A apărut de curînd, la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul
Denisei“, romanul cîştigător al Premiului Goncourt 2014, Pas pleurer
(Seuil, 2014)/ Să nu plîngi, în traducerea – foarte bună – a lui Doru
Mareş. Cel mai celebru premiu literar francez – şi cel mai eficient, pentru că
aduce vînzări de 200.000-300.000 de exemplare –, Premiul Goncourt ia deseori în
calcul considerente de ordin editorial (vezi mai sus vînzările de carte pe care
le determină), ca să nu mai vorbim de considerentele de tip politic şi social.
Anul trecut, însă, premiul a fost decernat – în mod surprinzător, pentru că
autoarea, Lydie Salvayre, nu se număra printre favoriţi – unei cărţi care
frapează, îna - inte de orice, prin calitatea literară, printr-o scriitură de
virtuozitate, şi în acelaşi timp de mare emoţie, dar în care coarda pateticului
e strunită cu mult talent şi – orice s-ar spune – cu mult umor, în contrapunct.
Favoriţi erau David Foenkinos, un scriitor mai tînăr, cu priză la public – care
a luat, totuşi, Premiul Renaudot (premiu decernat în aceeaşi zi, îna - intea
Premiului Goncourt), pentru un romanbiografie a unei tinere pictoriţe evreice,
ucise la Auschwitz –, dar şi Kamel Daoud, jurnalistul algerian militant
(împotriva fundamentalismului islamic) care a dat o replică... algerianăStrăinului
lui Camus, în Meursault, contre-enquête (Actes Sud, 2014) (jurnalist
pe care am avut ocazia să-l intervievez la Bucureşti anul acesta, la Bookfest,
chiar pentru Observator cultural).
Lydie Salvayre are 67 de ani, şi vreo zece cărţi la activ, este psihiatru
şi absolventă de Litere la Toulouse, şi e spaniolă: născută dintr-o mamă
catalană şi un tată andaluz, refugiaţi în Franţa în timpului Războiului Civil
spaniol din ’36. Ei bine, Lydie Salvayre scrie o carte răvăşitoare dedicată
memoriei mamei sale, în care un destin individual – sau, altfel spus, istoria
personală a mamei sale – retrasează cursul Istoriei mari, făcîndu-ne să
înţelegem – aşa cum numai literatura o poate face –, pe de o parte, că vieţile
indivizilor sînt supuse, inevitabil, Istoriei, iar pe de altă parte, că aceasta
din urmă e făcută adesea din excesele (citeşte: fanatismele, extremismele) –
repetabile – ale oamenilor. Şi că, dincolo de ideologii, de extremisme – care
conduc la teroare, represiune, crime ş.a.m.d. –, ceea ce contează este viaţa
oamenilor „de sub vremi“ (şi din spatele ideologiilor). Să nu plîngi reface,
aşadar – din perspectiva şi adeseori prin vocea mamei sale de 90 de ani – acel
teribil an ’36 al Războiului Civil spaniol, cu masacre care vin din ambele
tabere (falangişti susţinuţi de catolici vs socialişti şi comunişti), un an
care aparţine Istoriei mari, dar mai ales, aici, istoriei personale a mamei
sale, anul cel mai intens din lunga ei viaţă şi singurul pe care şi-l
aminteşte.
Memoria, istoria, uitarea
În paralel cu povestea mamei sale, scriitoarea aduce şi mărturia lui
Georges Bernanos, scriitorul catolic (şi monarhist, iniţial simpatizant al
Acţiunii franceze) de mare talent care a avut curajul să demaşte, în Marile
cimitire sub lună (1938), crimele naţionaliştilor spanioli, făcute cu
acordul tacit al Bisericii Catolice, în acel an 1936: „Vara radioasă a mamei
mele, anul lugubru al lui Bernanos, a cărui amintire va rămîne înfiptă în
memoria lui ca un cuţit pentru deschiderea ochilor: două scene ale aceleiaşi
istorii, două experienţe, două puncte de vedere care, de cîteva luni, au ajuns
în nopţile şi în zilele mele în care, cu încetul, s-au infuzat“, scrie Lydie
Salvayre la finalul cărţii. Cele două planuri – confesiunea mamei sale,
respectiv textul lui Bernanos – alternează, într-o carte tulburătoare despre
„memorie, istorie, uitare“, ca să parafrazez titlul unei cărţi de Paul Ricoeur.
Pentru non age - nara Montserrat – căreia apropiaţii îi spun Montse –, vara
anului 1936 (singurul an pe care şi-l mai aminteşte), care începe cu o
„insurecţie libertară“, este momentul în care „s-a produs inimaginabilul“, în
care a descoperit iubirea şi libertatea, trăite cu pasiune, o vară „în timpul
căreia, spune ea, a descoperit ce înseamnă viaţa şi care a fost, fără îndoială,
singura aventură a existenţei sale“, aventură încheiată cu o sarcină nedorită,
o căsătorie de nevoie şi exilul în Franţa. Plecată (dintrun cătun uitat de
lume, cu legi imuabile) la oraş – într-un impuls revoluţionar – împreună cu
fratele său, José, cel convertit recent la comunism (revoluţia şi comunismul
reprezentînd pentru tînărul idealist de 18 ani restaurarea dreptăţii sociale şi
a libertăţii fără constrîngeri), Montse, în vîrstă de 15 ani, îşi consumă
iluziile şi pasiunea pe durata unei singure veri, pentru a intra apoi pe
făgaşul unei lungi vieţi de resemnări şi cedări. Îndrăgostită, la oraş, de un
soldat francez, după o noapte de iubire pătimaşă, rămîne însărcinată şi va
trebui să se întoarcă în sat şi să se căsătorească cu Diego – fiul (dintr-o
legătură de tinereţe) al proprietarului local de pămînturi –, un băiat cu un
comportament destul de straniu, rival încă din copilărie al lui José, dar ajuns
şi el, alături de cel din urmă, comunist fervent. Nu insist asupra tramei
narative, merită descoperită în textul lui Lydie Salvayre, marcat de un tip de
scriitură care înglobează mai multe voci (vocea naratoarei, vocea mamei) şi mai
multe perspective (perspectiva naratoarei, a mamei, a lui Bernanos).
(Auto)ironia şi umorul, exuberanţa şi deziluzia, tristeţea şi durerea, pasiunea
şi resemnarea se împletesc – cu naturaleţe, ca tot atîtea faţete ale vieţii
(emoţionale)/ perspective ale vîrstelor succesive – într-un discurs vibrant, de
un patetism bine strunit.
În ce-l priveşte pe Bernanos, mărturia lui reflectă o acută problemă de
conştiinţă: „Bernanos ştie perfect că nu e bine ca aceste adevăruri să fie
spuse şi că i se vor reproşa cînd - va. Dar s-a hotărît să o facă nu pentru a
convinge, spune el, şi nici pentru a scandaliza, ci pentru a se putea privi în
oglindă, pînă la sfîrşitul zilelor şi pentru a rămîne fidel copilului care a
fost şi pe care îl copleşea nedreptatea. S-a hotărît s-o scrie în momentul în
care şi-a văzut propriul fiu sfîşiind, cu lacrimi în ochi, cămaşa albastră de
falangist, după ce doi amărîţi, doi ţărani de ispravă din Palma, fuseseră
asasinaţi sub ochii lui. (Yves va părăsi repede Falanga şi va fugi departe de
Spania.) S-a hotărît s-o scrie pentru că scandalul unei Biserici în cîrdăşie cu
militarii l-a rănit pînă în inima conştiinţei. [...] Însufleţit de litera şi
spiritul a ceea ce el numeşte «catehismul său elementar», Bernanos nu se poate
uita fără oroare la aceste omoruri săvîrşite, în numele Sfintei Naţiuni şi al
Sfintei Religii, de către un mic grup de fanatici închistaţi în nebunia
fanatică a dogmelor lor“. Mărturia lui (intelectual catolic şi monarhist) îi va
atrage, evident, antipatia dreptei catolice. Pe de altă parte, şi
revoluţionarii de stînga vor ajunge, în acest război civil, la aceleaşi orori,
la aceleaşi crime. Prin personajul José – în acest caz –, scriitoarea pune în
pagină ceea ce am putea numi deziluziile istoriei şi ale ideologiilor de orice
culoare: în scene petrecute în cătunul spaniol uitat de lume, ea arată cum
idealurile revoluţionare pure, comunitare şi comuniste se transformă, în scurtă
vreme, în aceeaşi nevoie de control, de preluare a puterii (a se vedea
conflictul dintre idealistul José şi pragmaticul Diego) şi într-o formă de ură
împotriva taberei adverse; disensiuni apar şi între formaţiunile de stînga, de
altfel, iar anarhistul José va sfîrşi împuşcat.
Un roman excelent
Ceea ce impresionează în roman este – pe lîngă vocea – de neuitat – a mamei
sale (care se exprimă într-o limbă amestecată, franceză şi spaniolă, le
fragnol, limba refugiaţilor spanioli în Franţa de după război), care
conferă şi o latură experimentală discursului narativ – pledoaria implicită
pentru umanitate, pentru viaţa individuală (cu entuziasmele, pasiunile şi
frustrările ei), dincolo de orice ideologii, ce cad aici într-o amară
deriziune. Chiar şi revolta iniţială a lui Montse (şi a fratelui ei José)
împotriva proprietarului de pămînt din sat, don Jaime Burgos Obregón (la care
se dusese pentru a se angaja servitoare), e pusă, la final, într-o nouă perspectivă:
ajunsă nora lui don Jaime, între cei doi se instalează o afecţiune şi o
tandreţe care o fac pe Montse să înţeleagă faptul că eleganţa manierelor,
gustul pentru frumos şi rafinament fac parte, în fond, din viaţă, din respectul
– omenesc – pentru celălalt şi pentru sine (şi vor constitui, în cazul ei, o
formă de supravieţuire în exilul francez de mai tîrziu), departe de a fi un
stigmat pus în cîrca clasei burgheze de către revoluţionarii comunişti (aşa
cum, de partea cealaltă a baricadei, se vede cum revoluţionarii satului se
satură repede de dezordine şi îşi doresc reîntoarcerea la disciplină şi
control...). Există, în carte, şi o dimensiune spirituală (invocarea Bibliei,
a lui Unamuno, a lui Bernanos), există şi o dimensiune psihologico- medicală
(mama naratoarei este amnezică, tatăl ei, Diego, fiul, dintr-o mamă cu probleme
psihice, al lui don Jaime, sfîrşise într-un sanatoriu etc.). Istoria
transindividuală, memoria şi uitarea personală se adună, în Să nu plîngi,
într-un discurs literar de mare frumuseţe, care ne aduce aminte că unul dintre
rolurile importante ale literaturii este şi acela testimonial, de mărturie: de
mărturie personală în numele umanităţii şi al umanismului (atît de compromis,
din păcate) în faţa ideologiilor oarbe care fac istoria.
Lydie Salvayre, Să nu plîngi, traducere din franceză şi note de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2015, 272 p.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu