Nu poţi omorî un om pentru o caricatură

În calitatea mea de jurnalist, dar şi de om de litere francofil, trebuie să spun că am fost foarte afectată de ceea ce s-a întîmplat pe 7 ianuarie la Paris. Am urmărit atent, zilele acestea, care s-au scurs de la teribilul masacru de miercuri, 7 ianuarie, din redacţia săptămînalului satiric Charlie Hebdo, reacţiile din presa franceză şi anglo-saxonă, dar – dat fiind că nu am televizor –, mi-au parvenit on-line, pe Facebook, de regulă, şi reacţiile mediilor româneşti la îngrozitorul eveniment. Sloganul spontan „Je suis Charlie“, născut din solidaritate cu victimele atentatului (şi ca reacţie la crimă), al cărui autor este – conform Huffington Post (versiunea franceză)[1] – Joachim Roncin, director artistic şi jurnalist muzical pentru magazinul Stylist, a început, în acelaşi timp în care se extindea „viral“ pe net şi aduna adeziunea oamenilor în faţa unei crime incalificabile, să fie umplut cu diverse sensuri şi conotaţii, care au repus pe tapet – rapid, confuz, amestecat – cam toate gravele probleme cu care se confruntă democraţia occidentală: imigraţia, gestionarea multiculturalităţii, discriminările sociale, sărăcia, capitalismul abuziv, raporturile economice cu ţările lumii a treia etc. De unde departajări dintre cele mai diverse – la noi şi aiurea – de sloganul „Je suis Charlie“ (cu varianta, în ocurenţă, „Je ne suis pas Charlie“). 

În media românească, aceste reacţii au mers de la critici îndreptăţite adresate Occidentului, căruia i se impută că nu a reacţionat în acelaşi fel la miile de oameni nevinovaţi (printre care femei şi copii) ucişi zilnic în ţările arabe sau faptul că furnizează arme teroriştilor, la critici din ce în ce mai absurde legate de calitatea estetică (!) a caricaturilor profesate de ilustratorii de la Charlie Hebdo (nu pun la socoteală faptul că cei care s-au pronunţat n-au nici o competenţă în domeniul caricaturii, a istoriei profesionale a acelor caricaturişti ori a istoriei revistei, şi nici nu s-au obosit să se informeze). „A introduce judecata estetică într-o crimă e cea mai servilă reverență făcută asasinilor“, scrie Florin Iaru în textul său de pe site-ul Bookaholic (în grupajul care adună opinii ale scriitorilor români legate de Charlie Hebdo[2], iar a căuta „vinovăţia” victimelor este o logică dintre cele mai abjecte. La fel de grave – pentru nivelul mentalităţilor din România – mi se par criticile legate de caracterul „necuviincios”, „ofensator” pentru religii, de lipsa de „bun-simţ“ a caricaturilor de la Charlie Hebdo.

O pudibonderie ciudată în faţa caricaturilor cu tentă vădit (şi provocator) sexuală de la Charlie Hebdo s-a conjugat cu o foarte îngrijorătoare „dezbatere“ privind limitele liberei exprimări şi ale satirei care, s-a spus, nu ar trebui să lezeze credinţele religioase ale celorlalţi . Or, acest lucru vrea să spună, clar: există subiecte tabu, iar ele ţin de... religie. E teribilă această reacţie, pentru că ea înseamnă – simplu – reintroducerea unei cenzuri, a unei limitări a expresiei libere (iar limitarea expresiei libere nu mai este expresie liberă); şi mai mult decît atît, o cenzură impusă de religios, asta însemnînd reîntoarcerea în timp, regresul de la statul laic şi democratic modern la obscurantism şi absolutism (iar în numele unei religii sau a alteia, am văzut pe 7 ianuarie ce se poate face). Limita libertăţii de expresie nu trebuie să fie decît limita impusă de lege, iar încălcarea ei se sancţionează tot prin lege. Nu poţi omorî un om pentru o opinie, o caricatură, o „ofensă“ (oricare ar fi ea, în condiţiile în care e greu să decizi în ce moment ea se poate numi ofensă). Dreptul la viaţă este esenţial în democraţie şi el primează asupra a orice altceva.

Legat acum de caricaturiştii francezi asasinaţi şi de tipul de umor practicat de ei, trebuie spuse cîteva lucruri. Ei trebuie situaţi şi înţeleşi într-o tradiţie laică şi ireverenţioasă de mai bine de trei secole, de la Iluminism încoace, dar cu „antecedente“ şi mai vechi, celebre şi canonizate – precum un Villon, Rabelais ori Marchizul de Sade –, ajungînd pînă la cele mai insurgente avangarde şi la mai ’68 francez. Unii dintre aceşti autori au fost stigmatizaţi atunci pentru ca francezii de astăzi să nu mai pună în chestiune „limitele“ exprimării libere a creativităţii, într-o ţară profund laică, cu un umor ireverenţios, provocator, „ofensator“, pe care nu-l întîlneşti la englezi (poate la un Oscar Wilde, el însuşi un admirator al culturii franceze, care şi-a trăit ultimii ani, după închisoare, în exil la Paris). În fond, singura limită a libertăţii de exprimare de care poate fi vorba este limita stabilită prin lege – iar pe aceasta din urmă caricaturiştii francezi n-au încălcat-o. 

„Franţa este un paradis“, din punct de vedere al legii (care nu cunoaşte limitările din zona anglo-saxonă, aceeaşi zonă care a blurat după masacru caricaturile cu Mahomed sau nu le-a preluat) – declară ei într-un scurt şi revelator film documentar (difuzat acum de New York Times[3]) realizat în 2006 de Jérôme Lambert şi Philippe Picard, în redacţia revistei, în momentul în care se decide punerea pe prima pagină a unei caricaturi cu Mahomed. Tot aşa cum e bine de ştiut că săptămînalul satiric enerva multă lume în Franţa prin caricaturile sale acide şi provocatoare (şi nu atît de uşor de decriptat, deloc rudimentare ori „imunde“, aşa cum le-au părut comentatorilor români din media, ofensaţi probabil de tenta lor puternic sexuală) – caricaturi atingînd absolut orice subiect social, politic, religios –, e bine de ştiut şi că francezii acceptau satira lor usturătoare, inconfortabilă, ofensatoare etc. Sarkozy e citat de caricaturişti, în acelaşi documentar, ca spunînd: „Prefer excesul de caricatură unui exces de cenzură“. 

Şi, nu în ultimul rînd, e bine de ştiut – pentru reacţiile din media românească (neinformată şi urechistă) – că aceşti caricaturişti erau adevăraţi profesionişti, nu erau nişte nepricepuţi iresponsabili, iar revista lor nu era vreun tabloid; dimpotrivă, patru dintre ei, cel puţin, Wolinski, Cabu, Charb (directorul publicaţiei) şi Tignous (victimă a fost şi un al cincilea, Honoré) erau caricaturişti foarte cunoscuţi, cu ani de muncă în spate şi colaborări la diverse reviste. Erau responsabili pentru ceea ce făceau, fuseseră avertizaţi de multe ori de oficialităţi, dar şi ameninţaţi direct de teroriştii musulmani (sediu incendiat, mesaje pe site-ul publicaţiei), şi totuşi au continuat să-şi facă meseria, să se exprime, în felul în care ştiau s-o facă cel mai bine – prin satira politică şi socială reprezentată de caricaturi. Le admir curajul extrem, în condiţiile în care s-au regăsit, practic, la un moment dat, singuri în acest demers de denunţare continuă a radicalismului musulman ( au apărut deja, în acest sens, în ziarele franceze, critici pertinente referitoare la lipsa de sprijin oficial şi instituţional în această luptă – de acum foarte serioasă – împotriva radicalilor musulmani, care acţionează deja şi racolează oameni pe teren francez).

În faţa unor oameni care aleg moartea, lumea civilizată şi democrată – care situează viaţa umană mai presus de orice ideologie, text, desen, caricatură, tip de umor etc. – devine dintr-o dată extrem de vulnerabilă, atacată nu numai în principiile ei democratice (pentru care a avut nevoie de cîteva secole să le obţină!), ci şi în securitatea ei, în sentimentul de siguranţă al cetăţeanului cu drept de expresie liberă. Din acest punct de vedere, ca cetăţeni liberi şi democraţi şi, în situaţia noastră, ca oameni de presă, intelectuali, artişti, creatori care ţin la libertatea de expresie – şi sînt complet vulnerabili dacă ea le este atinsă –, ar trebui să ne solidarizăm spontan cu Charlie Hebdo şi cu sloganul „Je suis Charlie“. 

Mai trebuie să spun, în final, că am fost surprinsă/dezamăgită de reacţiile stîngii intelectuale de la noi, fiindcă cele ale dreptei conservatoare erau previzibile. Sigur că dincolo de cei 12 oameni ucişi în redacţia Charlie Hebdo (plus răniţii şi victimele colaterale) există mii de oameni ucişi zilnic în ţările arabe, sigur că există un nedeclarat război de putere între Occident şi extremiştii islamici, sigur că există o vină a Occidentului (care face afaceri cu ţările arabe, le vinde armament etc.), dar dincolo de acest context global foarte grav, un act terorist concret şi la fel de grav– cu puternică încărcătură simbolică (atentatul la libertatea de expresie, la Europa raţională în care trăim şi la siguranţa noastră) – s-a petrecut sub ochii noştri, în Europa, la Paris, iar cei de stînga au refuzat să-l vadă şi să se solidarizeze cu el. Sau au fost deranjaţi de... ireverenţa religioasă a caricaturilor (tocmai cei de stînga). Ei au declarat Je ne suis pas Charlie, asta în condiţiile în care Charlie Hebdo era cea mai exemplară revistă de stînga cu putinţă, laică, independentă, critică cu orice parte a puterii, a abuzului şi a ipocriziei. De o ireverenţă şi de un curaj nebun (cum şi-ar dori să fie, poate, şi reprezentanţii stîngii autohtone, jurnalişti, la rîndul lor).

Şi în fond, aici nici măcar nu este vorba despre caricaturi – ci despre un act terorist, pur şi simplu (caricaturile au fost un pretext pentru a fixa o ţintă între multe altele, probabil, cu care teroriştii ameninţă), cu atît mai teribil cu cît el acţionează împotriva valorilor noastre cele mai preţioase; şi cu atît mai teribil cu cît acest terorism e deja un fenomen de masă (cu celule în Europa), cu cît Statul islamic se extinde şi ameninţă Europa. În faţa acestei realităţi, ar trebui să fim cu toţii solidari şi să fim toţi Charlie.

Apărut în Observator cultural nr. 755/ 16.01.2015

---

[1] http://www.huffingtonpost.fr/2015/01/07/je-suis-charlie-origine-createur-joachim-roncin-slogan-logo-solidarite-charlie-hebdo_n_6431084.html?utm_hp_ref=mostpopular

[2] http://www.bookaholic.ro/ancheta-scriitori-romani-charlie-hebdo-je-suis-charlie.html

[3] http://www.nytimes.com/video/opinion/100000003439513/charlie-hebdo-before-the-massacre.html