.
.

luni, 25 martie 2013

Corespondenţă de la Paris. Scriitori români în dezbateri la Salon du livre



 




Am ajuns la Salon du livre vineri şi sîmbătă, doua zile în care am stat, practic, întreaga după-amiază, pînă seara, încercînd să prind „pulsul“ evenimentelor la standul românesc.
Ca impresie generală, pavilionul românesc nu a arătat prea grozav (în ciuda sumei uriaşe cheltuite pentru amenajarea lui), mult prea discret ca design pentru un pavilion al ţării-invitată de onoare, cu un decor, din păcate, mult prea previzibil şi inerţial, stilizat-rural în gen „Muzeul Satului“ (în fundal, o casă rurală, albă, central – un soi de arbore roşu, care subîntinde rafturile cu cărţi, în vreme ce motivele decorative şi literele sloganului „La Roumanie se livre“ au fost la fel de discrete şi de stilizate).
Cărtile expuse la stand au lăsat, şi ele, mult de dorit: jumătate dintre ele erau ediţii româneşti, la care se adăugau albume turistice şi tot felul de ghiduri practice, şi aceasta în condiţiile în care am înţeles ca foarte multe cărţi au rămas neexpuse din lipsă de spaţiu!
Cît priveşte dezbaterile la care au participat autorii români, trebuie spus că au existat, practic, două şiruri paralele de dezbateri şi întîlniri, cele organizate la stand şi cele care s-au ţinut în spaţiul de discuţii al Centrului Naţional al Cărţii (CNL), de lîngă standul românesc. În mod cert, discuţiile animate, decomplexate, interesante pentru un public străin (francez, în cazul de faţă), şi care au ieşit din tiparul discursului românesc autovictimizant, au fost cele desfăşurate în spaţiul de întîlniri CNL (cu moderatori francezi sau jurnalişti RFI, precum Luca Niculescu), în timp ce multe dintre discuţiile de la stand au rămas amorţite, cantonate în zona culturală strict românească şi frecventate de un public masiv românesc.

Vineri a fost o zi de tîrg mai liniştită, cu vizitatori mai puţini, aşa cum se întîmplă, de regulă, şi la tîrgurile de carte din Bucuresti; dezbaterile de la standul românesc, dar şi cele din spatiul de întîlniri CNL mi-au părut şi ele destul de puţin animate. Sîmbată, însă, afluenţa de public a fost considerabila, şi asta s-a văzut inclusiv la standul românesc, care nu a ocupat, aşa cum mă aşteptam, o zona centrală la Salon du livre. După cîte am înţeles, poziţia standului se decide şi în funcţie de spaţiile de dezbateri şi de întîlniri cu scriitorii (iar în cazul unei ţări-invitată de onoare e important ca pavilionul să fie în apropierea unor asemenea spaţii) şi, în plus de asta, ar mai fi un argument: evenimentele din cadrul Salon du Livre par a fi mai diseminate, nu strict centralizate în jurul unui singur invitat; anul acesta, pe lîngă România, a mai existat un invitat, mai exact un „oraş invitat“, şi anume Barcelona.
Cu toate acestea, trebuie spus că România s-a bucurat de o atenţie aparte în revistele literare – în care au fost publicate dosare de prezentare a scriitorilor invitaţi (numerele pe martie ale revistelor Lire, Le Magazine littéraire, Bibliothèque(s)) –, în publicaţiile Le Monde, L’Express şi Le Point, dar şi în broşura Salon du livre (realizată în colaborare cu Le Magazine littéraire si Centre National du Livre), unde scriitorii români invitaţi beneficiază, cu toţii, de o prezentare, la care se adaugă editorialul semnat de Jean-François Colosimo, preşedintele CNL, dar şi intervenţiile semnate de editorii Olimpia Verger (éditions des Syrtes), Odile Serre (éditions du Seuil) si Jean Mattern (éditions Gallimard). 

Sortir du totalitarisme

Mă opresc la două dintre dezbaterile de sîmbătă la care au participat scriitorii români – două dintre cele mai interesante şi mai animate, de altfel, organizate în spaţiul CNL.
Cea dintii s-a intitulat Sortir du totalitarisme, şi a fost moderată de Philippe Loubière, un bun cunoscător, de altfel, de literatură română şi traducător al lui Răzvan Radulescu în franceză (cu La vie et les agissements d’Ilie Cazane, Zulma, 2013). Scriitorii invitaţi: Adina Rosetti, Dan Lungu, Bogdan Suceavă. Desfăşurată la o oră de virf (14.00) şi adunînd şi public francez, dezbaterea a durat mai bine de două ore, a fost antrenantă, interesantă pentru publicul străin (fără a se cantona în clişee pitoreşti despre o ţară ex-comunistă), dar şi plină de umor. Am avut un sentiment reconfortant, ca în urma unei dezbateri inteligente şi bine conduse (Philippe Loubière s-a dovedit un cititor atent al cărţilor celor trei autori şi un moderator incitant), sentimentul că aşa ar trebui să se desfăşoare toate întîlnirile cu scriitori români: aplicate, relaxate, fără background autovictimizant, cu accent pe noutatea şi interesul cărţilor cu pricina, dar şi pe tipul de experienţă particulară despre care dau seamă acei autori în cărţile lor (comunism, totalitarism, postcomunism, capitalism „salbatic“ s.a.m.d.)
Nu pot să nu remarc intervenţiile lui Dan Lungu – aici se vede deja experienţa lui de autor tradus în străinătate şi participant la întîlniri cu publicul –, foarte pertinente şi, în acelaşi timp, de un umor contagios. Pe lînga bancurile şi anecdotele biografice cu care şi-a delectat copios audienţa, Dan Lungu a facut şi observaţii sociologice excelente (ca un sociolog care se respectă), foarte utile publicului francez; ca exemplificare: invitat să răspundă la o întrebare legată de sistemul editorial românesc în comunism, Dan Lungu a răspuns ca acesta depindea de trei factori esenţiali: cenzorul (care punea ştampila cu „bun de tipar“ pe manuscrisul cărţii), criticul literar (sau redactorul de carte, adeseori una şi aceeaşi persoană) şi editorul (cel din urmă decidea în mod arbitrar tirajul cărţii – unul enorm, în orice caz, 200.000-300.000 de exemplare –, după cît de mult se afla autorul în graţiile puterii politice – în epocă, a spus el, nu exista noţiunea de public!). Dan Lungu a mai făcut o remarcă acută: literatura română scrisă în comunism nu avea umor (cu doua excepţii notabile: Teodor Mazilu şi Ioan Groşan), şi asta nu pentru că oamenii n-ar fi avut atunci umor (dimpotrivă), ci din două motive: cenzura politică, respectiv modul aparte în care e definită literatura în perioada comunistă – literatură pură, estetizantă, ca reacţie la tendinţa politicului de a confisca literarul –, o concepţie care exclude tot ceea ce pare să vină din afara literaturii, cum e de pilda umoristicul.
Adina Rosetti şi Bogdan Suceavă au dat seamă, la rîndul lor, de ceea ce a însemnat, pentru ei, epoca totalitară în România, dar au vorbit, în egală măsură, despre experienţele lor postdecembriste, cele care au fost, de fapt, decisive în scrierea romanelor lor aflate în discuţie. 

Rire de tout?

Cealaltă dezbatere s-a desfăşurat de la ora 18.00, mai spre finalul zilei de tîrg, dar a reuşit să puncteze cel puţin cîteva aspecte interesante. E vorba de întîlnirea moderată de jurnalistul RFI Luca Niculescu, intitulata Rire de tout?, care i-a avut ca invitaţi pe scriitorii Petru Cimpoeşu (însoţit de traducătoarea sa în franceză, Dominique Ilea), Răzvan Rădulescu şi Matei Vişniec. De vîrste şi experienţe diferite – deşi Matei Vişniec aparţine, cronologic, aceleiaşi generatii ’80 ca şi Petru Cimpoeşu, el trăieşte de mai bine de 20 de ani în Franţa –, cei trei scriitori au fost invitaţi să vorbească despre umor şi tipurile de umor pe care le utilizează în cărţile lor. În vreme ce Matei Vişniec a vorbit despre subversiunea politică (în comunism), dar şi cea mai general socială, realizată prin intermediul umorului (pe care o practică, adesea, în piesele sale de teatru scrise şi jucate în Franţa), dar şi de anumite reguli, configuraţii şi limite de context ale umorului („nu putem rîde de orice cu oricine“), Răzvan Rădulescu, dimpotrivă, a declarat mai mult sau mai puţin provocator: „Nu am rîs încă de tot ce se poate rîde, pentru ca nu sînt încă destul de în vîrstă, dar sper să apuc să rîd de tot“. Dacă rîsul e privit drept un agent regulator, care face ordine în haos, atunci se poate rîde de orice, deşi oamenii îşi stabilesc adesea anumite borne, personale şi de context. „Rîsul nu e niciodată un demers propriu-zis pentru mine – a mai spus romancierul şi scenaristul, care se declară mai degrabă „înduioşat“ de personajele şi de situaţiile despre care scrie –, dar dacă el este un rezultat al scrisului meu, cu atît mai bine“. Apropo de limitele rîsului, Petru Cimpoeşu a afirmat că pentru a rîde de suferinţă – una din situaţiile extreme ale rîsului –, aceasta trebuie să fie depăşită (condiţie obligatorie). În ce-l priveste, „singurele limite ale unui scriitor sînt cele personale, care ţin de biografia, de educaţia lui“. 

Iată două exemple de dezbateri vii şi interesante la care au participat autorii români invitaţi la Salon du Livre – exemple care arată că se poate discuta aplicat şi decomplexat despre literatura română contemporană, ca şi despre trecutul comunist care continuă să irige textele literare româneşti şi să-i atragă pe cititorii străini. Pe de altă parte, la standul românesc au fost şi alte evenimente de pol contrar, inerţiale şi cumva autiste, făcute de români pentru un public românesc (din ţară sau din afara hotarelor ei), în cadrul cărora s-a facut în continuare auzit vechiul discurs autohton, fie văicareţ, fie bombastic, în orice caz plin de „complexe“ româneşti – un discurs care, perpetuîndu-se, nu reuşeşte decît să-şi facă singur rău, la infinit. 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu