„Scrisul meu este un
omagiu adus literaturii”
Săptămîna trecută, scriitorul francez Pierre Lemaître,
recompensat în 2013 cu Premiul Goncourt pentru romanul Au revoir là-haut (Albin Michel, 2013), a fost prezent
la Bucureşti pentru lansarea romanului său în traducere românească, La
revedere acolo sus (Editura Trei, traducere de Tristana Ir),
prilej cu care am stat de vorbă despre meseria de scriitor, dar şi de profesor
de literatură. Pierre Lemaître s-a dedicat scrisului după o lungă carieră de
profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale poliţiste au avut
succes de public şi de critică, obţinînd şi premii: Travail
soigné (Prix Cognac, 2006), Robe de marié
(Meilleur Polar Francophone, 2009), Cadres noirs
(Prix Le Point du Polar européen, 2010). În română a mai apărut romanul
poliţist Alex (Editura Trei, 2012, traducere
de Doru Mareş).
Aţi început prin a ţine cursuri de literatură,
după care aţi ajuns la roman şi la scenariu de film. Cum aţi ajuns la roman şi
cum aţi trecut apoi de la romanul poliţist la romanul istoric (să-i spunem
aşa)?E adevărat că am avut un parcurs destul de atipic: la 25 de ani,
cînd voiam să devin romancier, nu am reuşit să-mi public primul roman; acum,
cînd mă uit peste manuscrisul acela, îmi dau seama că era, într-adevăr, foarte
prost. Între timp, a trebuit să fac altceva în viaţă pentru a mă putea
descurca: am predat cursuri de literatură (franceză şi străină) pentru adulţi
(niciodată pentru copii). Am predat vreme de douăzeci de ani literatura
adulţilor care erau în formare continuă, în special bibliotecari: literatura
franceză, europeană, americană şi analiza textului literar. Aveam un seminar
timp de o săptămînă, în cadrul căruia treceam în revistă diferitele metode de
analiză a textului literar. Toate acestea mi-au oferit o bună bază conceptuală,
iar cînd am trecut de 55 de ani, am publicat primul meu roman: un roman
poliţist, se numeşte Travail soigné şi este, în fond, un omagiu adus
literaturii. De fapt, întregul meu scris reprezintă în mod constant un omagiu
adus literaturii. M-am întrebat de ce. Răspunsul este: pentru că literatura m-a
„hrănit“ toată viaţa, din ea mi-am extras resursele, fie că scriam roman sau
scenarii sau că predam cursuri de literatură. Aproape tot ceea ce ştiu datorez
literaturii. Să spunem că, fiind un scriitor tardiv, îmi plătesc datoria faţă
de literatură printr-un perpetuu exerciţiu de admiraţie.
Cum aţi ajuns la acest roman istoric, a cărui
acţiune e plasată la finele Primului Război Mondial? Ce interes are această
perioadă istorică pentru Franţa de astăzi?
De fapt, romanul meu nu vorbeşte
despre Primul Război Mondial – aici nu cred că aş fi avut ceva original de spus
–, ci despre ceea ce urmează războiului. Am vrut să scriu un roman despre
dificultăţile pe care le-au întîmpinat cîţiva oameni, după sfîrşitul
războiului, de a se integra într-o societate care nu se mai poate ocupa de ei
şi în care nu mai au nici un loc. Pentru a-i face pe cititori să înţeleagă
acest lucru, am fost nevoit – din punct de vedere tehnic, să spunem – să încep
cartea cu o scenă de război (concretă, carnală), însă romanul se ocupă cu
adevărat de destinul personajelor după război; aşadar, romanul nu este despre
Primul Război Mondial – cum tind să considere mulţi –, ci despre consecinţele
lui în plan social.
Dar, deja din acest prim
capitol, avem de-a face cu un narator ironic: e acolo o scenă teribilă de
front, în urma căreia ai impresia că personajul nu va supravieţui (e îngropat
de viu), dar acesta – culmea – revine din morţi, va fi unul dintre
protagoniştii cărţii. De ce aţi ales această soluţie narativă – un narator care
anticipează, devoalează lucruri care se vor petrece în viitor, îşi ironizează
chiar personajele?
Orice roman presupune un contract
implicit între cititor şi autor. Ne întrebăm adesea care e natura acestui
contract. Eu încerc să-mi impun propriii mei termeni în privinţa acestui
contract: 1. vă voi spune o poveste; 2. eu sînt cel care face acest lucru; 3.
aveţi încredere în mine şi urmaţi-mă pe parcursul celor aproape 600 de pagini –
la final, puteţi spune: mi-a plăcut sau nu, m-a plictisit etc., dar cel puţin
acordaţi-mi acest credit iniţial şi, în schimb, eu voi încerca să vă ofer
delectare; 4. nu vă cunosc, sînteţi un cititor abstract pentru mine; în clipa
în care scriu nu ştiu cine va fi cititorul, sufăr cumva de neputinţa de a-l
cunoaşte. Modul meu de a reduce distanţa dintre mine şi dvs. este de a vă da
impresia că spun povestea cu voce tare. Şi pentru a vă da impresia acestei
proximităţi, intervin în text, vă iau drept martor al întîmplărilor, uneori
ironizez personajul pentru că-l găsesc ridicol, dar alteori îmi stîrneşte
admiraţie. Veţi vedea că există, la un moment dat, un personaj în carte,
Merlin, care mi se pare de-a dreptul ridicol, dar care face lucruri admirabile:
veţi vedea că intervin adesea, ca narator, în povestea acestui Merlin, tocmai
pentru a continua acest tip de conversaţie cu cititorul/cititoarea mea
necunoscută. E adevărat, e vorba de un truc narativ, dar care corespunde unei
anumite concepţii despre meseria de romancier pe care o practic: încerc să
propun un contract narativ între mine şi cititor, iar acesta din urmă e liber
să-l admită sau nu, deci să-i placă sau nu cartea.
Aşadar, atunci cînd scrieţi, îi aveţi întotdeauna
în minte pe cititori, scrieţi pentru cititori?
E complicat de spus, pentru că,
de multe ori, uit de cititor şi scriu pentru plăcerea ficţiunii înseşi. Gabriel
García Márquez, care a murit recent, spunea într-un interviu: în clipa în care
începeam să mă plictisesc în povestea mea, mă gîndeam că şi cititorul va fi la
fel de plictisit, şi mă întrebam cum să o continui în aşa fel încît atît eu,
cît şi cititorul să fim curioşi mai departe. Păstrînd proporţiile – nu vreau să
mă compar, totuşi, cu Márquez –, încerc să fac, tehnic vorbind, acelaşi lucru;
altfel spus, scriu pentru un cititor care nu ar fi foarte diferit de mine, şi
mă gîndesc că, atunci cînd mă plictisesc ori cînd jubilez scriind o scenă sau
alta, şi el poate avea aceleaşi reacţii ca ale mele. Altfel, publicul cititor e
ca o loterie...
Aţi declarat că scrisul dvs. este un omagiu adus
literaturii; aţi debutat tîrziu, după 50 de ani, cu un roman poliţist, dar
v-aţi ocupat toată viaţa cu literatura. Care e, de fapt, raportul dvs. cu
literatura, nu este şi constrîngător să trăieşti mereu în interiorul ei?
Sincer, nu e absolut deloc
constrîngător. De cînd am început să scriu romane, raportul meu cu literatura a
rămas neschimbat. Citesc mai puţin, pentru că romancierii, în genere, citesc
puţin. Înainte eram un mare cititor, acum citesc mai puţin, însă trecînd de la
cursurile despre literatură la scris am rămas, totuşi, în acelaşi mediu. Mi-am
schimbat cumva meseria în interiorul aceleiaşi sfere care se numeşte
literatura. Jean-Paul Sartre spune, în Les mots/Cuvintele, de pildă,
că el e un produs al literaturii („il est né de la littérature”); într-un mod
asemănător, fără să mă compar cu Sartre – sper că sesizaţi toate ghilimelele
cînd îi citez pe Márquez sau pe Sartre –, pot spune că şi eu m-am născut din
literatură, cele mai puternice emoţii, senzaţii şi amintiri ale vieţii mele
sînt aproape toate literare. Aşadar, pentru mine nu e o constrîngere să
continui să trăiesc şi să scriu în interiorul literaturii, ci mai degrabă o încercare
de a-i da înapoi literaturii ceva din imensul beneficiu pe care mi l-a adus.
Încerc să-mi plătesc, cît se poate de onest, datoria faţă de ea. Literatura –
ca şi psihanaliza, de care am fost pasionat o vreme, ori structuralismul etc. –
este o grilă de lectură a lumii, într-adevăr, şi ca orice grilă, are limitele
sale, însă pentru mine este aceea care mă ajută să mă apropii cel mai mult de
oameni, să mă raportez cel mai adecvat la lume.
Ce înseamnă pentru dvs. să obţineţi Premiul
Goncourt la 60 de ani?
E un adevărat miracol (rîde).
Vestea bună e că porţile se pot deschide pentru oricine, la orice vîrstă –
poate mai puţin celor mai bătrîni decît mine (rîde). Dar am să vă fac o
mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui: vreme de cîteva luni, faptul că
am obţinut Premiul Goncourt mi s-a părut atît de miraculos, încît eram bîntuit
de multe ori de acelaşi coşmar: visam că mi se lua înapoi premiul. Cineva venea
şi-mi spunea: „E o eroare, trebuie să daţi înapoi premiul“. Iar eu întrebam:
„Dar ce să dau înapoi?“. Pentru că premiul e imaterial, nu e un obiect concret
pe care să-l poţi înapoia. M-am trezit tremurînd, cîteva luni la rînd. Am
scăpat de coşmar în felul următor: le-am spus celor de la Academia Goncourt că
pe vremuri anunţau cîştigătorul, în mod tradiţional, printr-o scrisoare. I-am
spus, aşadar, lui Bernard Pivot, preşedintele Academiei Goncourt, că s-a
pierdut această tradiţie, şi i-am trimis scrisoarea pe care Roger Vailland a
primit-o, în anii ’50, pentru a fi înştiinţat că a primit Premiul Goncourt.
Bernard Pivot mi-a răspuns: „Aveţi dreptate, ar trebui să revenim la această
tradiţie“, şi mi-a trimis şi mie o scrisoare asemănătoare. Nu i-am mărturisit,
totuşi, niciodată că am cerut această scrisoare pentru ca, în cazul în care
coşmarul meu revenea, să pot avea o dovadă care să-mi arate că e numai un
coşmar...
Cum aţi făcut trecerea de la romanul poliţist la
romanul aşa-zicînd istoric?
Nu împărtăşesc deloc părerea că
am trecut de la un gen romanesc la altul. Singura diferenţă e că nu există o crimă
şi un anchetator aici, altfel eu continui să apelez la procedeele cunoscute:
suspans, climax etc. Dar stilul şi chiar personajele seamănă foarte mult cu
cele ale romanului poliţist. La început chiar am vrut să fac un roman poliţist,
însă intriga pe care o aveam nu se potrivea, şi atunci am ales această formulă.
Poate că aici stă originalitatea cărţii, în mixul de formule: roman istoric
tradiţional, roman ironic, roman poliţist – poate că cei care au acordat
Premiul Goncourt au apreciat chiar reuşita acestei combinaţii.
Şi critica socială implicită.
Da, într-adevăr, e vorba în roman
şi de o critică socială: personajele ilustrează cazul unor oameni care, reuşind
să supravieţuiască războiului, nu mai reuşesc să-şi găsească locul în
societate. De altfel, e specific literaturii ca, prin intermediul unor
personaje şi situaţii, să transmită un mesaj. Louis Aragon, în prefaţa tardivă
la romanul Aurélien, are o frază care mi se pare că funcţionează
foarte bine pentru romanul meu: „Aurélien este un om care, la sfîrşitul
războiului, nu-şi mai găseşte locul în societate“ – este exact cazul
personajelor mele. Ele au făcut tot ceea ce li se ceruse în război, au cîştigat
războiul, dar după aceea, se regăsesc într-un sistem care le refuză un loc –
această critică socială nu este valabilă numai pentru perioada de după război,
ci şi pentru epoca noastră, a se vedea, de pildă, situaţia celor care, după o
viaţă de muncă, ajung şomeri la 50 de ani.
Aveţi în lucru o nouă carte?
Nu vă pot da multe detalii în
acest sens. Ca mulţi scriitori, lucrez în acelaşi timp la mai multe cărţi: pe
de o parte, un roman poliţist, iar pe de alta, întrevăd cel puţin două romane
cu acţiunea plasată în anii ’30-’40. Ele se dezvoltă cumva independent de
voinţa mea, aşa că rămîne de văzut în ce direcţie mă voi duce cu următoarea
carte.
Apărut în Observator cultural nr. 723/ 23.05.2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu