Numărul pe septembrie din Le Magazine littéraire are un dosar
special, consacrat romanelor care deschid la rentrée littéraire: printre
ele, în capul listei, ultimul roman al lui Christine Angot, Un amour
impossible (Flammarion), urmată de Alain Mabanckou, Petit Piment (Seuil),
Éric Holder, La Saison des Bijoux (Seuil), Laurent Binet, La Septième
Fonction du langage (Grasset), Mathias Énard, Boussole (Actes Sud),
Delphine de Vigan, D’après une histoire vraie (J.C. Lattès). Să începem
cu „cîteva poncife“ tipice pentru la rentrée littéraire, inventariate, în
„L’édito“, de Pierre Assouline: „recolta e mediocră“, „totul se joacă
dinainte“, „la rentrée e fără surprize“, „se publică prea multe cărţi“ etc.
etc. „Să decretezi într-o lume în criză că se publică prea multe romane e un
reflex de copil răsfăţat şi de naţiune bogată. Bine-ar fi să fie aşa“, notează
Assouline, îna - inte de a încheia cu un simpatic citat din Borges, care invită
la lectură fără umbră de orgoliu auctorial: „Uitaţi, aşadar, cifra avalanşei anunţate,
uitaţi de poncifele rentrée littéraire şi însuşiţi-vă mai degrabă frumoasa
vorbă a lui Borges: «Alţii pot să se laude cu cărţile pe care le-au scris, eu
sînt mîndru de cele pe care le-am citit»“ („Clichés de rentrée“).
Dosarul „Spécial rentrée“ debutează cu o cronică promiţătoare la romanul
lui Christine Angot, semnată de Anne Diatkine: cea mai recentă carte a celebrei
autoficţionare franceze (una dintre cele mai bune autoficţionare), autoare a
romanului L’Inceste/ Incest, împrumută, de data aceasta, perspectiva
mamei (în Incest ea focaliza pe imaginea tatălui incestuos), care ignoră
iniţial ceea ce i se întîmplă fetei sale, iar apoi, cînd află, nu aduce vorba
niciodată despre aşa ceva.
Cronica este foarte empatică, dar şi atentă la ceea ce constituie
specificul scriiturii lui Christine Angot, şi anume efortul de a transcrie
întotdeauna limba vorbită, inflexiunile – şi fluxul – limbajului oral
(împotriva clarităţii discursului, a enunţului definit de claritate „ca simbol
suprem al stăpînirii limbii, în defavoarea adevărului“ – exact tipul de discurs
cultivat de către tatăl incestuos, Pierre Angot, intelectualul pedant şi
elitist adorat de mama ei): „Un amour impossible nu e totuşi despre el,
acel bărbat care stăpîneşte limbajul [...], ci despre ea, Rachel Schwartz, şi
despre legătura fiicei cu mama sa“, scrie jurnalista. „Ce se schimbă radical
(aici, n.m.) faţă de celelalte cărţi?“ – se întreabă jurnalista, surprinsă de
tonul reconciliant al acestui roman. „Schimbarea să fie în faptul că e vorba de
o carte de reconciliere cu mama ei şi că fiecare dintre noi – mai ales noi,
femeile – se poate recunoaşte în ea? Sau ea constă în faptul că această
reconciliere are loc graţie auzului foarte fin al lui Christine Angot, care îi
permite să audă mai bine ca niciodată «interiorul frazelor»?“, scrie Anne
Diatkine, la finalul cronicii sale („Angot en douceur“).
Dintre cronicile de carte – trecînd rapid peste caricatura lui Amélie
Nothomb şi micul text ironic despre ultimul său roman (al 24- lea, unul în
fiecare an), Le Crime du comte Neville
(Albin Michel), nu foarte reuşit, pare-se –, mi-au mai atras atenţia alte două
cronici şi, aşadar, alte două cărţi: pe de o parte, o carte de ficţiune, dar cu
personaje reale şi dintre cele mai celebre în istoria ideilor franceze
(structuraliştii şi poststructuraliştii Barthes, Foucault, Sollers, Kristeva
ş.a.) – La Septième Fonction du langage (Grasset) de Laurent Binet,
prezentată de Donatien Grau, respectiv un eseu tradus din engleză despre chiar
această „pasiune franceză“ a ideilor – Ce pays qui aime les idées. Histoire
d’une passion française de Sudhir Hazareesingh (Flammarion, traducere din
engleză de Marie-Anne de Béru), carte recenzată de Patrice Bollon. Vorbind
despre cartea lui Laurent Binet, Donatien Grau îi critică latura
senzaţionalistă şi comercială şi îi alocă statutul de „obiect de consum“: „De
ce oare să citim, aşadar, această carte – se întreabă el ironic –, dacă nu
pentru că literatura este, şi ea, un obiect de consum şi pentru că, la urma
urmei, poate fi uneori agreabil să consumi o carte?“. Pe de altă parte,
Donatien Grau vorbeşte serios despre necesitatea de a relua discuţia asupra
perioadei structuraliste şi poststructuraliste franceze ca moment care aparţine
firesc istoriei ideilor franceze: „Rămîne să ne dorim ca romanul lui Laurent
Binet să fie adaptat cinematografic. Şi să recitim, îndeaproape, întreaga operă
a lui Roland Barthes, ca şi pe cea a lui Michel Foucault. Pentru a reîncepe“
(„Comment j’ai enterré les structuralistes“/ „Cum i-am îngropat pe
structuralişti“). Asta în contextul în care – să nu uităm –, anul acesta, se
aniversează centenarul naşterii lui Roland Barthes, iar redactorii revistei
anunţă şi difuzarea, pe 23 septembrie – pe canalul Arte –, a unui documentar despre
Barthes, Roland Barthes (1915-1980). Le Théâtre du langagede Thierry
Thomas.
Cealaltă carte anunţată mai sus este cartea unui autor englez (dar originar
din Mauritius), care realizează o istorie critică a vieţii intelectuale
franceze, carte ce a fost, pare-se, foarte gustată în Marea Britanie, încă de
la apariţie. Eternul joc ironic de ping-pong între francezi şi englezi, aş
spune, care mizează mult pe o serie de prejudecăţi culturale de lungă dată şi,
iată, cu viaţă lungă. Recenzentul, Patrice Bollon, are, de altfel, un
comentariu echilibrat şi agreabil, subliniind calităţile şi scăderile
volumului: autorul e un istoric al ideilor competent, de nouă generaţie în
Marea Britanie, care-şi împarte viaţa între Oxford şi Paris, definit – desigur
– de o „latură profund anglo-saxonă“. De reţinut, totuşi, semnalul de alarmă pe
care îl trage Patrice Bollon, în acord aici cu autorul englez – pierderea
gîndirii vii, pasionate, transformate în exerciţiu intelectual ce merge în gol,
desprins de mizele lumii actuale: „Gîndirea pare să fi devenit, în Franţa, o
activitate profesională ca oricare alta, o activitate asupra căreia nu mai
suflă vîntul pasiunii. Rezultă de aici exerciţii teoretice strălucite, uneori
chiar mai bune dintr-un punct de vedere tehnic ca cele din epoca French
theory, dar care nu mai spun nimic sau foarte puţin despre mizele cu care
ne confruntăm azi“ („Penser (et s’enliser) à la française“/ „A gîndi (şi a se
împotmoli în gîndire) à la française“). De citit şi un interesant interviu cu
scriitorul britanic Martin Amis („Je ne crois pas au mal, je crois à la mort“/
„Nu cred în rău, cred în moarte“), căruia Gallimard i-a refuzat ultimul roman
(editură ce-i publică romanele de 20 de ani), La Zone d’intérêt (titlul
francez), o satiră care are drept fundal Auschwitz-ul. De citit, de asemenea,
un consistent dosar Le paradoxe Zola, plus un text semnat Philippe
Claudel despre Georges Perec şi a sa celebră carte Les Choses, reeditată
anul acesta (Julliard) cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la publicare.
Închei aceste rînduri evocînd o scurtă notă (de Enrica Sartori) care spune
că, din martie a.c., directorul revistei La Revue des Deux Mondes,
scriitorul şi eseistul Michel Crépu – care a semnat şi în revista noastră o
rubrică, vreme de aproape un an – a fost înlocuit de către exdirectoarea
revistei Elle, Valérie Toranian (partenera lui Franz-Olivier Giesbert,
ex-director al revistei Point): consecinţa – noua directoare doreşte să
transforme venerabila revistă (cea mai veche revistă franceză şi europeană) într-o
publicaţie... glossy: „Ea face apel la metode de presă de tip magazin şi se
concentrează asupra copertei“, explică un colaborator, cu stupefacţie, ţinînd
cont de faptul că La Revue des Deux Mondes, înfiinţată în 1829, i-a
publicat pe George Sand, Chateaubriand şi Nerval, iar mai recent, pe Jean-Luc
Nancy ori pe Alberto Manguel.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu