Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder

 

„Am sentimentul că, trăind, sînt parte a unei enigme“

Jostein Gaarder, cunoscutul autor (norvegian) al bestsellerului Lumea Sofiei, „un roman al istoriei filozofiei“, publicat în 1991, ulterior tradus şi vîndut în întreaga lume, în peste 40 de milioane de exemplare, a venit la Bucureşti între 29 septembrie și 2 octombrie, la invitația Editurii Univers, care îi consacră o serie de autor. În această serie de autor, au mai apărut – pe lîngă Lumea Sofiei – romanele Fata cu portocale, Misterul de Crăciun, Ca într-o oglindă, în chip întunecat, Misterul cărților de joc și Castelul din Pirinei. Am stat de vorbă cu Jostein Gaarder vineri, 30 septembrie, la Librăria Cărturești Carusel, înaintea întîlnirii sale cu publicul românesc: un om foarte charismatic, de o căldură neobişnuită, aş spune, pentru un nordic şi pentru un autor de bestselleruri, obişnuit cu rutina întîlnirilor cu cititorii (interviu realizat în limba engleză).

Aţi predat filozofie şi istoria religiilor, şi aţi publicat cărţi de specialitate. Ce anume v-a făcut să treceţi la literatură, odată cu Lumea Sofiei? 

Am predat, într-adevăr, o vreme filozofie şi istoria religiilor. Înainte de Lumea Sofiei, am scris o carte care se numea The Solitaire Mystery, în care mi-am exersat pentru prima dată uneltele scrisului; a urmat un an de pauză în învăţămînt, perioadă în care m-am gîndit că aş putea să devin un scriitor full time. Pe de altă parte, după zece ani de predare, nu am putut să renunţ, pur şi simplu, la filozofie, şi m-am gîndit să scriu un fel de ghid accesibil de istorie a filozofiei. Îmi amintesc că i-am spus soţiei, la vremea respectivă, că începusem să scriu o carte care va interesa un public foarte restrîns – la care soţia mea, care e foarte pragmatică, mi-a răspuns: „Atunci scrie-o repede!“ (rîde). Şi chiar am scris-o foarte repede, cu toată filozofia pe care o aveam în cap, după atîţia ani de predare. Voiam să fie un fel de manual de filozofie, dar nu la modul plictisitor şi abstract; după cîteva luni, mi-a venit ideea personajului meu, Sofia, fetiţa care vine de la şcoală şi găseşte în cutia poştală o scrisoare ce-i este adresată. A fost începutul poveştii. Cred că oamenii au o abilitate înnăscută de a reţine poveştile, de a fi atraşi de poveşti. De asta m-am gândit să scriu o carte de istoria filozofiei apelînd la ficţiune, la povestea Sofiei – deşi scopul cărţii nu a fost unul literar. Creierul nostru nu reţine abstracţiile, informaţiile enciclopedice, datele, ci mai degrabă poveştile, ceea ce este concret. Dacă-mi oferiţi acum nu ştiu ce informaţii despre Bucureşti, pînă mîine sigur o să le uit, însă dacă-mi spuneţi o poveste despre Bucureşti, fără îndoială că o să mi-o aduc aminte! 

Publicul-ţintă al cărţii au fost tinerii şi studenţii dvs.?

Nu chiar, cînd am publicat cartea, îmi amintesc că am spus că e vorba despre o carte atît pentru adulţi, cît şi pentru adolescenţi de 15 ani. Intenţia mea a fost să ajung şi la un public adult. Şi adevărul e că, peste tot în lume, cititorii mei sînt, în procent de 50 %, adulţi. Şi mai cred că o poveste bună, captivantă pentru un copil sau un tînăr este, în egală măsură, o poveste bună pentru un adult. Pentru că, în fiecare adult, se află ascuns un băieţel sau o fetiţă, după caz. Dar situaţia inversă nu este valabilă: o poveste bună, scrisă pentru un adult nu este şi una potrivită pentru un copil. Pentru că, dacă într-un adult, se ascunde întotdeauna un copil, nu se poate spune şi invers, nu există un adult ascuns în interiorul unui copil! (rîde). Dar cred cu adevărat că băieţelul acela este tatăl unui bărbat, iar fetiţa este mama femeii adulte. 

Cum vă explicaţi succesul mondial al acestei cărţi (peste 40 de milioane de exemplare vîndute)?

E o întrebare foarte bună, fiindcă, aşa cum vă spuneam, nu mă aşteptam la un asemenea succes. I-am spus soţiei mele că va fi o carte pentru cîţiva oameni, nu mi-am imaginat nici măcar că va fi tradusă în suedeză ori daneză! Însă aveam o dorinţă ascunsă, totuşi, aceea ca prima mea carte, The Solitaire Mystery, să fie tradusă în engleză, franceză, germană etc. Dar mă gîndeam la prima mea carte, în nici un caz la Lumea Sofiei. Nu ştiu care e explicaţia succesului ei, dar azi, după 25 de ani de la publicarea ei, am o teorie în această privinţă, ba chiar mai multe. Întîi de toate, cartea articulează o serie de întrebări universale, care ne privesc pe toţi, în calitate de fiinţe umane. În Peru, Chile, Africa, peste tot în lume, oamenii sînt preocupaţi de aceleaşi întrebări legate de lume şi de condiţia lor – întrebările pe care le formulez în această carte: ce este lumea?, există Dumnezeu?, ce este justiţia?, ce este o societate bună, corectă? Aceasta este un aspect. 

Mai există un altul: în momentul în care am publicat cartea, multe state europene estice începeau să dezvolte o societate democratică. Apăreau aceste întrebări: ce este o societate bine organizată, ce este o societate democratică? Biserica, în Italia, Spania, Portugalia, Africa de Sud, îşi pierduse din influenţa exercitată asupra oamenilor. Biserica oferise pînă atunci răspunsul la astfel de întrebări. Cartea mea a venit să umple, poate, un gol, dar întrebarea este: în ce fel? Au fost oameni care au apreciat-o ca ficţiune de suspans, de mister, au zis că ea a fost chiar o antemergătoare a lui Dan Brown! (rîde). La drept vorbind, existenţa umană este aşa-zicînd epică. Eu unul, de pildă, detest petrecerile de cocktail, recepţiile sau mersul cu taxiul – în Norvegia, mulţi taximetrişti ştiu cine sînt – fiindcă, de fiecare dată, oamenii încep să mă chestioneze. Uneori, le întorc jocul, şi încep să le cer eu detalii despre viaţa lor, despre locul din care provin, despre convingerile personale etc. Dacă sînt îndemnaţi s-o facă, oamenii simt o reală plăcere în a-şi spune povestea vieţii. Şi culmea e că fiecare dintre noi deţine o astfel de poveste, o poveste interesantă – nu e vorba de un simplu joc aici! 

Scrieţi având în minte cititorii, un anumit profil al citiorului? Scrieţi pentru cititori, în fond?

Da şi nu. Cred că, uneori, am înaintea ochilor chipul editoarei mele (rîde). Pentru că ea va fi prima cititoare a cărţii! Am avut acelaşi editor, în toţi aceşti ani. În mintea mea, ocupă, cred, un loc înaintea celui deţinut de soţia mea. În orice caz, cînd scriu, nu mă gîndesc niciodată la critici. Dar atunci cînd apare cartea, citesc întotdeauna articolele care se scriu despre ea. Nu-i uşor cînd articolele nu sînt pozitive. 

Aţi declarat într-un interviu: „For me philosophy is not something just cerebral, it’s also a question of sensuality/ Pentru mine, filozofia nu e un lucru care ţine numai de cerebral, este şi o chestiune ce ţine de senzualitate“ . Puteţi explica această afirmaţie? 

Da, am spus asta, într-adevăr. Să ne gîndim puţin la întrebările filozofice, în fond filozofia are în centru o serie de întrebări. De exemplu: ce este prietenia? ce este iubirea? Sau marea întrebare ontologică: ce este lumea? Sînt întrebări fundamentale pentru mine ca om, pentru că ele vorbesc despre propriul meu destin. Există viaţă după moarte, există vreun Dumnezeu? Pentru mine, aceste întrebări nu ţin numai de o curiozitate cerebrală, ci privesc în egală măsură problema identităţii mele. Încă un exemplu – poate că întrebarea filozofică cea mai importantă în lumea de astăzi este aceasta: cum vom putea să prezervăm condiţiile de viaţă pe Pămînt? Uneori sînt întrebat: întrebările filozofice sînt ele eterne, permanente? Da, sigur că sînt, multe dintre ele, cum ar fi: există Dumnezeu? care este natura universului? ş.a.m.d. Dar uneori apar întrebări filozofice noi, cum este cea de mai sus. Acum să ne imaginăm că aş putea vedea viitorul, şi aş putea vedea faptul că specia umană se va stinge peste o sută de ani. Să spunem că aş putea salva specia umană apăsînd, chiar în acest moment, pe un buton. Aş face-o fără să ezit, şi nu ca un sacrificiu, ci dintr-un motiv care ţine mai degrabă de identitate: eu nu sînt doar acest corp, ci am o anumită identitate. Partea cea mai profundă a identităţii mele ţine de apartenenţa mea la specia umană. Aici e implicată senzorialitatea. Cu alte cuvinte, e vorba de întrebări filozofice existenţiale, diferite de cele pur academice, de care sînt mai puţin interesat. Cînd eşti pe moarte, să zicem, sînt lucruri pe care le regreţi şi altele pe care nu le regreţi: ai putea regreta, de pildă, că nu ai făcut mai multe plimbări la munte, dar nimeni nu ar regreta că nu s-a uitat mai mult la televizor. Nimeni nu se întreabă, în asemenea momente, care e distanţa pînă la soare, dar te poţi întreba, în schimb: „Oare ea m-a iertat?“. 

Care este, aşadar, în cărţile dvs., raportul dintre filozofie şi literatură?

Am scris o singură carte de filozofie, şi aceasta este Lumea Sofiei. Celelalate sînt cărţi de ficţiune, deşi sînt şi ele, întrucîtva, filozofice. Diferenţa este că, atunci cînd am scris Lumea Sofiei, am avut în minte un proiect didactic, am folosit ficţiunea, povestirea ca unelte pentru a vorbi despre filozofie. Dar lucrurile stau cu totul diferit atunci cînd vorbim despre The Solitaire Mystery sau despre The orange girl/ Fata cu portocale, unde povestirea se situează pe primul plan. 

Cărţile dvs. îi îndeamnă pe cititori să preţuiască „this fantastic enigmatic fairy tale we live in“. Sînteţi – chiar şi astăzi (declaraţia e din ’96)– un optimist în raport cu această lume în care trăim?

Da, cred acest lucru în continuare; îmi amintesc că, pe cînd eram un băieţel de vreo 11-12 ani, am avut acest sentiment că fac parte din misterul lumii. I-am întrebat atunci pe părinţii mei, care erau profesori: „Nu credeţi că e ciudat faptul că existăm, că această lume există?“. Şi ei mi-au zis, clătinînd din cap: „Nu chiar“. M-am simţit furios că părinţii mei credeau că lumea şi existenţa noastră sînt nişte lucruri normale. „N-ar trebui să te gîndeşti prea mult la asemenea lucruri“, mi-au spus ei, temîndu-se, poate, să nu o iau razna. Însă mi-am promis atunci să nu consider niciodată existenţa ca pe ceva dat, normal, obişnuit; şi cred că mi-am ţinut promisiunea. Am în continuare sentimentul că, trăind, sînt parte a unei enigme, a unui mister. Urmăresc descoperirile făcute de astrofizică, descrierea uimitoare pe care o face ea universului, după Big Bang. Dar ce a fost acest Big Bang? Nimeni nu ştie! De asemenea, am vorbit cu medici neurologişti despre creier, întrebîndu-i ce este conştiinţa, sau ce este memoria. Şi ei îmi spun: „Nu ştiu!“. Sînt, şi acestea, parte din enigmă. Toată lumea ştie că există o curiozitate, o abilitate înnăscută de a fi curios a copiilor, care pun tot felul de întrebări ce-i enervează pe părinţi. Eu cred că acest tip de curiozitate trebuie întreţinut – şi compar acest lucru cu ceea ce numesc înotul bebeluşilor. Poţi lua un bebeluş nou-născut şi-l poţi arunca în cea mai apropiată piscină: copilul va înota, nu se va îneca, pentru că ne naştem în apă. E o abilitate înnăscută, aşa cum este – şi trebuie menţinută – abilitatea de a fi curios, de a pune întrebări, de a pune întrebări critice. E o abilitate a tuturor copiilor, care nu trebuie alterată, stopată de adulţi. Este ca în faimoasa poveste a lui Anderson despre împăratul gol – pe care numai copilul îl vede ca atare! Sînt ţări (cum a fost şi cazul României din vremea lui Ceauşescu) în care, astăzi, oamenii sînt închişi pentru că au formulat astfel de întrebări.

Sînt întrebat adesea de ce am recurs la un personaj feminin, la Sofia. Prima mea reacţie a fost: „De ce nu?“. Dar în această lume specifică, trebuia ca protagonista să fie o fată: „sofia“ era un cuvînt de gen feminin în greaca veche, ce însemna „înţelepciune“. Chiar şi în primele biserici ortodoxe, din primele secole, în Grecia, Dumnezeu avea şi o „persona“ de gen feminin, o mască feminină, Hagia Sofia, care înseamnă „sfînta înţelepciune a lui Dumnezeu“. Le vechii greci, zeiţa înţelepciunii era Atena, cuvîntul latinesc pentru „înţelepciune“, „sapientia“ este, de asemenea, de gen feminin ş.a.m.d. De ce sînt de genul feminin? Nu ştiu, dar am o teorie: femeile simt, de regulă, nevoia de a înţelege lucrurile (exact ceea ce se numeşte filozofie), în vreme ce bărbaţii caută cel mai adesea să fie înţeleşi (opusul filozofiei)! A se vedea şi personajul Nora din celebra piesă a lui Ibsen, O casă de păpuşi.

Aţi predat şi istoria religiilor. Sînteţi un spirit religios, faceţi o legătură aparte între religie şi filozofie?

Sînt întrebat adesea dacă sînt creştin – şi, dintr-un anumit punct de vedere, aş spune da, sînt membru al Bisericii, cunosc învăţăturile Noului Testament. Dar nu cred în imaculata concepţie, şi nici în învierea lui Isus. Sînt creştin, dar nu sînt un credincios în această direcţie; cred că nu există o experienţă mai religioasă decît aceea de a privi cerul, Calea Lactee, stelele – puteţi să mă consideraţi un panteist, aş zice mai degrabă că am o experienţă mistică a vieţii, am sentimentul că sînt una cu natura. Nu m-aş numi o persoană nereligioasă, dar religia mea nu se află în identitatea mea creştină, dacă am o astfel de identitate.

 Apărut în Observator cultural din 12.10.2016