O prezentare a cărţii de Şerban Axinte

Împotriva canonului

Şerban Axinte

(...)

Asumarea ideii de schimbare

Deşi cartea Adinei Diniţoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii (Tracus Arte, 2011), reprezintă o monografie „cuminte“, construită după toate rigorile şi pretenţiile unei astfel de abordări, lucrarea are şi o miză polemică pe care cititorul o resimte astfel abia la finalul lecturii. Opinia „definitivă“ a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române conform căreia Mircea Nedelciu nu ar fi fost în spaţiul literaturii optzeciste mai mult decît o mare promisiune neonorată este contrazisă cu numeroase argumente credibile, bazate pe o cercetare aproape exhaustivă a tuturor elementelor ce compun literatura şi gîndirea despre literatură a lui Mircea Nedelciu. Concluzia la care ajunge Adina Diniţoiu sintetizează suficient de bine şi de clar motivaţia întregului parcurs exegetic: „astăzi, cînd literatura se situează altfel în spaţiul public şi cultural, cînd, pe lîngă valoarea estetică – atît de fetişizată –, ea îşi asumă din ce în ce mai mult o valoare de cunoaştere, proza lui Mircea Nedelciu este un document literar inesti­mabil – estetic, antropologic, uman – al anilor ’80, al ultimului deceniu comunist, un muzeu de imagini retro în mişcare, în care defilează cinematografic secvenţele unui cotidian deja devenit istorie“.

Valoarea de cunoaştere a operei prozatorului monografiat este dedusă însă de la nivelul diferitelor paliere de constituire a premiselor operei. Astfel, capitolele „Mircea Nedelciu, teoreticianul literar. Activitatea publicistică înainte de 1989“, „Textualismul optzecist“ şi „Chestiunea postmodernismului românesc. Postmodernismul polemic şi politic“ nu constituie doar o introducere la opera unui prozator uşor de încadrat într-un anumit curent general, ci îmi pare o bună analiză a unui context (de gîndire, de practică a scrisului, de mentalitate) mult mai larg, context ce furnizează prin el însuşi mai multe dintre cheile de lectură posibile ale operei lui Mircea Nedelciu. Amintesc de „educarea cititorului prin exhibarea convenţiilor literare“, de nonconvenţionalitatea ca „epuizare ironică a tuturor convenţiilor literare“, de discuţiile referitoare la „noua autenticitate“ etc., toate acestea nefiind pentru postmodernismul românesc doar tehnici şi deziderate teoretice, ci şi teme literare subordonate altora cu o putere de reprezentare mai amplă.

De apreciat este faptul că autoarea studiului nu se rezumă doar la a deduce aceste teme. Ea reuşeşte să-şi transforme fiecare capitol într-o problematizare căreia îi oferă (uneori doar implicit) soluţia. În ceea ce priveşte interpretarea scrierilor lui Nedelciu, s-ar fi simţit nevoia unei componente hermeneutice mai accentuate. Adinei Diniţoiu nu i-ar fi fost greu să-şi ducă mai departe unele intuiţii de interpretare de-a dreptul remarcabile. Minusurile sînt compensate de seriozitatea documentării, de bogăţia de date din dosarul generaţiei ’80, amănunte riguros organizate, făcute să recompună destinul uman şi literar al unui scriitor care şi-a asumat, poate, mai mult decît alţii ideea de schimbare.

Textul discută mai multe cărţi de critică literară apărute în 2011.

Sursa: Observator cultural nr. 627/8 iunie 2012