Istoria unui portret în oglindă: Antoine Compagnon despre Roland Barthes

  

În 2015, cu ocazia Centenarului Barthes, pe lîngă diverse manifestări şi expoziţii, au apărut în Franţa şi cărţi care îl evocă pe Roland Barthes – scrise, de regulă, de oameni care i-au stat în preajmă; printre ei, Philippe Sollers şi Antoine Compagnon. Mă opresc aici asupra volumului L’Âge des lettres, semnat de Antoine Compagnon, şi apărut anul trecut la Gallimard – o superbă evocare-confesiune-reconstituire de epocă (anii ’70 parizieni, rive gauche, Boulevard Saint-German-des-Prés) pe care cunoscutul profesor la Collège de France – care a făcut recent o vizită la Bucureşti şi Cluj – a scris-o, cel mai probabil, în urma unei comenzi din partea editurii. La drept vorbind, el a fost îndemnat de editor să-i dea spre publicare scrisorile pe care le-a primit, în urmă cu peste 30 de ani, de la Roland Barthes, şi Antoine Compagnon a ales mai degrabă să publice această evocare determinată de relectura scrisorilor, iar pe acestea din urmă să le predea Bibliotecii Naţionale a Franţei (BNF).

Este, aşadar, un gest de discreţie. Pe de altă parte, în urma lui a rezultat o carte extraordinară,  o naraţiune în acelaşi timp confesivă şi formatoare, un text foarte literar, scris în buna tradiţie franceză a genului memorialistic, cu atenţie pentru franceza clasică şi literară (naraţiune la perfectul simplu, artă a portretului etc.), dar în egală măsură o evocare vibrantă, foarte personală şi foarte asumată. Vorbind despre circumstanţele întîlnirii cu Barthes şi despre evoluţia prieteniei lor în cei cîţiva ani, ultimii ani ai lui Barthes, în care l-a cunoscut (şi i-a urmat seminariile la Hautes Études şi apoi la Collège de France), Compagnon reface propriul traseu formator şi de maturizare, într-un text afectiv, puternic marcat de combinaţia –  „clasică“, aş zice – de melancolie şi ironie. În fond, teoreticianul antimodernului este – fără discuţie – el însuşi un antimodern, un melancolic afectiv, „apărat“ de ironie, şi de mînuirea expertă a efectelor discursului (literar).

Într-un text cu inflexiuni complexe – admiraţie, schimb intelectual, ataşament, prietenie (prietenie „amoroasă“ chiar), recunoştinţă, iubire – Compagnon dă curs unei relaţii maestru-discipol care nu are nimic „mitologic“: Barthes nu e urcat pe un piedestal, ci dimpotrivă, are parte de un portret din nuanţe, din secvenţe, din „fragmente“ (cum i-ar fi plăcut lui Barthes însuşi, ca adept al scriiturii fragmentare), în paralel cu propriul portret al memorialistului. L’Âge des lettres – un text fără departajări pe capitole, ci doar pe secvenţe, urmînd calea memoriei proustiene, prin scufundări/plonjări succesive (în funcţie de diverşi declanşatori) în „humusul“ (cum spune autorul) memoriei de fond, dincolo de straturile ei superficiale – e un portret în oglindă, care vorbeşte în acelaşi timp despre cel care scrie. Scrisorile vechi de 35 de ani, redescoperite într-o cutie de pantofi, ţin de o altă epocă, una în care se scriau zilnic bilete şi epistole (altfel spus „l’âge des lettres“), iar textele se băteau la maşină (a se vedea secvenţa primirii în dar de la Barthes a unei maşini de scris Olivetti, ca simbol al lansării lui pe drumul scrisului, al literelor), şi ele dau seamă despre relaţia de prietenie dintre un tînăr de 25 de ani, student la Politehnică, şi un profesor de literatură cu 35 de ani mai în vîrstă decît el. Sînt anii care-l convertesc pe Compagnon la o carieră literară şi apoi (imediat după moartea lui Barthes) universitară. Este istoria unui proaspăt convertit la litere care învaţă meserie – dar e foarte atent şi la latura umană – în preajma lui Roland Barthes.

Naraţiunea demarează încet, pentru a se accelera abil la final, unde autorul nu ocoleşte (ci doar amînă) subiectul homosexualităţii lui Barthes, al anturajelor sale diverse, al vulnerabilităţilor sale după moartea mamei, în doliul prelungit din care nu-şi va mai reveni niciodată. Compagnon este – de pe margine, trebuie spus, fiindcă rămîne mereu în afara anturajului gay al lui Barthes, deşi îl cunoaşte (are cunoştinţă de „incidentele“ marocane, dar nu şi de „serile pariziene“) – un fin, atent observator al lui Barthes, şi un narator în acelaşi timp afectiv şi abil; portretul en miettes pe care i-l face vine să se alăture cumva fragmentelor din Roland Barthes par Roland Barthes, una dintre cărţile preferate scrise de mentorul său (pe care o publicase în timp ce Compagnon îi urma seminarul la Hautes Études, unde fusese admis de Barthes în prealabil), alături de Fragments d’un discours amoureux, La Chambre claire şi Journal de deuil (publicat postum). 

Roland Barthes (1915-1980), la recepţia în onoarea disidenţilor sovietici, organizată pe 21 iunie 1977 la Paris (recepţie la care a participat şi Antoine Compagnon, şi care este evocată în carte)

Pentru Compagnon, aşadar, Barthes nu este, în epocă, un profesor sau un scriitor seducător, ci un „maître“, dar nu în sensul de „maître à penser“, ci de „maître d’atelier, maître ouvrier, maître artisan ou maître compagnon“ (sic!); Compagnon îşi face ucenicia, învaţă meserie în preajma acestui maestru artizan. De la el învaţă modestia („ne pas fanfaronner“) şi conştiinţa faptului că o carte reuşită nu reprezintă în nici un fel o garanţie în privinţa celor ce vor urma. De altfel, Barthes se afla deseori în pană în privinţa scrisului, şi folosea o metodă de lucru – metoda fişelor, pe care ulterior le punea cap la cap şi le dactilografia – menită să-l scoată din impas. Spre finalul cărţii, Compagnon împinge mai departe aceste observaţii: „Faptul de a-l fi văzut pe Roland la lucru m-a marcat pentru totdeauna“, scrie fostul discipol, care a asistat, practic, la scrierea cărţii Fragments d’un discours amoureux (în cadrul schimbului epistolar, dar şi graţie unei vizite estivale la casa părintească din Urt), şi mai tîrziu chiar şi la scrierea celei despre fotografie, care apare cu cîteva zile înaintea accidentului ce avea să-i fie fatal lui Barthes. Acesta din urmă a fost „un scriitor de circumstanţă“, spune Compagnon, fiindcă majoritatea textelor sale răspund unor comenzi, unor solicitări exterioare; singura carte care „i s-a impus ca o necesitate“ este Fragments d’un discours amoureux: „Arta unui scriitor ca Roland este aceea a unui strateg: ea constă în a şti să profiţi de circumstanţă, să prinzi ocazia, ceea ce se numeşte kairos, noţiune despre care vorbeam adesea împreună. În cadrul generaţiei sale, Roland a fost remarcabil prin perspicacitatea lui, prin acest fler (nez) care e graţia scriitorului. (...) dar nu există hazard fericit fără arta de a-l recunoaşte. Roland era dintre aceia care presimţeau cel mai bine mişcarea“.

O diferenţă de temperament şi de raportare la lume îl desparte, totuşi, pe maestrul artizan de tînărul ucenic. Citîndu-l pe Philippe Muray, dar şi pe Baudelaire – care vorbesc amîndoi despre doza de „prostie“ (bêtise) pe care o implică geniul creator/ scriitorul –, Compagnon remarcă faptul că lui Barthes îi lipseşte acest „grăunte de prostie“ care-ţi permite să scrii romane, să nu te cenzurezi (de unde poate, adaug eu, eşecul acelui roman dorit spre finalul vieţii). În schimb, tînărul student observă la Barthes, cu condescendenţă, anumite „naivităţi“ sau „copilării“ – cum ar fi aceea de a lua note în permanenţă, chiar şi în timpul cinei: „Aveam ideea că lucrurile care contează se repetă, că ele nu sînt niciodată atît de fugare încît să trebuiască să le prinzi din zbor, să le prinzi în ace ca pe fluturi“. Dacă Barthes era un om al instantaneului, al fragmentarului, al interstiţiului, un om cu fler, cu „nas“ pentru schimbare, Compagnon pare să fie, în ce-l priveşte, un temperament mai „aşezat“, înclinat către continuitate şi repetiţie. El va evolua, de altfel, într-o direcţie mai conservatoare şi mai academică decît Barthes – care ajunsese, într-un final, şi el la Collège de France, şi se bucurase de acest lucru (după cum povesteşte Compagnon).

Numărul omagial Critique, la moartea lui Roland Barthes, coordonat de Antoine Compagnon (fotografia de pe copertă, aleasă de Compagnon, e evocată în carte)

E interesant de semnalat aici – apropo de evoluţia în timp a lui Compagnon (profesor universitar, istoric literar şi teoretician al antimodernului, interesat de Proust, Montaigne, Baudelaire – deci de autori canonici, ai trecutului) – un laitmotiv care traversează evocarea făcută lui Barthes: e vorba de obsesia infidelităţii, de teama de trădare a mentorului. Compagnon îl visează adesea pe Barthes, iar în vise îl asigură de fidelitatea lui. În anii care au urmat morţii lui Barthes, i s-a reproşat uneori că îi este infidel celui din urmă prin această turnură academică a activităţii sale intelectuale. Compagnon răspunde – citîndu-l pe Montaigne, care vorbea despre două feluri de imitaţie, dintre care numai a doua creatoare precum albina care zboară din floare în floare pentru a-şi produce propria miere – în felul următor: „Mi-am făcut propria miere în preajma lui Roland, fără a-l copia sau a-l contraface vreodată“. Şi totuşi, obsesia trădării în acele vise rămîne.

Într-adevăr, la Compagnon, Barthes e un antimodern, e legat de... Proust (la bătrîneţe, Barthes e interesat de Proust, ţine o conferinţă despre el), de... Montaigne (vasul pe care moare tatăl lui Barthes, în război, se numeşte Montaigne!) ş.a.m.d. Vorbind despre el în acelaşi timp în care vorbeşte despre Roland (cum îi spune, fără a renunţa să-i vorbească la persoana a II-a plural), Compagnon consemnează o serie întreagă de coincidenţe care-i apropie: tatăl său se naşte cînd moare tatăl lui Barthes, tatăl său (de vîrsta lui Barthes) se întîlneşte o singură dată cu Barthes, fără să se recunoască, la susţinerea tezei de doctorat a lui Compagnon; şi cea mai importantă – Compagnon scrie această evocare exact la vîrsta la care Barthes moare. Barthes, pe patul de spital, resemnat să moară (deşi nu-şi doreşte – contrazice Compagnon opinia curentă) şi luîndu-şi rămas bun de la el cu lacrimi în ochi reprezintă o secvenţă tulburătoare a cărţii. În plus, ca o anecdotă tristă, Compagnon povesteşte cum „lectura lui Cioran a rămas mereu pentru mine inseparabilă de moartea lui Roland“, pentru că chiar în acea perioadă a redactat un articol critic la adresa unei cărţi de Cioran, în urma căruia a primit o scrisoare de cel din urmă („je passais ma rage sur Cioran, qui paya pour la passion de Roland“).

Sînt multe detalii în carte, notaţii de idei şi observaţii de portretist, de scriitor:   iată-l, de pildă, pe Barthes la cafenele, la rendez-vous-urile pe care le înşiră seară de seară, devorînd mîncarea (Barthes mănîncă „goulûment“, cu aviditate, bulimic, ca pentru a-şi umple un „vid“ de „om trist“) şi comandînd pahare de şampanie („du champagne brut“), după care se dă în vînt. Comentează, în fine, şi relaţia lor de prietenie, despre care Barthes îi spune în scrisori că este o relaţie de tip „Zen“, sub semnul a ceea ce în greaca veche se numeşte cataleipsis (opus lui catalepsis – termenii folosiţi de Barthes), adică „depăşirea dorinţei într-un soi de «pură iubire» dezinteresată, pe care o compara cu oblaţia mistică a lui Ruysbroeck, cu asentimentul nietzschean în faţa lumii sau cu o morală orientală“ – de unde, poate, adaug eu, şi una dintre conotaţiile „neutrului“ barthesian; o altă conotaţie este, conform lui Compagnon, depăşirea genului, la o dată cînd termenul de gender/gen încă nu era curent.

L’Âge des lettres este şi o reconstituire de epocă rive gauche (făcută, azi, de un universitar rive droite) – sfîrşitul anilor ’70, străzi, cafenele în cartierul Saint-German-des-Prés (care, astăzi, au dispărut, înlocuite – spune Compagnon – de magazine de haine sau pizzerii), Collège de France în acea perioadă, L’École Polytechnique, L'École Pratique des Hautes Études etc. Compagnon spune că este un „amator“ de Barthes (nu un profesionist), pentru că l-a cunoscut şi i-a urmărit cercetările de aproape; recitindu-i acum scrisorile (ultimele) şi manuscrisul cursului despre „pregătirea romanului/la préparation du roman“, este frapat de semnele unei depresii pe care, atunci, nu a sesizat-o la adevărata ei dimensiune – context în care proiectul barthesian de vita nova apare şi mai puternic drept unul himeric. Evocare-confesiune „mai mult sau mai puţin sinceră“ (zice autorul undeva), L’Âge des lettres este un text clasic şi modern în acelaşi timp, sau antimodern, dacă vreţi, adesea tulburător, în care Compagnon – făcînd un portret memorabil lui Barthes – se asumă în acelaşi timp în care se şi eschivează.

Antoine Compagnon, L’Âge des lettres, Éditions Gallimard, Paris, 2015, 168 p.

 Apărut în Observator cultural 08-04-2016

Corespondenţă de la Paris: Centenarul Roland Barthes

  

Centenarul Roland Barthes, marcat în Le Monde hors-série iulie-august 2015

 

La Paris, evenimentul cel mai important al momentului este, fără îndoială, centenarul naşterii lui Roland Barthes, eveniment marcat printr-o serie de evenimente: expoziţii, colocvii, numere tematice ale revistelor culturale. Este cazul numărului hors-série din Le Monde (în colecţia „Une vie, une oeuvre“, numărul pe iulie-august 2015) – despre care va fi vorba aici –, un supliment excelent, extrem de consistent, în care figura lui Roland Barthes este prezentată din diverse unghiuri de abordare, de către prieteni apropiaţi (cum au fost Philippe Sollers, Daniel Cordier sau Éric Marty, cel care a reeditat, în 2002, la Éditions du Seuil, seria de Oeuvres complètes ale lui Roland Barthes), de către scriitori şi editori (cum este Bernard Comment, care semnează un emoţionant şi competent portret al autorului), de către foşti studenţi (Colette Fellous, Chantal Thomas) etc. Numărul hors-série se intitulează Roland Barthes – L’inattendu. Le centenaire d’un révolutionnaire du langage şi conţine, pe lîngă portrete şi evocări, o selecţie din textele lui Roland Barthes însuşi – ca o invitaţie la (re)lectură –, o cronologie, bibliografia propriilor cărţi, plus a cărţilor despre Roland Barthes, un dosar alfabetic („lexique“) al termenilor propuşi de Roland Barthes, alcătuit de Tiphaine Samoyault, cea care a publicat recent o biografie monumentală despre Roland Barthes – totul asezonat cu extraordinare fotografii grand format ale autorului. 

Cine este, aşadar, Roland Barthes? Un spirit în continuă mişcare, adică un prototip al gîndirii moderne, un intelectual prin excelenţă nondogmatic şi situat mereu în afara sistemului, un scriitor şi un teoretician (şi amîndouă în acelaşi timp) care se lasă purtat de fantasma neutrului, a ieşirii din condiţionările, din sensurile prefabricate ale limbajului, un „revoluţionar“, prin urmare, al limbajului, Roland Barthes a fost, în acelaşi timp, şi un om al epocii sale – spun comentatorii săi din acest număr hors-série din Le Monde: adică al anilor ’50-’70 francezi (şi europeni), o epocă a lui mai ’68, a libertăţii de expresie şi sexuale, a chestionării establishmentului şi a limbajului ca loc al puterii, al demitologizării în spaţiul social – Barthes devine celebru, şi popular, prin cartea sa Mythologies, 1957, care, pe lîngă faptul că-i aduce notorietate, îi atrage şi resentimentul anumitor intelectuali şi universitari, care nu vor ezita să-l atace odată cu apariţia volumul Sur Racine, ce reuneşte cîteva studii disparate despre marele clasic francez. Împiedicat, în tinereţe, de tuberculoză de a urma parcursul universitar normal, Roland Barthes se salvează astfel, privind retrospectiv, de la capcana academismului: la începuturile afirmării sale, el întîmpină rezistenţa universitarilor (a se vedea celebra polemică cu Raymond Picard, în chestiunea Racine şi a „criticii noi“); nu este şi nu va rămîne un tip comod prin cărţile sale, cărţi prin care se reinventează de fiecare dată, prin care explorează mereu zone noi, prin care „ştie să facă un pas alături sau un pas înapoi pentru a lua distanţă faţă de sine însuşi, faţă de propriile sale credinţe şi de cele ale societăţii şi ale epocii sale“ – aşa cum scrie Bernard Comment în „Avant-propos“ („Éclairer le monde“). Mereu în avangarda ideilor, depunîndu-şi toată energia în vederea unei „literaturi noi“, a unei „critici noi“ – şi chiar, pe urmele lui Dante, a unei vita nova, după moartea mamei sale, care-l marchează iremediabil –, Barthes a avut, scrie Philippe Sollers, şi o scriitură politică, dar în sensul antic, de a trăi concret în prezent şi în spaţiul public, iar nu în sensul angajat-sartrian. Inteligenţă mobilă, fulgurantă, Barthes nu s-a lăsat prins în nici un sistem, nu a devenit rigid şi nici măcar academic, odată cu intrarea lui (la diferenţă de un vot!) la prestigiosul Collège de France. 

În portretul pe care i-l face (L’énergie du vivant), Bernard Comment (consilierul editorial al numărului, autor al cărţii Roland Barthes, vers le neutre, 1991) notează cu acuitate – traversînd cărţile şi evenimentele biografice ale lui Barthes: „Opera sa, angajamentul său în scriitură par să răspundă, de la început pînă la sfîrşit, unei dorinţe de a conjura moartea, unei voinţe obstinate şi strălucitoare de a menţine morţii în viaţă sau de a-i rechema la viaţă, de a-i face să revină la viaţă“ (trad. m.). De altfel, interpretarea pe care o dă clasicilor francezi (Michelet, Racine, Chateaubriand, La Rochefoucauld, Proust, Flaubert etc.) merge întotdeauna în sensul „întoarcerii la viaţă şi la contemporaneitate“; însă, continuă Bernard Comment, „expresia cea mai impresionantă a acestei fantasme de resurecţie a morţilor îşi va găsi plenitudinea în La chambre claire/ Camera clară, odată cu puternica fantezie fantasmatică a fotografiei ca eveniment în care fiinţa absentă devine în mod miraculos prezentă“. Scrisă după moartea mamei sale şi cu puţin timp înainte de propria lui moarte, La chambre claire este numai pe jumătate o reflecţie teoretică asupra fotografiei: de pe la mijlocul textului, „începe fascinanta ficţiune a resurecţiei, în care, prin intermediul unei fotografii de amator a mamei sale copil, autorul fantasmează asupra posibilităţii de a regăsi fiinţa iubită dispărută (mama sa)...“ – spune Bernard Comment, care nu ezită să califice această a doua parte a cărţii lui Barthes drept „una dintre cele mai extraordinare ficţiuni ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“. Mie această detestare a morţii, această „reînviere“ a fiinţelor dragi dispărute (făcută cu pasiune, cu disperare) mi-a amintit de Marcel Proust, pe care aflăm – din interviul acordat de vechiul său prieten Éric Marty lui Yann Plougastel – că Barthes îl „venera“. 

Éric Marty vorbeşte, în mod egal, de „marxismul“ lui Barthes, cu totul diferit de militantismul şi adeziunea lui Sartre la Partidul comunist (la Barthes a contat, spune el, influenţa unui militant troţkist, apropiat de Maurice Nadeau, în anii săi de tratament în sanatoriu, împotriva tuberculozei); de faptul că, în ultimele sale cursuri, despre „la préparation du roman“, el simulează, în fond, scrierea unui roman şi că nu se poate vorbi, în cazul lui, de „ratarea“ romanului. Despre homosexualitatea lui Barthes – care apare în Roland Barthes par Roland Barthes cu numele de „la déesse H“/ „zeiţa H“ (trimiţînd şi la haşiş) – Éric Marty crede că poate să fi influenţat, la modul subtil, Fragments d’un discours amoureux, şi – ceea ce e mai interesant –, consideră că discreţia pe care a păstrat-o în această privinţă nu a venit „nici din laşitate, nici din teamă, ci pentru că, după el, era ceva copilăresc şi naiv să crezi că această revendicare ar avea un sens. Era un fel de aroganţă comunitară, care nu era de la sine înţeleasă“ (cu rezerva, totuşi, că Barthes se temea ca mama lui să nu afle de propria-i homosexualitate).

Întrebat în ce fel trebuie citit/ recuperat astăzi, Éric Marty afirmă (şi are dreptate!): „Barthes ne învaţă în primul rînd că fiecare trebuie să-şi trăiască propria epocă. Epoca actuală aduce provocări mult mai redutabile decît cea în care a trăit el. Lectura lui Barthes nu trebuie, aşadar, să ne servească de alibi pentru a refuza să trăim criza şi absenţa de gîndire actuală. Trebuie să refuzăm să fim nostalgici, să ne jucăm de-a exegeţii lui Barthes“. Éric Marty a publicat anul acesta un album Roland Barthes la Seuil (Roland Barthes. Album, expus la vedere în librăriile din Cartierul Latin), ce reuneşte scrisori şi documente inedite; el este şi comisarul expoziţiei Les Écritures de Roland Barthes. Panorama organizată de BNF (la Bibliothèque Nationale de France) pînă pe 26 iulie 2015.

Philippe Sollers, la rîndul său, vechi prieten al lui Barthes la Tel Quel (deşi foarte diferiţi ca temperament şi angajament), pregăteşte şi el, pentru toamnă (noiembrie 2015), la Seuil, un volum, L’amitié de Roland Barthes. Barthes „avea un gust profund al secretului, al replierii“, mărturiseşte Sollers, „nu era un explorator al extremelor“. „Ceea ce e interesant (...) – mai spune el – este faptul că critica sa nu este niciodată ideologică, nutrită de vreo speranţă în vederea viitorului. Acesta e rolul lui Sartre“ (trad. m.). 

Explorator nu al extremelor, dar în permanenţă al noului, inteligenţă în mişcare şi „individ multiplu“, precursor al ideii de „societate a spectacolului“ (cum spune Sollers) şi chiar al... autoficţiunii prin cartea sa Roland Barthes par Roland Barthes, Barthes rămîne un intelectual inconturnabil al secolului XX european, căruia francezii îi aduc – prin seria de manifestări care marchează centenarul naşterii sale – un omagiu aşa cum ştiu ei s-o facă, atunci cînd vine vorba de prezervarea memoriei culturale şi a marilor lor autori.

Apărut în Observator cultural nr. 780/ iulie 2015