Foto: Ana Toma
Andrei Bodiu, poetul şi prozatorul, eseistul şi universitarul braşovean
dispărut prea repede dintre noi în 2014 (la nici 49 de ani), a pregătit pentru
tipar, în acelaşi an, un volum de poezie care a apărut, din păcate, postum: Firul
alb (Tracus Arte, 2014). Debutat în volumul colectiv Pauză de respiraţie
(Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea,
Andrei Bodiu face parte din „Grupul de la Braşov“ (vezi autorii citaţi mai sus,
cărora li se adaugă şi Marius Daniel Popescu, scriitor emigrat şi afirmat în
Elveţia după 1990), un grup de poeţi (dar şi prozatori) nouăzecişti formaţi în
siajul optzeciştilor, avîndu-i ca mentori pe Gheorghe Crăciun şi Alexandru
Muşina. Intelectuali braşoveni de prim-plan, cei care au pus bazele Facultăţii
de Filologie din Braşov (după 1990), şi în acelaşi timp buni prieteni, Gheorghe
Crăciun, Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu au plecat, pe rînd, prea devreme
dintre noi; au lăsat, în schimb, o „moştenire“ literară durabilă, vizibilă (mai
ales) în rîndul tinerilor absolvenţi de filologie braşoveni.
Format în spiritul acelei poetici a cotidianului optzeciste, al poeziei
„denotative“ (cu termenul propus de Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei
moderne), Andrei Bodiu scrie, la rîndul său, o poezie a cotidianului – a
detaliului banal, de zi cu zi, ori a incidentului (marcat cu dată şi an!), în
sensul, aş spune, acelor „instantanee“ fotografice pe care le realiza celebrul
Henri-Cartier Bresson. Aici e vorba de instantanee de viaţă marcate în/prin
limbaj, de o poezie aşa-zicînd prozaică, ce se construieşte din notaţii
sincopate ale cotidianului. Într-adevăr, poezia lui Andrei Bodiu din Firul
alb funcţionează în acest ritm sincopat al instantaneelor cotidiene, spre
deosebire, de pildă, de acea mişcare mai amplă, continuă, de „ritualizare“ a
cotidianului din poezia/proza unui Marius Daniel Popescu şi, mai general, din
poezia optzecistă: „Un om tînăr/ Vorbind singur pe stradă/ Gesticulînd gata să/
Te atingă din greşeală.// O femeie între două vîrste fardată/ Uşor nedormită
vorbind/ singură la casa de bilete/ apoi în metrou// O fată care spune tare/
Unui perete: «uimeşte-mă»// Un fir alb subţire desparte lumea în două“.
Am citat poemul Firul alb, care deschide şi dă titlul volumului,
introducînd, prin sintagma „firul alb“, un laitmotiv – premonitoriu, aş spune
acum – al morţii, al fragilităţii graniţei dintre viaţă şi moarte. Şi aş mai
pune în relaţie adjectivul „alb“ cu tipul de notaţie „albă“, denotativă,
deseori descriptivă, practicată de poet. Pe de altă parte, să nu ne lăsăm
furaţi de taxonomii, de clasificări strict teoretice, fiindcă poemul e adeseori
un amestec de denotaţie şi conotaţie, şi mai ales – aşa cum ţinea să remarce
Alexandru Muşina – este definit de un ritm, de o sintaxă, care-l scoate din
zona „pură“ a denotaţiei. Iată, în acest sens, un poem de mare frumuseţe, de
mare melancolie (melancolia apare şi în alte poeme în carte), care face saltul
de la denotaţie la metaforă: „Azi un şofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a
întrebat dacă ştiu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era dimineaţă şi lapoviţă
într-un sfîrşit de octombrie/ Iar lumea mergea spre centru spre şcoli.// Mi-am
strîns umerii atît/ Cît să iau în piept căldura din maşină.// Pînă la Livadă am
schimbat guverne preşedinţi Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./
Purta ochelari cu dioptrii mari cît/ Parbrizul prin care ne chinuiam să ieşim“
(Taxi Driver). Un alt poem melancolic Philip Seymour Hoffman este
la pagina 46: „Purtai şapcă şi ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea
împachetat în zahăr./ Ai luat un gît de şampanie./ Ţi s-a părut proastă i-ai
privit pe ceilalţi/ Fiecare era întruchiparea singurătăţii tale./ [...]/ Ai mai
luat un gît de şampanie ai rîs/ glasul lui Truman Capote s-a auzit din/ Încăperea
alăturată“. În poemul Miercuri seara, joi dimineaţa, apar, de altfel,
explicit „melancolia şi resemnarea“ – stare difuză a întregului volum, care
îmbracă adesea, într-un văl de ceaţă, notaţiile cotidiene ale poemelor; în
surdină se insinuează, de fapt, tema morţii, numită ca atare în Omul fără
stare ori în poemul 2 august 2011, unde, pe fondul consumerismului
occidental instalat şi la noi – Carrefour, supermarket, cheesburger etc. –
„discutăm despre cît de greu se găseşte astăzi/ un loc de veci“.
Poemele din Firul alb aparţin, cum spuneam, acestei poetici
optzeciste a înregistrării realităţii cotidiene, a dezemfatizării textului
poetic, a evitării convenţiilor şi clişeelor (vezi „ce convenţie cumplită/ ce
clişeu ordinar“, înViaţa căprioarei), dar şi a folosirii numelor
proprii, de persoane reale (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu,
Radu Cosaşu etc.): „Ai dreptate Caius e bine să/ Ai bani.// Acum cînd mîncăm/
Creveţi scoici şi peşte/ Pe malul Mediteranei cu Adriana“ (Juan de Borbo).
Andrei Bodiu consacră trei poeme (morţii) lui Alexandru Muşina: Lumină
galbenă, Cu Caius, bînd bere într-un bar în care n-am mai intrat niciodată şi
Alexandru Muşina, din care citez ultimele versuri: „Se lasă liniştea peste
sat. Tu pui picior peste picior/ legeni puţin dreptul. Ne priveşti/ Cu ochii
tăi obosiţi şi odihniţi deopotrivă“.
Am lăsat pentru final seria de şase poeme intitulate Viena copiilor,
dintre care cel dintîi se potriveşte cumva acestor zile insurecţionale, de
revoltă a tinerilor împotriva establishmentului: „Azi pe 24 aprilie copiii au
luat// În stăpînire Viena cu miile/ Au strigat au scandat/ Împotriva
guvernului.// Guvernul s-a făcut nevăzut./ Copiii au strigat în faţa clădirii
din Hochburg apoi/ Au dat-o pe bere pe vin pe tării au coborît în metrou au/
Continuat să ţipe să vorbească tare foarte tare// De parcă nu toată lumea ar fi
a lor“ (Viena copiilor (I)). Andrei Bodiu nu e un poet al
subiectivităţii, stările şi emoţiile transpar cu discreţie, în surdină, din
spatele notaţiilor prozaice, aproape impersonale. Poeticitatea se naşte, la el,
din contingenţă, în proximitatea acestui „fir alb subţire“, care „desparte
lumea în două“. În Firul alb – apărut, din păcate, postum –, Andrei
Bodiu îşi dă toată măsura de poet: melancolic şi dominat de imaginea morţii,
este un volum de mare calitate literară, de o mare fineţe a stării poetice
ascunse în instantaneul prozaic.
Andrei Bodiu, Firul alb, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 72 p.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu