Criticul literar şi profesorul
Ovid S. Crohmălniceanu se stingea în 2000 la Berlin, după aproape un deceniu de
autoexil (cum făcuse, altădată, şi Caragiale). Pentru cei mai tineri, fusese, în
anii ’80, şi chiar mai devreme, mentorul cenaclului „Junimea”, pe care-l
preluase în 1971 la Facultatea de Litere din Bucureşti şi care a avut o viaţă
lungă, până în 1990. Aici, într-o atmosferă de emulaţie, pregătire teoretică
excelentă şi mult umor, s-au format prozatorii optzecişti – în frunte cu Mircea
Nedelciu şi Mircea Cărtărescu –, iar el a avut ideea şi a făcut selecţia şi
prezentarea autorilor volumului de proză colectiv Desant ’83 care i-a impus, practic, la modul ofensiv de „comando”,
pe tinerii scriitori în atenţia criticii şi a literaturii oficiale în epoca
dogmatismului ideologic. Marcat, în anii ’50,
de un început de carieră literară sub auspiciile marxismului şi ale ideologiei
comuniste oficiale, Crohmălniceanu revine ulterior asupra acestor poziţii de tinereţe,
devenind un sprijinitor puternic al tinerilor de la cenaclul „Junimea”, un
spaţiu, în fond, de libertate intelectuală şi critică, şi adesea de subminare
ironică şi umoristică a discursului oficial. Cu ampla lui sinteză Istoria
literaturii române între cele două războaie mondiale, el devine unul dintre cei mai importanţi istorici literari români
postbelici.
Amintiri deghizate (Editura Humanitas, 2012) este, aşa cum
spune Ioana Pârvulescu – „ultima venită” la „Junimea”, prin 1983, şi cea care a
prefaţat şi îngrijit ediţia de faţă – cea mai frumoasă carte a criticului şi
istoricului literar. E o carte de amintiri „deghizate”, pentru că secvenţele
biografice şi anecdotice vin întotdeauna să completeze, să clarifice sau să
pună într-o altă lumină o anume imagine a autorului despre opera literară a
marilor nume invocate, pe care a avut ocazia să le cunoască personal. Şi nu
sunt puţine: Camil Petrescu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, George
Călinescu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Felix Aderca, Paul Celan, Ion Caraion,
Victor Eftimiu, Petre Pandrea ş.a. E o carte scrisă cu talent literar, cu
portrete extraordinare, cu secvenţe umoristice irezistibile, arătând o fineţe a
observaţiei şi o fixare în scris a vorbei de duh demne de un prozator. Dar mai
mult decât atât, e o carte de o mare eleganţă – cum rar se întâlneşte în
cărţile de memorialistică de la noi –, în care Crohmălniceanu ţine să vorbească
numai despre autorii deja dispăruţi, şi îşi cere în prealabil scuze dacă cineva
în viaţă iese, totuşi, „nedreptăţit” din paginile sale.
Amintirile deghizate sunt scrise, probabil, în ultima sa
perioadă; cartea a apărut într-o primă ediţie, în condiţii grafice foarte
precare de altfel, în 1994, la un an după plecarea sa la Berlin, la Editura
Nemira. Poate aşa se explică această perspectivă retrospectivă calmă şi
înţeleaptă, de om care a văzut multe, o perspectivă care ascunde, totuşi, cu
discreţie şi eleganţa pomenită mai sus, toate melancoliile dureroase pricinuite
de trecerea timpului. Şi peste cel care scrie, dar mai ales peste cei evocaţi:
toţi marii scriitori portretizaţi – cu admiraţie, cu amuzament, cu amenitate şi
simpatie – îmbătrânesc şi au un sfârşit, toate ambiţiile, toate accidentele
literare, toate scăpărările de neuitat ale acestor temperamente de excepţie se
sting în acelaşi final, al bătrâneţii, bolii şi morţii. Dar efectele sunt
dozate şi discrete, umorul şi melancolia se contrabalansează în această carte extraordinară: un autor elegant şi
empatic, un mare critic şi istoric literar, învie o întreagă epocă postbelică, în
portrete vii şi replici savuroase. Raporturile lui cu autorii evocaţi sunt
diverse, de la prietenie la simpla politeţe, dar şi vârstele la care-i cunoaşte
şi circumstanţele sunt la fel de diverse, şi asta contribuie, de asemeni, la o
cristalizare anume a figurilor respective.
Camil Petrescu e un ins viu şi febril, causeur monden şi om „de
o modernitate superioară”, care n-avea în el „nimic desuet”; inteligent,
convingător şi nelipsit de o anume clarviziune, în ciuda complexului de
superioritate datorită căruia cădea adesea victima ironiilor şi farselor
confraţilor, el avea o „influenţă extraordinară asupra tinerilor”. Memorialistul
îl situează între cei „trei intelectuali români” pe care i-a cunoscut personal,
capabili să-şi câştige discipolii prin „limpiditatea tăioasă în gândire”,
alături de G. Călinescu şi Miron Radu Paraschivescu: „În ciuda megalomaniei, riscul
surprizelor neplăcute pentru cine-l frecventa rămânea considerabil inferior. Miron
avea epoci de-a dreptul primejdioase, oricâtă afabilitate arăta în zilele bune.
Cu Călinescu trebuia să te fereşti tot timpul să nu calci cumva din greşeală pe
vreo sârmă invizibilă. Camil nu-şi ieşea din pepeni nici când îl pisau
gugumanii cei mai redutabili. Era şi de o modernitate superioară. Se mişca fără
nici o stângăcie în obiectele de conversaţie cu o răspândire maximă printre
contemporanii săi: cinematografie şi automobilistică, sport şi modă. (...) A
preferat să trăiască în continuare febril şi atunci când i-a fost recomandată o
existenţă calmă, ferită de emoţii”.
Arghezi îl impresionează prin misterele şi dimensiunea ieşită din comun
a accidentelor sale biografice, ca şi prin avida şi permanenta sa căutare a lui
Dumnezeu, în operă ca şi în viaţă: „Arghezi amintea în convorbiri fapte trăite,
dar acestea căpătau repede, evocate de el, o dimensiune ieşită din comun. (...)
Eu cred că avea mai degrabă o aplecare spre fabulos şi acces autentic la zone
de sensibilitate interzise nouă, muritorilor de rând”. Colaborarea cu regimul,
atât în cazul lui Camil Petrescu, cât şi al lui Arghezi, capătă o justă situare
în context şi la adevărata măsură, şi e judecată cu calm, fără nici o
înverşunare (el însuşi fiind păţit). Crohmălniceanu introduce în joc şi
informaţii suplimentare, cu privire la persecuţiile şi umilinţele pe care mari
scriitori ca cei doi citaţi mai sus – dar nu numai ei, vezi, de pildă,
capitolul acordat Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care o vizitează de două ori,
cu „un gust de cenuşă”, în ultimii ei ani, trăiţi în mizerie – le-au avut de
suferit, în timpul aceluiaşi regim.
Ion Barbu beneficiază de un portret remarcabil: „Ion Barbu umplea
spaţiul cu figura lui impunătoare, în care îmi vine greu să spun ce făcea mai
multă impresie, mustaţa albă, uriaşă, lăsată să cadă leneş peste gură, privirea
opalină, pânditoare sub pleoapele semideschise, dând tot timpul impresia că te
cântăreşte câţi bani faci, calviţia corectată de pletele colilii, îmbrăcând
gulerul sacoului şi risipind asupra umerilor acestuia o fină mătreaţă, ca o
ninsoare misterioasă?”. Cu Ion Barbu a fost prieten, şi Crohmălniceanu vorbeşte
despre „iresponsabilitatea lui copilărească” atât în privinţa articolelor
politice de adeziune hitleristă din tinereţe sau a „măgăriei” pe care i-a
făcut-o vechiului său coleg de liceu, Tudor Vianu, cât şi, mai ales – în
episoade savuroase – în privinţa mândriei lui de mare cuceritor (de reţinut
observaţia criticului legată de marea senzualitate a versurilor barbiene). Apropo
de ultima, Crohmălniceanu se amuză copios să povestească un episod în care
pretinde în faţa poetului că i-a susţinut cauza într-o dispută pe tema
cuceririlor amoroase, în care avea drept contracandidat pe prietenul aceluia,
Ion Vinea. Auzind cu ce argument i se „închisese gura” lui Crohmălniceanu („Barbu
a avut cantitate, nu calitate”), Ion Barbu îi replică sentenţios: „Dumneata
eşti marxist şi trebuie primul să ştii că, de la un moment dat, cantitatea
trece în calitate!”.
Pe Călinescu îl regăsim, în paginile memorialistului, histrionic precum
îl ştim, în episoade savuroase, dar în plus, Crohmălniceanu semnalează în opera
călinesciană nenumărate teme de „interes freudian”, printre care şi...
preferinţa pentru amazoane, altfel spus „înclinaţia spre masculinizarea
obiectului erotic” (vizibilă, aflăm, chiar şi în corespondenţa intimă a
criticului cu soţia sa, Alice).
Recunosc că pe mine m-a interesat în mod special capitolul „Amintiri de
la Junimea”[1],
în care memorialistul reface istoria cenaclului – o „veritabilă patimă” – pe
care l-a condus vreme de aproape 20 de ani şi face portrete literare şi umane
tinerilor – pe atunci – optzecişti, în ordinea în care l-au impresionat prin
talentul lor literar. Dar spaţiul nu-mi permite să mai continui.
Aş vrea, însă, să mai spun că, în această nouă ediţie a cărţii, îngrijită
şi prefaţată de Ioana Pârvulescu, excelentul portretist Crohmălniceanu (Croh,
cum îi spuneau cenacliştii) are parte el însuşi, în prefaţă, de un portret
memorabil, de „personaj de roman”, schiţat de fosta sa cenaclistă.
Apărut în România literară, august 2012
[1] În ediţia din 1994, titlul
cenaclului e scris între ghilimele şi cred că aşa ar fi fost mai potrivit să
rămână şi în ediţia a doua, dat fiind că numele cenaclului condus de
Crohmălniceanu (iniţial de George Ivaşcu) face trimitere, de gradul al doilea,
la gruparea maioresciană. Titlul capitolului lui Crohmălniceanu trimite
complice la cartea omonimă a lui Gh. Panu, care evocă întîmplări de la Junimea
lui Titu Maiorescu.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu