Kamel Daoud îl rescrie pe Camus

Kamel Daoud este un foarte cunoscut jurnalist politic algerian şi deţinătorul Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014)/ Cazul Meursault, contraanchetă (Editura IBU Publishing, traducere de Cristina Radu) – un roman-replică la Străinul lui Albert Camus, care a stîrnit deja un mare interes în spaţiul francofon. Lansată recent la Gaudeamus – în traducerea românească –, cartea a fost finalistă (şi favorită) la Premiul Goncourt, în 2014, şi a obţinut, în România, Premiul Goncourt – alegerea studenţilor români (2014). Jurnalist (militant pentru libertatea de gîndire şi de expresie) de mulţi ani (fost redactor-şef) la Le Quotidien d’Oran, dar foarte prezent şi în mediile on-line (de pildă în jurnalul on-line, în franceză, Algérie-focus), Kamel Daoud mărturisea (în interviul pe care mi l-a acordat în vară, la Bookfest, la Bucureşti) că s-a simţit dintotdeauna, întîi de toate, scriitor, şi abia apoi jurnalist. Acest prim roman al său îi oferă ocazia să-şi arate, într-adevăr, talentul de prozator. Deşi scris ca replică la Străinul lui Camus (necitat ca atare niciodată; apare doar numele lui Meursault şi, cel mai adesea, apelativul „eroul tău“, adresat celui căruia îi vorbeşte naratorul), Cazul Meursault, contraanchetă reuşeşte să evite demonstrativul ori teza, fiind, în schimb, un roman eseistic (cu accente filozofice) inteligent construit şi vibrant. Naratorul se numeşte Haroun, el este fratele arabului ucis de Meursault în Străinul lui Camus şi spune aici – unui „tu“, scriitor ori jurnalist interesat de romanul lui Camus şi de protagonistul acestuia – cealaltă poveste, a arabului, personajul anonim, fără istorie, fără chip şi fără drept de replică din Străinul.

Depăşirea perspectivei postcoloniale

La început, pare a fi vorba de o perspectivă postcolonială, de dreptul la replică, de vocea celui supus, umilit, aici ucis în mod absurd –, un drept la replică făcut în numele unei „justiţii a echilibrelor“, nu a tribunalelor, cum spune Kamel Daoud. Victima arabă primeşte un nume şi o biografie: se numeşte Moussa şi, în lipsa tatălui (dispărut fără urmă), e capul familiei, compuse din M’ma şi fratele cel mic, Haroun. Odată cu moartea absurdă a lui Moussa – împuşcat de un francez în mod gratuit, pe plajă, la ora două dupăamiaza –, Haroun creşte şi se maturizează sub influenţa dominatoare şi deviantă, cumva, a mamei sale, care proiectează asupra fratelui mai mic nu numai instinctele sale de femeie singură, dar şi dorinţa de răzbunare pentru moartea lui Moussa (o moarte în cazul căreia Haroun ia în calcul şi existenţa unei femei de care s-ar fi îndrăgostit Moussa). Altfel spus, Kamel Daoud introduce în ecuaţie o mamă dominatoare, care îl va împinge pe Haroun – cel care păstrează memoria şi îi dă voce arabului ucis – la o altă crimă, la fel de gratuită, de absurdă, în scopul răzbunării: în zilele Războiului de Independenţă, cînd se comit multe crime în numele eliberării, Haroun va ucide un francez (pe Joseph Larquais, o rudă a familiei de francezi în casa cărora muncea M’ma, şi în care se instalează ei doi după eliberare), dar la modul gratuit, drept pentru care stîrneşte nedumerirea.

„O sosie a ucigaşului“

Împuşcată (cu două focuri de armă) la ora două noaptea (într-un fel de simetrie nocturnă), pentru că se refugiase în curtea casei ocupate de Haroun şi mama sa, victima nu a fost omorîtă – în opinia anchetatorilor algerieni – „pentru motivele corecte“, şi nici la timpul potrivit: „«Trebuia să îl ucizi împreună cu noi pe francez, în timpul războiului, nu săptămîna asta!» I-am răspuns că asta nu ar fi schimbat mare lucru. Surprins, fără îndoială, tăcu înainte să ragă: «Ba asta schimbă totul! ». Avea o privire răutăcioasă. Am întrebat ce ar fi de schimbat. Începu să bălmăjească cum că ar fi o diferenţă cînd ucizi şi te lupţi în război, că noi nu eram criminali, ci eliberatori, că nimeni nu mi-a dat ordin să ucid un francez şi că ar fi trebuit să o fac înainte (s.a.) [de eliberare, n.m.]“. În felul acesta, Haroun devine un alt „străin“ – dar algerian – în faţa alor săi, care şochează prin „stranietatea“ sa (e chiar termenul folosit şi de Kamel Daoud). Peste timp (la mulţi ani distanţă după moartea arabului lui Camus, în timpul Războiului de Independenţă algerian), Haroun reface destinul lui Meursault. Debutînd, aşadar, cu o perspectivă postcolonială, „contraancheta“ lui Daoud deconstruieşte, în cele din urmă, opoziţia binară colonişti vs colonizaţi, ajungînd la cazul general-uman, care-i apropie, la final, pe cei doi, pe Meursault şi pe Haroun. Ambele crime sînt gratuite, iar pe de altă parte, crima are oroarea ei, nimic nu o poate justifica. 

Descoperind – din nou, prin intermediul unei femei, Meriem, de care se îndrăgosteşte –, existenţa unei cărţi care vorbeşte despre moartea fratelui său (un intertext cu care Daoud lucrează, de fapt, pe tot parcursul cărţii), Haroud descoperă şi identitatea de destin cu Meursault, se identifică, aşadar, cu „străinul“, cu celălalt („l’autre“): „Bărbatul acela, scriitorul tău, îmi furase geamănul, pe Zoudj, chipul meu şi chiar unele amănunte din viaţa mea, precum şi amintirile legate de interogatoriul prin care trecusem! […] Era o glumă perfectă. Căutam urmele fratelui meu, îmi regăseam propria răsfrîngere, descoperindu- mă ca pe o sosie a ucigaşului. Am ajuns în cele din urmă la ultima frază din carte: «[…] nu-mi mai rămînea decît să doresc ca în ziua execuţiei mele să am mulţi spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură». […] Ultimele rînduri m-au răscolit. O operă de artă, prietene. O oglindă întinsă sufletului meu şi devenirii mele în ţara asta, între Allah şi plictis“. Iată cum, peste timp, Haroun devine un alt „om revoltat“, în Algeria postcolonială, şi mai mult decît atît, un militant pentru libertatea de gîndire şi de expresie: „Să urlu că nu mă rog, că nu-mi fac abluţiunea, că nu ţin post, că n-o să merg niciodată în pelerinaj, că beau vin […]. Să zbier că sînt liber, iar Dumnezeu este un semn de întrebare, nu un răspuns, că vreau să îl întîlnesc singur, ca atunci cînd m-am născut sau cînd o să mor. […] Tu trăieşti în altă parte, nu poţi înţelege prin cîte trece un bătrîn care nu crede în Dumnezeu, nu merge la moschee, nu aşteaptă paradisul, care nu are nici nevastă, nici copii şi care îşi expune libertatea ca pe o provocare“.


Un roman camusian 

Romanul lui Daoud este, de fapt, foarte camusian, o foarte curajoasă pledoarie pentru libertate în spaţiu islamic, o libertate care – în condiţiile actuale ale culturii islamice – reprezintă, într-adevăr, o „provocare“ (jurnalistul şi scriitorul a fost ameninţat cu fatwa, de altfel, şi se deplasează cu gardă de corp). Început ca roman postcolonial, continuat ca roman psihanalitic – protagonistul dominat de mamă şi împins la crimă în scopul răzbunării –, Cazul Meursault, contraanchetă sfîrşeşte ca un roman care pledează – în limba foştilor colonişti – pentru emanciparea mentalitară a Algeriei şi în genere a spaţiului cultural islamic. De notat şi faptul că scriitorul surprinde nu numai mizeria oraşelor şi a satelor algeriene în perioada colonială, foametea şi exploatarea indigenilor, dar şi dezamăgirea şi criza intervenită după dobîndirea independenţei, precum şi numeroasele crime (făcute de algerieni) din timpul Războiului pentru Independenţă. Cazul Meursault, contraanchetă este un roman cu mesaj puternic, ce reuşeşte să dea carnaţie unui discurs de tip eseistic-filozofic. Un roman angajat şi politic, intertextual, care nu încetează nici o clipă să fie foarte literar.

Interviul cu Kamel Daoud aici.
Fotografii de la lansare aici.

Kamel Daoud, Cazul Meursault, contraanchetă, traducere din limba franceză de Cristina Radu, Editura IBU Publishing, Bucureşti, 2015, 160 p.

Apărut în Observator cultural nr. 801/ 04.12.2015