O hartă a literaturii române postbelice

Sanda Cordoş, cunoscutul critic şi istoric literar de la Cluj – conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“, unde conduce Departamentul de literatură română şi teoria literaturii –, a publicat în 2012 o nouă carte, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (Cartea Românească). E vorba de douăsprezece eseuri reunite aici sub o viziune comună, care face apel la aceleaşi concepte de lucru, discutate succint în primul capitol, Reprezentări şi identităţi. Reprezentări identitare. Texte în egală măsură de istorie literară, dublată adesea de observaţii ce ţin de sociologia literară, dar şi texte de analiză literară aplicată sau de analiză comparatistă, eseurile Sandei Cordoş se mişcă uşor, cu acurateţe, dar şi cu fineţe, între reprezentările literare „transversale“ şi cele „individuale“, configurînd o „hartă a literaturii române postbelice“. Surprinzînd ideologii literare, reprezentări comunitare şi teme majore ale literaturii române întinse pe o jumătate de secol (deceniile 5-10 ale secolului trecut), cartea Sandei Cordoş reprezintă unul dintre cele mai importante titluri de istorie şi critică literară apărute anul trecut şi, în genere, o carte ce se înscrie în bibliografia obligatorie a cercetătorilor care se ocupă de literatura română postbelică şi contemporană.

Un discurs multidisciplinar

„Indiferent [...] de deceniul, ideologia sau problematica pe care o investighează – scrie autoarea în capitolul teoretic introductiv –, fie că se ocupă de reprezentări transversale (la fixarea cărora participă operele mai multor scriitori), fie de cele individuale (care angajează doar opera unui singur autor) [s.a.], eseurile de faţă încearcă să traseze o hartă a literaturii române postbelice, evidenţiind ideologii literare şi reprezentări comunitare acute şi de neignorat şi să dea seama, astfel, de forţa de reprezentare identitară a literaturii, ca şi de puterea de seducţie a lumii asupra căreia se exercită, cu atît mai seducătoare (într-o ecuaţie proprie artei) cu cît este mai primejdioasă.“

Trecînd, aşadar, dincolo de estetic, deschizîndu-se către „realitate“, către social, politic şi ideologic – dar păstrînd ca primă condiţie sine qua non valoarea estetică a textelor literare –, eseurile Sandei Cordoş investighează, riguros şi sensibil, cu uneltele studiilor culturale (dar cu amendamentul permanent al valorii estetice), peisajul literar românesc al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.

Fixînd – ca un cercetător care se respectă – cadrul teoretic al analizelor sale literare, Sanda Cordoş defineşte accepţiile în care foloseşte termenul de „reprezentare literară“ şi în particular pe acela de „reprezentare identitară“. Concept vast, întrebuinţat în discipline umaniste diverse, reprezentarea desemnează în literatură „momente şi procese variate ale actului literar: producerea textului, structura acestuia, viziunea şi relaţia cu realitatea, raportul cu cititorul etc.“. Pentru Sanda Cordoş, condiţia indispensabilă a reprezentării literare, „puterea ei de a semnifica, rezistenţa pe termen lung“ este dată, cum spuneam, de calitatea ei estetică. „[...] numai pe baza acestei solidităţi artistice – merge mai departe autoarea – se poate exercita funcţia (şi, totodată, accepţiunea secundă, însă de neignorat) de reprezentare socială [s.a.] a literaturii, adică acea calitate a universului imaginar de a da un răspuns unic şi irepetabil unor probleme, nelinişti, convulsii şi angoase comunitare“. Citîndu-l pe Daniel-Henri Pageaux, dar şi pe Antoine Compagnon – care identifică sursa schimbării tot în Poetica lui Aristotel, prin valorificarea reprezentării (mimesisul) ca recunoaştere –, Sanda Cordoş notează un lucru important, anume că tendinţa dominantă în studiile literare din ultimele decenii este de „a reconsidera literatura ca pe o modalitate (sui generis) a cunoaşterii omenescului, de a sublinia dimensiunea existenţială a acesteia şi de a analiza textul literar «ca document antropologic» (Daniel-Henri Pageaux)“.

În fine – pentru a încheia precizările conceptuale – „dat fiind faptul că realitatea cu care literatura intră în relaţie nu mai este natura, realitatea empirică ori mediul social, ci, cel mai adesea (şi la fel de imprecis), realitatea umană, cred că literatura se poate defini tot mai decis ca o reprezentare a identităţii, ca o reprezentare identitară [s.a.], păstrînd dinamica (şi, nu o dată, tensiunea) dintre individual şi comunitar pe care termenul de identitate o implică“. Problematica identitară este, de altfel, în viziunea Sandei Cordoş, şi pe bună dreptate, tema majoră a literaturii române postdecembriste, într-o epocă de tranziţie, confuză şi convulsivă – o epocă în care, spre deosebire de anii ’60-’80, literatura îşi pierde poziţia centrală (fie ea ideologizată ori subversivă) în cîmpul social, devenind „un discurs oarecare, dacă nu marginal“. Cartea Sandei Cordoş se aşază, în felul acesta – ca puţine cărţi de gen de la noi – în tendinţele cele mai recente ale cercetărilor literare, făcînd dovada unui discurs multidisciplinar (cu multe referinţe bibliografice la studii de sociologie literară, de pildă), foarte informat şi cu largă deschidere, nelipsit de detalii analitice de fineţe.

Primele cinci eseuri, Ideologia realismului socialist în România, Modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu în anii ’50 sau Un tăcut semn de întrebare, 1956: calendarul oficial, Lectura clandestină în România comunistă. Cîteva aspecte şi Dreptul la nefericire investighează literatura română în perioada comunistă, începînd cu realismul socialist al anilor ’50 şi cu transformarea discursului literar în instrument de propagandă oficială, continuînd cu relativa liberalizare de la mijlocul anilor ’60 şi încheind cu „strîngerea şurubului“ după Tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu şi revenirea la discursul literar triumfalist.

Făcînd apel la documente oficiale, dar şi la mărturii individuale, scriitoriceşti, Sanda Cordoş reconstituie nuanţat şi, uneori, savuros – deopotrivă în evocări de istorie literară şi în analize de text – o întreagă dinamică a supunerii, complicităţilor, dar şi a gesturilor orgolioase, subversive, de nesubordonare literară ale scriitorilor în epocă (cu deosebire în timpul tipicelor reuniuni de partid sau din cadrul Uniunii Scriitorilor din România, înfiinţate în 1947, după model sovietic).

În capitolul introductiv, autoarea considera că „rolul excepţional“ şi „audienţa remarcabilă“ a literaturii în comunism se datorau unui alt tip de reprezentare decît acela oficial, ce recupera „moduri de existenţă şi valori marginalizate sau condamnate politic, absente (pentru că interzise) din alte tipuri de discursuri publice“. În Dreptul la nefericire, ea adaugă, en guise de conclusion: „Tocmai prin faptul că s-a străduit să se sustragă optimismului oficial, literatura a jucat un rol atît de important în totalitarism. A fost, pentru decenii, singurul limbaj cu circulaţie publică în care s-a scris despre nefericire, nelinişte şi suferinţă şi în care cititorul a reuşit să-şi identifice propria sa viaţă interioară“.

Cel mai pasionant eseu, aproape epic, din această serie este 1956: calendarul oficial, în care Sanda Cordoş analizează cu subtilitate – pe parcursul evenimentelor oficiale, în care sînt implicaţi scriitorii, ale anului ’56 – mişcările de culise, „conurile de umbră“, răbufnirile la constrîngerile oficiale, gesturile incontrolabile de nesupunere ale scriitorilor. Fiindcă, observă cercetătoarea, dincolo de tot ce îi separă politic şi literar, „scriitorii anilor ’50 sînt legaţi prin însăşi condiţia lor profesională, în care intră orgoliul, nevoia de libertate şi conştiinţa apartenenţei la o altfel de breaslă (dacă nu la o elită)“. De reţinut aici încă un principiu important al studiului de istorie literară în contemporaneitate: luarea permanentă în calcul a „palierelor marginale ale creativităţii“, a „tăcerii apăsate (fie ea impusă ori liber aleasă)“, a fenomenelor (literare) alternative şi în genere a tot ce înseamnă reacţii de tip supapă.

Reprezentarea identitară în literatura postdecembristă

Simptomatic este cazul lui Radu Cosaşu – istorie de altfel celebră, căci reluată deseori în seria Supravieţuirilor sale ca „un veritabil topos narativ“ – care gafează impardonabil la Consfătuirea tinerilor scriitori din ’56, ţinută în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, în prezenţa a peste 300 de participanţi, printre care toate personajele oficiale. Ca şi N. Labiş (mai prudent totuşi), Cosaşu „cere drepturi artistice pentru literatură“, ajungînd fără să vrea să marcheze „deviaţionismul anului“, căci vorbeşte despre o „coexistenţă complicată“ printre vechi şi nou, ca şi despre relevanţa cazului rar în literatură (ce contravine tipicului, promovat de ideologia oficială). Urmează o serie de tribulaţii, tînărul scriitor cu convingeri comuniste (culmea!) va fi nevoit ulterior să scrie o scrisoare de căinţă şi de autocritică adresată lui Leonte Răutu; în orice caz, gestul lui „produce emulaţie“ în rîndul tinerilor şi al prietenilor, iar Cosaşu primeşte inclusiv felicitările „prinţului zilei“, Petru Dumitriu. Eseul se opreşte şi asupra altor „momente explozive“, de data aceasta de la primul Congres al Scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie), înregistrînd reacţiile umorale şi grandomane ale lui Zaharia Stancu, apărarea lui Ov. S. Crohmălniceanu, îndrăznelile lui Titus Popovici, Marin Preda sau discursul ambiguu, cu dublu tăiş, al proaspăt recuperatului şi prestigiosului Tudor Arghezi – totul în spiritul aceleiaşi intenţii de restituire a gestului de nesupunere, a gestului implicit şi a marginalului într-un moment „dens“ de istorie literară comunistă, de maximă ideologizare (an încheiat cu moartea bruscă a lui Nicolae Labiş).

În eseul consacrat „lecturii clandestine“ în comunism – cercetare de istorie şi sociologie literară –, autoarea urmăreşte, pe de o parte, felul în care se realizează cenzura şi „politica interdicţiei“ (prin dispoziţii şi regulamente oficiale), iar pe de alta, modalităţile subterane prin care oamenii se sustrag interdicţiei oficiale şi reuşesc să citească în clandestinitate. Un punct de interes aparte îl reprezintă cele trei căi de lectură clandestină pe care le identifică Sanda Cordoş: 1. „cărţile existente în bibliotecile particulare constituite înainte de 1948“ (de regulă bibliotecile profesorilor, precum biblioteca lui Tudor Vianu); 2. cărţile procurate de la anticarii ce vînd cărţi interzise; 3. cărţile provenite din străinătate, care au fost chiar, în primii ani ai dictaturii comuniste, „corp delict în procese politice“ (se face referire, desigur, la procesul lotului Constantin Noica, iniţiat în 1958). Lectura a avut în epocă „funcţii esenţiale, vitale“, anume „de protecţie, rezistenţă, eliberare interioară şi formare a spiritului critic“.

O a doua mare preocupare a cărţii este dată de reprezentarea identitară în literatura română postdecembristă (în roman, în speţă), concept de lucru căruia i se alătură aici cele de nomadism şi de migraţie – şi ea include aproape toate celelalte eseuri (mai puţin unul singur, despre reprezentările Italiei în literatura română postbelică): Imaginar românesc la scriitorii germani originari din România, Cine sîntem? Romanul identitar, Noii nomazi. Tema migraţiei în literatura română postcomunistă, Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu între teorie şi practică. Cu aplicaţii la Orbitor, Doamna Bovary în România socialistă şi De la August Prostul la huligan. Sanda Cordoş se mişcă cu aceeaşi uşurinţă – şi, important, fără nici un parti-pris!, cu un interes egal condiţionat de calitatea estetică – în analiza romanelor unor autori din generaţii diferite (Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Petre Barbu, Florina Ilis, Radu Pavel Gheo, Bogdan Suceavă etc.). Spaţiul nu-mi permite să mă opresc mai în detaliu asupra analizelor, însă e de spus că Sanda Cordoş vine, de fiecare dată, cu interpretări pertinente, cu accente de fineţe. În literatura de după 2000, criticul şi istoricul literar vorbeşte despre un fenomen de „detabuizare a României“, arătînd că tinerii romancieri „reinventează narativ o ţară“, făcînd-o „dacă nu suportabilă, atunci inteligibilă şi accesibilă“. În Orbitorul lui Mircea Cărtărescu identifică „o dimensiune metafizică şi o natură evanghelică“ ce se opun post­modernismului asumat de romancier. Aş alege, de aici, în special, eseul Doamna Bovary în România socialistă, un text remarcabil, în care Sanda Cordoş analizează, într-o perspectivă comparatistă, Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi Provizorat de Gabriela Adameşteanu. Criticul observă, de pildă, capacitatea lui Gh. Crăciun de a intui natura feminină doar în „dimensiune senzorială şi sexuală“ şi mai puţin emoţională (aceasta „ocolită ingenios prin deficitul de suflet al eroinei“), ca şi „tema obsesivă a scripturalităţii“, care o dublează pe aceea a corporalităţii, mod de  a spune că Leontina rămîne, totuşi, o fiinţă de hîrtie, o fantasmă scripturală a prozatorului.

Racordată la cele mai recente tendinţe ale cercetării literare, făcînd dovada unui spirit deopotrivă de rigoare şi de fineţe, cartea Sandei Cordoş se situează în bibliografia obligatorie a studiilor de literatură română contemporană. Vibratilă (vorba lui Al. Cistelecan), critica literară practicată de Sanda Cordoş urmează afirmaţia lui Radu Petrescu, aşezată drept motto, potrivit căreia cartea este „un loc în care viaţa este mai densă“.

Apărut în Observator cultural nr. 670/ 19.04.2013