Jurnalul de bucătărie al Norei Iuga

Casa de Editură Max Blecher a reeditat în 2012 volumul Norei Iuga, Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie (apărut iniţial în 1986 la Cartea Românească, cu titlul Piaţa cerului), un volum mixt de poezie, proză şi secvenţe evocatoare, biografice – carte ce readuce, peste timp, atmosfera apăsătoare a anilor ’80, dar păstrează şi urmele cenzurii (ediţia a doua semnalează cuvintele cenzurate din prima ediţie, ca şi pe cele cu care au fost înlocuite cele dintâi). Cenzura s-a manifestat atunci inclusiv la nivelul titlului cărţii: titlul iniţial, Jurnal de bucătărie, a părut un titlu prea puţin serios, aşadar potenţial subversiv. Altfel, el marca, la mijlocul anilor ’80 – ca şi poezia tinerilor, pe atunci, optzecişti – refugiul într-un cotidian pigmentat cu livresc şi incursiuni în imaginar, ca replică la realitatea cenuşie. Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie e un volum puternic şi astăzi, interesant ca formulă (prin mixul de tipuri de text, poezie, proză, jurnal) – deşi în epocă, probabil din pricina caracterului hibrid, nu s-a bucurat de atenţia pe care o merita.

„O bucătărie – scrie autoarea în prima secvenţă, „În căutarea unei definiţii” – poate fi deci un salonaş monden sau o cafenea literară, dar, de cele mai multe ori, ea care nu se interesează de ţinuta exterioară, ea care în zile de totală apatie miroase a mucegai şi ratare, ea ca o cenuşăreasă deznădăjduită, are revelaţia miracolului. Atunci bucătăria devine un sanctuar bântuit de umbre. La masa ei de lemn negeluit, noaptea, când se sting toate zgomotele zilei, îmi încep aventura, scriu.” Bucătăria din apartamentul de două camere devine, în anii ’80, un spaţiu de întâlniri literare (sunt evocaţi, de pildă, Virgil Mazilescu, Mariana M(arin), Marius R(obescu) ş.a.), dar şi unul de evadare creatoare, în imaginar, în textul scris – moment în care bucătăria de bloc se transformă într-o „piaţă a cerului”. Cu alte cuvinte, „explozia spaţiului închis e în acest volum deosebit de spectaculoasă”, cum observă pertinent, în epocă, Valeriu Cristea (citat pe coperta a patra a ediţiei de faţă). Între gesturile prozaice ale gătitului şi acelea insolite ale scrisului (cu o vagă aluzie livrescă, suprarealistă, la întâlnirea de obiecte întâmplătoare: „Nimic mai grotesc decât o maşină de scris pe masa de bucătărie, printre coji de ouă şi de cartofi, cuţite şi strecurătoare”), textele Norei Iuga din acest volum combină, aşadar, prozaismul explicit, notaţia terre à terre tăioasă – dezabuzată, fără orizont – cu mişcarea contrară (tipică autoarei), vitală, explozivă, imaginativă: „şi în fond acolo/ deasupra norilor se pregăteşte iar/ dimineaţa promisă/ ca o cravaşă deasupra deşertului”.

Organizate în secvenţe sub forma unor notaţii pe parcursul unui an (notaţii aproape lunare, care debutează sistematic cu câte un text intitulat voce), textele volumului aparţin unei scriitoare trecute de prima tinereţe, la care dezabuzarea indusă de cenuşiul cotidianului comunist e uneori dublată de o descurajare – la nivel textual – produsă de înaintarea în vârstă şi de o pierdere a încrederii în limbajul poeziei: „Când eram mai tânără mă refugiam în poezie. Acum cuvintele se aşază unele lângă altele cu ostilitate şi tac. Parcă şi-au pierdut frivolitatea, nu mai ştiu să flirteze. Mă încăpăţânez şi insist”.

Deşi amare, textele Norei Iuga nu sunt niciodată lipsite de vitalitate (de o vitalitate tipică scrisului autoarei), care va căpăta ulterior accentele unei senzualităţi, unui erotism specific. Închei cu o splendidă secvenţă gastronomic-alegorică (o notaţie din 23 octombrie), ce topeşte laolaltă ironia, amărăciunea, dar şi o mică doză (senină) de umor: „Deschiderea unui borcan de dulceaţă dimineaţa, când ceaiul abureşte paharele înalte şi feliile unse cu unt dormitează pe farfuria înflorată – iată o operaţie reconfortantă. Se taie sforicica şi se dezlipeşte uşor marginea încreţită a celofanului. Apoi vine surpriza. Un strat de puf gri-verzui uşor bombat ca blăniţa unui animal adormit. Ia să vedem, dacă apăs acum cu degetul perniţa asta de mucegai, mai respiră, se mai crispează, se mai revoltă când pătrund în intimitatea ei ca un agent al poliţiei de moravuri tulburând extazul micilor făpturi desfrânate? Parcă Dumnezeu face altceva?... Şi găurile negre nu sunt tot atâtea corpuri delicte?”

Apărut în România literară nr. 14/ 5 aprilie 2013