.
.

marți, 7 august 2012

Poezii din insule


E vară toridă şi, dacă eşti la mare şi ai chef să citeşti o carte, poate e o idee bună să citeşti o carte de poezie. Şi nu orice carte de poezie, ci una cu „poezii din insule” – adică poeme care figurează un imaginar ce dublează cumva – la modul ideal, mitic şi filosofic – peisajul marin pe care îl ai deja în faţa ochilor. E vorba despre Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, poeme inedite (2008-2011), de Liviu Antonesei, volum apărut anul acesta la Editura Herg Benet.

Cunoscutul jurnalist şi scriitor optzecist ieşean (poet şi eseist) revine anul acesta cu o carte de poeme „inedite”, scrise între 2008 şi 2011 în insula grecească Creta, în „ostroavele Azore” ale Portugaliei şi, în fine, în Londra insularei Anglii. „Poemele cretane” – cum se intitulează a doua din cele cinci secţiuni ale cărţii (având, ea însăşi, trei subsecţiuni, „Cele douăsprezece poveşti filosofice cretane”, „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane” şi „Cincisprezece noi poveşti filosofice cretane”) – ocupă cea mai mai mare întindere şi dau cumva chiar tonalitatea de bază a volumului; la ele mă voi referi cu precădere aici. Sunt poeme „filosofice”, meditative, de punere în relaţie a omului cu peisajul traversat şi cu propria lui existenţă, văzută ea însăşi ca o traversare nesfârşită de spaţii, aşa cum face turistul însuşi ori aşa-zicând „vacanţierul”. Ele sună uneori sentenţios, alteori contemplativ, ca rostite de un om trecut deja prin viaţă, dar fascinat de puterea de sugestie (mitologică) a originilor lumii, ca şi a unei întregi filozofii de viaţă umaniste pe care o are pământul insular al Greciei.

Peisaje greceşti aspre şi orbitoare, incandescente, înspumate şi o voce poetică meditativă, sapienţială, încercată de regrete şi melancolii potolite blând de o înţelepciune solară inspirată de aceste locuri: „De câteva zile, doar pe stâncile/ Ţâşnind drept din mare,/ Cu sunetul brizei şopotind/ Printre cedrii şi măslinii de la ţărm./ Un smochin din care culeg/ Fructele coapte, la momentul potrivit,/ În concurenţă cu doi puşti/ De culoarea măslinei –/ A măslinei negre şi coapte./ Ies din valuri şi presimt/ Ziua în care totul nu va mai fi/ Decât amintire – paşii ritmaţi/ Ai memoriei...”. Sau: „Întinderi blând clocotitoare de ape/ Şi puţinul pământ concentrat,/ Incasabil ca metalele dure./ Smocurile verzi, de un verde intens/ Răzbind piatra parcă împotriva firii –/ Deşi după firea vieţii merg toate./ Între mine şi aceste aspre frumuseţi,/ Totul e simplu, nu e nevoie de cuvinte,/ Nu trebuie un alfabet./ Între noi, totul e mai complicat,/ Se întind marile continente/ De tăceri vorbite” (am citat poemele 2 şi 3 din „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane”). Ţinuturi unde relaţia omului cu lumea e nemijlocită, simplă, fără a avea nevoie de cuvinte, ajungând la un fel de pace armonioasă şi la o acceptare calmă a existenţei efemere şi totuşi universale: „Între stâncile albe, apa clipoceşte/ Aşa cum ieri, aşa cum de cinci mii de ani –/ Un val se sparge în masca de apă/ De pe chipul meu şi iată-mă/ Orbit şi lucid pentru o clipă”.

Poemele din Insulele Azore sunt mai melancolice, traversate de stări mai provizorii, mai puţin luminoase: „Oricât de bine te simţi într-un loc/ Care e al tău numai provizoriu,/ Vine o zi când galbenă se instalează/ Melancolia”. Secţiunea ultimă, „London by night”, aduce, în plus de peisaje şi de melancolie, o serie de portrete de stradă, printre care cel al cerşetoarei de pe Podul Londrei: „Sub arcada Podului Londrei, cerşetoarea vorbea/ O engleză aproape perfectă, jucăuşă şi muzicală,/ Cu doar o umbră de accent de acasă.// A fost prea de-ajuns – o violentă prăbuşire în timp,/ Un pod peste lume, o punte aproape insuportabil/ De concretă. Un maelstrom de imagini,/ Amintiri ca nişte percepţii în timp real, în direct.// Deasupra a toate, o căprioară zglobie/ Şi boticul său din care ies aburi./ E toamnă cu adevărat. Frunzele colorate foşnesc/ Pe asfaltul umed, lucios”.

Pe lângă poemele din cele trei spaţii insulare, Liviu Antonesei mai adună câteva, în alte două secţiuni. Închei aceste rânduri cu (pătimaşe) versuri de dragoste, din prima parte a cărţii, intitulată – şi titlul spune totul – „Henry către Anais”: „Ochii halucinaţi, ca două gingaşe, gigantice faruri,/ înfipţi în lumina gustului tău/ ca într-o rugăciune spre Sakhya Muni –// închis în mine deloc nu mai sunt,/ expansiune fantastă în marele hău/ de la capăt până la facerea lumii.// Nimic în tenebre nu e mai sfânt/ Decât bobocul tău, eflorescenţă a humii./ Nimic în tenebre nu e mai sfânt!”.

Apărut pe Bookaholic

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu