.
.

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Un roman mistic şi iniţiatic



Debutat ca poet, Cosmin Perţa (n. 1982) a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întîmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi Cîinele de lemn (2012), Vizita (2013) şi – apărut de curînd – romanul În urmă nu mai e nimic (2015), despre care va fi vorba în rîndurile de faţă. De fapt, trebuie spus că proza pe care o scrie Cosmin Perţa – calificată de autor cînd „poem“, cînd „roman“, cînd „povestire“ – este un tip de text hibrid, cu accente poematice (şi, în volumele anterioare, fantasy şi fantastice), marcat de satira politico-socială, dar şi cu evidente inflexiuni mistic-religioase, o proză situată în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti („Gogol, Cehov, Harms“ (şi Bulgakov, adaug eu) – notează personajul-narator din În urmă nu mai e nimic, dar şi „Buzzati, Cortázar“). Această descendenţă literară – la care se adaugă şi o anumită nostalgie rurală/ inadap tare la spaţiul citadin – îl plasează pe Cosmin Perţa într-o zonă mai aparte a prozei noastre tinere, influenţate, de regulă, de literatura occidentală (mai ales americană) şi orientate către spaţiul citadin.

Ce aduce nou acest roman, În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015), este faptul că pune accentul pe experienţa mistic-religioasă, dincolo de satira socială: el înfăţişează – şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, în plan literar, ba dimpotrivă, aş spune – un traseu biografic ascensional, un soi de traversare a lumii şi a tentaţiilor ei, la capătul căreia se află monahismul. Debutat ca un Bildungsroman – declanşat de moartea violentă a bunicului, în pădure (cu capul retezat, ca la Bulgakov) –, romanul consemnează experienţele succesive ale copilăriei şi adolescenţei (mutarea la oraş, problemele de adaptare la şcoală, certurile părinţilor, fuga copilului de acasă), pentru a se opri, la un moment dat, din evenimenţial şi a-şi concentra „energiile“ în două direcţii: pe de o parte, experienţa monahală (copilul fugar ajunge într-o mănăstire, unde e botezat şi face „ascultare“, iar la final cere dezlegare pentru a merge „în pustie“), iar pe de alta, experienţa în aşa-numita Instituţie, un spaţiu de control de-a dreptul kafkian (în Teofil şi Cîinele de lemn exista, de altfel, un alt falanster, numit Şantierul).

Romanul mizează, aşadar, nu pe naraţiunea formatoare – aşa cum păruse la început –, ci din nou pe dimensiunea simbolic-satirică, pe de o parte, iar pe de alta, pe dimensiunea mistic-religioasă. Cele două planuri alternante – în scurte secvenţe numerotate (în totul, trei părţi, un „Interludiu“ şi un „Epilog“) – sînt traversate de un laitmotiv, acela al scrisului, al scrierii unui roman: „M-am apucat să scriu un roman, asta deoarece nimeni din Instituţie nu avea voie să scrie jurnal, memorii sau texte mistice, însă oricine putea să scrie un roman. Roman era voie, jurnal, nu, jurnalul şi textele mistice erau subversive. Eu, de fapt, un jurnal epifanic voiam să scriu, dar nu mai riscam, aşa că l-am intitulat simplu: roman. Acoperirea mea era astfel asigurată, nimeni n-avea să se prindă că eu de fapt scriam un jurnal. Scriam la el, flagelîndu- mă. [...] Deconspiram Instituţia, asta făceam, lăsam un document în urma mea, un document care putea fi o bază pentru o mişcare serioasă, cu adevărat antiinstituţională“.

Cumva, cele două planuri par a comunica, a trece unul în celălalt: secvenţele care consemnează „ascultarea“ în mănăstire, dialogurile cu părintele Sofronie ori cu fratele Pavel, psalmii compuşi de personaj, comentariile în marginea unor texte religioase, toate acestea pot face parte, în definitiv, din acel „jurnal epifanic“ sub acoperire, pomenit mai sus. În orice caz, traseul acesta de iniţiere în viaţa monahală şi ascetică – secondat în permanenţă de vocea conştiinţei rele, numită în text „fata dracului“ (care include şi tentaţia erotică, feminină) – reprezintă, cred, o miză importantă a acestui roman, cu atît mai mult cu cît credinţa, salvarea erau mai importante chiar decît scrisul, în Teofil şi Cîinele de lemn. Cu toate acestea, sentimentul ratării – de care era bîntuit Teofil, scriitorul mediocru – revine şi aici, în forţă, în „Epilogul“ cărţii: „Bineîn ţeles că nu sînt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului – i se adresează, deconspirativ, mamei sale protagonistul –, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu de - spre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă“.

Tot spre final, o scenă – clasică, aş zice, şi nelipsită de umor – în care protagonistul se trezeşte într-un pat de spital, imobilizat, în prezenţa părinţilor care-i spun că a făcut o depresie severă, aruncă totul în ambiguitate, sugerîndu- ne că avem de-a face cu halucinaţiile unui bolnav. Prozatorul se complace în a păstra în permanenţă acest văl de ambiguitate, care-i permite nu numai să diversifice registrele stilistice, dar şi să introducă o bună doză de umor şi autoironie (ca în scena evocată mai sus, cu părinţii care pun halucinaţiile fiului lor pe seama faptului că nu a fost botezat la naştere). În orice caz, romanul reuneşte obsesiile scriitoriceşti ale lui Cosmin Perţa: tema morţii şi a ratării, tema scrisului, a credinţei şi a salvării – aici cu o miză mai mare – şi mai riscantă, la nivel literar – pe dimensiunea mistic-religioasă. De altfel, propoziţia care dă ti tlul romanului – „În urmă nu mai e nimic“ – are două tipuri de recurenţe în text, ce corespund celor două planuri: pe de o parte, apare în legătură cu aşa-numita Instituţie, spaţiu kafkian prin excelenţă (de tipul Şantierului din Teofil şi Cîinele de lemn), şi indică, desigur, lipsa de scăpare, imposibilitatea de a evada, captivitatea, controlul; pe de altă parte, aceeaşi propoziţie apare şi în legătură cu traseul spiritual parcurs de personaj către monahism şi asceză (la final, pleacă „în pustie“) şi marchează îndepărtarea treptată de lume, de tentaţiile ei. Textul lui Cosmin Perţa parcurge, practic, mai multe niveluri, de la cel realist (cu debuşee în fantastic, în volumele anterioare, conform afirmaţiei din Teofil şi Cîinele de lemn: „[...] pînă la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică“) la nivelul simbolic (Instituţia) şi, în cele din urmă, la cel mistic-religios. Convertirea ajunge la capăt în ultimul paragraf, în care personajul, detaşat de lume (de evenimentele ei „extraordinare“), alege „banalitatea istovitoare“ a ascezei: „Eram atît de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare“ („Epilog“).

În urmă nu mai e nimic vine în continuitatea volumului Teofil şi Cîinele de lemn, din 2012, reluînd, de fapt, personajul: romanul de faţă ne prezintă – ni se spune – prima parte a vieţii lui Teofil, scriitorul ratat din Teofil şi Cîinele de lemn. Aşa cum, aici, „fata dracului“ reprezintă un soi de conştiinţă-raisonneur, în mod similar Cîinele de lemn este un raisonneur pentru Teofil: iar dacă romanul în discuţie este unul pluristratificat – într-un sens ascensional, de iniţiere mistic-religioasă –, pe de altă parte, protagonistul însuşi are de-a face, aşadar, cu un dublu al său (o mauvaise conscience), în traseul lui către monahism. Cosmin Perţa scrie, cum spuneam, un text cu o miză înaltă (care trece dincolo de literatură), dar are precauţia de a păstra totul în spaţiul ambiguităţii specifice literaturii: scenariul iniţiatic propus poate fi, în egală măsură, o halucinaţie a personajului sau „jurnalul epifanic“ pe care el îl scrie în Instituţie (şi pe care aceasta i-l va confisca). Roman postmodern – cu doza de ironie auctorială inclusă, şi nelipsit de umor (vezi mai ales prima parte a cărţii, biografia personajului)–, care-şi dejoacă singur pistele propuse, În urmă nu mai e nimic este cartea cea mai reuşită şi mai complexă, de pînă acum, a prozatorului Cosmin Perţa.



Cosmin Perţa, În urmă nu mai e nimic, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2015, 200 p.

 
 
 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu