Revista presei internaţionale. Scriitorii români invitaţi la Salon du livre, prezentaţi în revistele literare franceze

Ca avanpremieră la Salon du livre de la Paris (22-25 martie 2013) – unde România este ţara invitată de onoare –, revistele Magazine Littéraire şi Lire au publicat, în numărul din martie, dosare consistente despre cei 27 de scriitori români invitaţi la eveniment. Dosarele acestea substanţiale, care premerg unui fapt important pentru literatura română şi promovarea ei peste hotare, reprezintă, cred, unul dintre argumentele clare şi normale împotriva celor care continuă să creadă că România este „altfel”, izolată sau ignorată.
„Le cahier critique“ Spécial Roumanie din Magazine Littéraire se întinde pe 20 de pagini: prefaţat de un text de ansamblu semnat de cunoscuta traducătoare Laure Hinckel (care a participat, la solicitarea Centrului Naţional al Cărţii din Franţa, la selectarea scriitorilor români pentru Salon du livre), dosarul conţine prezentări atente ale tuturor celor 27 de autori, în ordine alfabetică – semnate de mai mulţi cronicari: Alexis Liebaert, Évelyne Bloch-Dano, Pierre-Édouard Peillon, Jean-Yves Masson, Juliette Einhorn, Jean-Baptiste Harang, Marie Fouquet, Pierre Assouline, Bernard Quiriny, Aliette Armel, Bernard Fauconnier, Aliocha Wald Lasowski, Clémentine Baron, Hervé Aubron, Alexandre Gefen, Alexis Brocas, Noémie Sudre, Vincent Landel şi Thomas Stélandre. Fiecare autor e prezentat cu cel puţin cîte o carte tradusă în franceză: „Probabil că acesta este cel mai substanţial dosar dedicat literaturii române în ultimii 25 de ani într-o revistă literară franceză“, afirmă Matei Vişniec, în textul său de la RFI (publicat pe site: http://www.rfi.ro/articol/special-paris/salonul-cartii-paris-dosare-dedicate-romaniei-revistele-literare-franceze).
„Nutrim în Franţa – afirmă în editorialul său Joseph Macé-Scaron, directorul publicaţiei – iluzia că cunoaştem literatura română, sub pretextul că putem avansa numele unor autori precum Tristan Tzara, Ionesco, Mircea Eliade, Cioran, Vintilă Horia sau Panait Istrati... E adevărat că unele dintre aceste nume ilustre au hrănit cursul cel mai intim al literaturii noastre. [...] Literatura română este infinit mai bogată şi mai complexă. Meritul acestui Salon, încă o dată, este de a-l face pe cititor să meargă şi pe alte cărări. Pentru a-i însoţi pe toţi aceia care au o «inimă aventuroasă», pentru a relua acest titlu al lui Jünger, Magazine Littéraire a ales să-i prezinte pe cei 27 de autori români care vor fi la Paris pentru acest eveniment“.


Cum spuneam, dosarul e precedat de un bun text de prezentare semnat de Laure Hinckel, care se opreşte asupra contextului literar mai general al României postdecembriste. Ea subliniază abundenţa scrierilor memorialistice imediat după căderea comunismului, în 1989, ca şi absenţa, în primii ani post­revoluţionari, a genului romanesc: „[...] anii ’90 au fost anii «re-umanizării» prin memorie. Catharsisul colectiv trebuia să parcurgă acest drum. Au fost publicate sute de jurnale intime, de poveşti tulburătoare despre gulagul românesc, de confesiuni vinovate“. Resu­recţia romanului, la începutul anilor 2000, scrie Laure Hinckel, e marcată de reîntoarcerea la limbajul crud şi la un realism dur („ultrarealism“ e termenul folosit de traducătoare): „«Renaşterea» romanului, la cumpăna anilor 2000, face loc cu prisosinţă ultrarealismului, limbajului crud şi denunţării necruţătoare a unei societăţi ruinate de dictaturi“. Scriitorii din generaţii mai vechi, precum Ana Blandiana – pe care traducătoarea o citează cu o afirmaţie politică şi literară simptomatică pentru anii postdecembrişti: „Libertatea de cuvînt a diminuat importanţa cuvîntului“ –, dar şi cei mai tineri, afirmaţi la începutul anilor 2000 (precum Dan Lungu) „au rezistat“ şi „se află, astăzi, la Paris“, continuînd acelaşi demers de descriere a realităţii, fie ea cea propagandistică de ieri sau cea publicitar-capitalistă de astăzi. Urmează o trecere în revistă a scriitorilor invitaţi, cu mici descrieri stilistice şi tematice.
După textul lui Laure Hinckel se succed – pe cîte o pagină (sau cel puţin o jumătate de pagină) – prezentările tematico-stilistice ale fiecărui scriitor în parte. Spicuiesc, spre exemplificare, secvenţe de ici-colo: „În ţările ex-comuniste – scrie pe bună dreptate Alexandre Gefen –, satira funcţionării regimurilor totalitare a devenit, de la Zinoviev la Kundera, un gen literar major, indisociabil de experienţa absurdului. Scenarist al Noului Val românesc, Răzvan Rădulescu îi inventează o versiune burlescă şi fals naivă, fără nici cea mai mică urmă de «ostalgie», poveste a unei vieţi ima­ginare care îi va seduce pe cititorii francezi ai şcolii Minuit, ca şi pe cei ai lui Mihail Bulgakov şi ai scriitorilor realismului magic“, afirmă cronicarul despre Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, roman tradus în franceză de Philippe Loubière (éditions Zulma).
În regimul totalitar ceauşist, scrie Alexis Liebaert despre romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (tradus în franceză de Nicolas Cavaillès, éditions Gallimard), fericirea amoroasă nu e la ordinea zilei: „În infernul acesta, pe care Gabriela Adameşteanu îl descrie într-un limbaj de o elegantă simplitate, fericirea nu este, în mod evident, o chestiune la ordinea zilei. [...] Iubirii îi vor urma delăsarea, apoi resentimentul. Nu era bine să iubeşti în ţara Conducătorului“.


Despre Radu Aldulescu – prezent la Salon du livre cu romanul Amantul Colivăresei, primul său roman tradus în franceză (de Dominique Ilea) – Évelyne Bloch-Dano scrie: „Oralitatea, verva, puterea cuvîntului său au făcut ca Radu Aldulescu să fie comparat cu Louis Ferdinand Céline din Călătorie la capătul nopţii sau din Moarte pe credit“.
„Fals candidă, mai ales cînd se concentrează asupra personajului principal, scriitura lui Savatie Baştovoi lasă loc unor discursuri în aparenţă dezlînate, care apar drept tot atîtea enigme pentru cititor“, notează Pierre-Édouard Peillon despre scriitorul basarabean Savatie Baştovoi. Enigmele se rezolvă la final, cînd această eterogenitate discursivă e citită ca o replică la tendinţa nivelatoare a sistemului sovietic oprimant.
„În zadar a ales Cioran limba franceză ca limbă în care să scrie, pentru a se afirma mai bine ca scriitor francez – scrie Pierre Assouline în prezentarea consacrată lui Gabriel Liiceanu (prezent la Salon du livre cu două traduceri: Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran, urmată de Cioran. Continentele insomniei, traducere de Alexandra Laignel-Lavastine; respectiv Uşa interzisă, traducere de Michelle Dobré şi Marie-France Ionesco) –, fiindcă au rămas întotdeauna anumite «lucruri» (sentimente, emoţii, afecte, confidenţe) care, în cazul lui, ca şi în cazul atîtor expatriaţi, nu se puteau exprima decît prin cuvintele limbii de dinainte. De aceea, fiind vorba de Cioran, acordăm în mod natural un anumit interes oricărei mărturii venind dinspre România, chiar dacă nu e vorba neapărat de revelaţii legate de anii săi de tinereţe cu simpatii fasciste“.
Spaţiul mă obligă să mă opresc aici cu exemplificările din textele de prezentare. Însă toate sînt executate cu atenţie de către cronicarii francezi convocaţi la realizarea dosarului Spécial Roumanie, dosar din care fac, aşadar, parte scriitorii (în ordine alfabetică): Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Savatie Baştovoi, Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoeşu, Nicoleta Esinencu, Florina Ilis, Doina Ioanid, Gabriel Liiceanu, Dan Lungu, Norman Manea, Alina Nelega, Andrei Oişteanu, Andrei Pleşu, Marius Daniel Popescu, Răzvan Rădulescu, Adina Rosetti, Bogdan Suceavă, Ileana Surducan, Alex Talambă, Lucian Dan Teodorovici, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricariu, Matei Vişniec şi Varujan Vosganian.

Apărut în Observator cultural nr. 664/ 08.03.2013