinuiau cu un salariu de mizerie şi care nu vor afla niciodată ce înseamnă să trăieşti decent. Plângea pentru că nu i se părea corect ca unii să se nască în România şi alţii în Italia, Spania sau America“. La rândul lor, în ţară, cei plecaţi la muncă în Italia şi Spania sunt taxaţi de percepţia publică (au joburi incerte, ruşinoase ş.a.m.d.). Copiii rămaşi în ţară au, şi ei, evoluţii diverse: unii suferă de lipsa părinţilor, alţii dezvoltă un snobism al obiectelor, vestimentaţiei, banilor trimişi periodic de părinţi din străinătate. E interesant – din punct de vedere sociologic – acest joc de perspective, şi mai ales jocul psihologic prin care românii emigraţi (o adevărată comunitate, care se întâlneşte la petreceri româneşti la Anagnina, o zonă de agrement la periferia Romei) – care trăiesc, în Italia, de pildă, în condiţii mizere (în case şi vagoane de tren părăsite etc.) – nu vor să se întoarcă în ruptul capului, încercând să se convingă singuri că în ţară le-ar fi mult mai rău (şi bucurându-se de veştile rele care le parvin prin intermediul presei). 

Aici intervine un alt personaj (reuşit), Laura, veche cunoştinţă a Letiţiei, care – în ciuda unei naturi frivole şi aventuriere – supravieţuieşte cu greu în Italia, împreună cu soţul ei, făcând diverse joburi, dintre cele mai dificile şi mai... exotice: antologice sunt cele câteva pagini în care Laura îi povesteşte Letiţiei despre slujba ei în casa cu iguane! Iată: „M-am deprins cu obiceiurile iguanelor şi am învăţat să prepar o masă echilibrată... Casa era la dispoziţia lor, ca şi grădina. Dante şi Beatrice erau adevăraţii stăpâni ai locului şi erau capricioşi nevoie mare. La parter aveau amenajat un terariu imens, luminat de becuri cu ultraviolete, pentru zilele ploioase, înnorate sau pentru când pur şi simplu aveau chef să stea acolo. (...) ... eu eram servitoarea lor. O servitoare bine plătită, e drept“. În fine, mă opresc aici cu discutarea aspectelor sociale (surprinse în detaliu în carte: există, în cazul bătrânului Cosoi, şi o evocare a momentului revoluţiei!). Cert e că, vreme de trei ani, Letiţia aproape că nu-şi doreşte să revină în ţară, pretextând mereu creşterea cheltuielilor celor de acasă (părinţii ei renovează casa, soţul şi fata cea mare, Mălina, cer şi ei mai mulţi bani) – răstimp în care, cu excepţia Rădiţei, cei din familie se obişnuiesc cu absenţa sa şi cu banii trimişi, nedorindu-i nici ei întoarcerea. Finalul-şoc adaugă o notă de senzaţional romanului, care trenează către sfârşit. 

Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu este, aşadar, un roman inegal şi cu o puternică miză socială (locală, dar şi de export). Pe cât de mult câştigă proza contemporană de acest tip în ceea ce priveşte audienţa, racordarea la problemele cu care se confruntă societatea românească actuală, pe atât de mult pierde ea în plan estetic (împins cumva în subsidiar). 



Apărut în Observator cultural nr. 761/ 27.02.2015

Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 360 p.