Povestea
lunetistului, între două misiuni
Autor a două volume de poezie, Zborul
femeii pe deasupra bărbatului (2004) şi La două zile distanţă
(2011), şi al cărţilor de proză Cartea tuturor intenţiilor
(2006, 2008) şi Apropierea (2010), Marin Mălaicu-Hondrari a
publicat de curînd al treilea său roman, Lunetistul (Polirom,
2013). Dacă în 2010 Apropierea era, din punctul meu de vedere,
cartea anului în materie de proză, cred că Lunetistul confirmă
acum faptul că Marin Mălaicu-Hondrari este un prozator de forţă al ultimilor
ani. E drept – şi asta ar putea părea un obstacol la lectură –, Marin
Mălaicu-Hondrari nu scrie proză de tip realist, ci o proză infuzată de poetic,
însă interesant e faptul că Apropierea a fost o carte cu succes la
public; Lunetistul, care e o versiune mai epică, cu suspans şi – o
noutate – cu umor (uneori negru) peste melancolia tipică, are, în acest
context, şi mai multe şanse să prindă la public. Marin Mălaicu-Hondrari este un
puternic scriitor de atmosferă, de cadre filmice – aşa cum s-a remarcat deja în
Apropierea –, iar în Lunetistul şi de splendide cadre
fotografice – fotografiile fictive din albumul protagonistului, lunetistul
Constantin. De fapt, scriitura lui, hipnotică şi melancolică – marcată de
literatura sud-americană, Cortàzar şi Bolano, pomeniţi adesea de personajele
cărţii, pasionate de literatură –, se construieşte dintr-o serie de imagini
recurente, obsesive, fantasmatice, poetice în ultimă instanţă, parte din ele
prezente deja în Apropierea. Ele pot fi redate de fraza finală a Lunetistului,
care cuprinde mesajul primit de scriitorul Carlos Murillo Ponti de la
„misteriosul său prieten“ Constantin: „Am un milion de dolari, o iubită, o
maşină puternică şi în faţă un deşert plin de literatură“. Care este, de fapt,
povestea?
Lunetistul este
un roman de fineţe – cum ne-a obişnuit deja scriitorul – cu straturi literare
(aproape la fiecare pagină sînt citate nume de mari scriitori, începînd, de
pildă, cu Marguerite Duras ori Salman Rushdie şi ajungînd la Becket şi Joyce,
cu o mărturisită preferinţă/afinitate pentru sud-americani), pentru
connaisseuri, dar, pe de altă parte, el poate fi citit şi la un prim nivel,
literal, fiind cartea cea mai epică – pentru a zice astfel – de pînă acum a lui
Marin Mălaicu-Hondrari. Protagonistul, Constantin – dezamăgit în dragoste, căci
părăsit de iubita lui din adolescenţă, Cristina, fiica unor măcelari din oraşul
lor de provincie – pleacă din ţară şi devine mercenar la douăzeci de ani:
„Înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani, Constantin a devenit militar
profesionist, iar după un an a ajuns lunetist în cadrul forţelor speciale”.
Nici Cristina, fosta iubită, nu are o biografie mai puţin spectaculoasă. Ea îl
părăseşte pe Constantin – pe care-l cunoscuse în adolescenţă în „clubul
trimbulinzilor“, avînd în comun pasiunea pentru literatură (şi muzică) şi
împreună cu care locuise într-o garsonieră mizeră, înconjuraţi de „stivele“ de
cărţi preferate şi casete audio (era în anii ’90) – pentru a se căsători cu
Jim, fiul unei stranii familii de străini (un fel de mafioţi, învîrtind afaceri
ilegale, după cum se va vedea ulterior) care apar în oraş şi se stabilesc la
„vila cu maimuţe“. Scenariul – ironic-umoristic – de film cu mafioţi, în care
Cristina joacă rolul soţiei depresive şi alcoolice, căzute în letargie, dar cu
rare momente de redresare (altfel, „literatura şi alcoolul“ îi ajung, ca lui
Marguerite Duras), este dublat în mod cu totul inedit – şi magic – de secvenţe
de iubire de tip Wong Kar Wai şi de imagini vizuale care îmi evocă foarte
puternic Melancolia lui Lars von Trier („un aer melancolic, de sfîrşit
de lume“, cum scrie atît de bine Simona Sora pe coperta a patra).
Lunetistul este, în
felul acesta, ca şi Apropierea (care era o carte mai poetică, şi poate
mai dificilă la lectură) o carte magică, hipnotică, ţesută din puternice
imagini vizuale, din obsesii textuale, dar şi filmice. Povestea de iubire
frîntă, care-i bîntuie pe amîndoi, pe Cristina (autoarea capitolelor intitulate
„Caietul Constantin“) şi pe Constantin (personaj prin excelenţă „nomad“, care
fuge fără încetare de stabilitate, de locul aşezat, de identitate – mod de a
spune că fuge continuu de trecut, de amintirea iubirii ratate) este ca un fir
roşu, ca un refren sfîşietor à la Wong
Kar Wai; de altfel, romanul – şi „filmul“ său – nu duc lipsă de erotism, ci
dimpotrivă, erotismul e un ingredient esenţial. Iubirea ratată a celor doi stă,
în fond, la baza întregului edificiu livresc – splendid – al Lunetistului. Pe lîngă iubire, celelalte
cuvinte-cheie ale cărţii sînt, fără îndoială, pronunţate adesea în chiar
paginile ei: luciditate, hipnoză, vis – şi toate sînt subsumate literaturii,
literatura ca viaţă (sau ca sens al vieţii), laitmotivul romanului.
Constantin şi Cristina se mişcă
somnambulic, precum în Melancolia lui von Trier.
Iată-l pe lunetistul Constantin,
personajul surprins în roman – şi vom vedea, de fapt, cine e scriitorul –
„între două misiuni“: „Închiriase o cameră şi patru zile nu făcuse altceva
decît să doarmă întruna. Constantin e un bărbat care nu visează sau visează arareori,
dar în acea cameră visa încontinuu. Imediat ce simţea cea mai uşoară
plictiseală, dădea fuga şi se încuia în camera de hotel, se lungea pe pat,
închidea ochii, adormea imediat şi începea să viseze. Visa enorm, pînă la
epuizare, se trezea ameţit de atîtea vise, dar, în acelaşi timp, odihnit şi
mulţumit. Era exact ce-i trebuia. Acum, într-un alt hotel, într-un alt oraş,
într-o altă ţară, doarme iar fără să viseze sau visează şi uită, investeşte
timp într-un somn insipid, fără alt rost decît suspendarea creierului şi
recuperarea forţelor fizice“.
Într-un alt capăt de lume – în
Grecia, în Spania sau oriunde altundeva –, Cristina trăieşte în claustrare, în
vile luxoase, dar păzite, ca nişte adevărate fortăreţe, de cîini uriaşi;
letargia ei, în pandant, se traduce în alcool şi, din nou, în somn nesfîrşit
(e, la final, o scenă de-a dreptul onirică, în care Constantin o reîntîlneşte
pe Cristina, aşteptînd-o zile la rînd să se trezească din somn). Interviul
acordat unei reviste de prozatorul Carlos Murillo Ponti – şi acesta un personaj
spectaculos, orfanul din Camarile „adoptat financiar“ de Cristina şi de soţul
ei, Jim, devenit între timp un celebru scriitor – şi plasat la sfîrşitul
romanului închide o buclă şi ne dezvăluie faptul că Constantin este chiar
personajul cărţii lui Carlos Murillo Ponti. Lunetistul este, pare-se,
chiar romanul scris de cel din urmă (deşi cu un alt titlu, Fereastra cu
maimuţe – trimiţîndu-mă, cel puţin pe mine, la secvenţa finală din Holy Motors al lui Léos Carax). Prima
frază a cărţii – singura aflată pe prima pagină – este fraza-cheie găsită de
Carlos Murillo Ponti, scriitorul care vrea să scrie o carte despre „un om care
dispare“, „se volatilizează“: „Imediat după ce am scris fraza, m-am relaxat.
Era o frază foarte bună. Era cea mai bună frază despre dispariţia voluntară,
despre recluziune“, declară el.
Carlos Murillo Ponti propune o
fascinantă teorie a personajului „evaziv“, „volatil“, evanescent, a
personajului care nu e niciodată prezent în totalitate în ceea ce face şi în
ceea ce pare a fi, altfel spus, a unui personaj complet „neverosimil“. Romanul
însuşi e unul „evaziv“, interstiţial, construit în spaţiul dintre „două
misiuni“ ale lunetistului; e aceasta o metaforă foarte frumoasă a literaturii
înseşi, a scriiturii văzute ca écart,
ca distanţă, ca o condensare temporală în raport cu realul (fie el interior,
psihologic, sau exterior).
Iată o exemplară mise en
abîme a cărţii şi o deconstrucţie perfectă a convenţiei de tip epic,
romanesc: „Cînd am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întîi
m-am gîndit la orele de veghe încordată ale unui lunetist, dar apoi mi-am dat
seama, scriind, că de fapt voiam să scriu de - spre el în afara misiunii sau
între două misiuni. Romanul a dobîndit un caracter evaziv pe măsură ce evitam
să vorbesc despre crimele sale. El e un militar şi ucide militari, dar o crimă
e o crimă şi crimă rămîne, numai că eu nu puteam să scriu despre aşa ceva, tot
evitam, tot amînam, construcţia începea să se fisureze din simplul motiv că îl
vedeam pe personaj incapabil de crimă şi mi-am dat seama că tocmai asta era
marea victorie, că, pe urma mea, cititorul va rămîne şi el cu impresia unui
personaj neverosimil. Apoi mi-am mai dat seama că personajul meu evita să fie
sută la sută prezent, exista un văl fin, de fiecare dată, între el şi
realitatea fictivă din jurul său şi mi-a luat ceva timp pînă să înţeleg de ce“.
La fel de reuşite sînt secvenţele
de tip realist care se referă la copilăria şi adolescenţa din România a
foştilor iubiţi – evocările din spaţiul rural, casa părintească, viaţa în
familie şi moartea tatălui (Constantin are şi o soră, pe Aris, plecată şi ea
din ţară, în Germania) –, toate placate „neverosimil“ (ca să-l citez pe Carlos
Murillo Ponti ) şi magic pe povestea fabuloasă cu gangsteri şi mercenari – care
antrenează şi aici un întreg imaginar: casa cu maimuţe, câinii de pază,
claustrarea ş.a.m.d. Cum spuneam, Marin Mălaicu-Hondrari creează o ţesătură
epică şi poematică splendidă – în mod esenţial onirică, iar nu verosimilă – în
care se adună imagini de neuitat, cum ar fi aceea în care Carmen Mercedes,
iubita actuală a lui Constantin, care-l însoţeşte în satul natal – o femeie
senzuală cu trăsături „maure“ –, îşi spală desuurile de lux la rîu şi le atîrnă
în crengile copacilor.
Finalul cărţii face, în mod
ironic, dreptate: gangsterii (Jim şi tatăl său, Ricardo Valbuena Zigler) sînt
pedepsiţi, iar Cristina, iubita trădătoare, revine în ţară, la măcelăria
părinţilor şi se converteşte la penticostali [sic!], deşi continuă să fie pasionată de literatură: „Cristina avea
nişte ochi foarte mari, foarte expresivi, o privire în care luciditatea,
halucinaţia şi visul se amestecau fără oprire, dar acum privirea ei era
liniştită, senină, o seninătate bovină din care dispăruseră melancolia, extazul
şi frenezia“. Carlos Murillo Ponti, fiul „adoptat financiar“, dar şi amantul
Cristinei – care ar fi trebuit să fie omorît de mercenarul Constantin, la
cererea tatălui lui Jim –, scapă cu viaţă. Iar Constantin însuşi se retrage în
deşert, eliberat de trecut şi capabil, în sfîrşit, să-şi înfrunte demonii, sub
forma unei „ultime fotografii“ din albumul fictiv al vieţii şi memoriei sale.
Dincolo de toate, însă, nu
trebuie uitat că – aşa cum îi spune mafiotul Ricardo Valbuena Zigler fiului
său, Jim – „scriitorii sînt oameni foarte periculoşi, asta am învăţat-o în România
(sic!, n.m.)“. Lunetistul
este o carte splendidă, o carte de forţă (a lui 2013), care vorbeşte încă o
dată – cum o făcuse şi Apropierea – despre valoarea de viaţă şi de
periculozitate a literaturii.
Marin Mălaicu-Hondrari
Lunetistul, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2013,
248 p.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu