Poezia ca stare extatică

Cunoscuta poetă, prozatoare şi eseistă clujeană Ruxandra Cesereanu, profesoară universitară la Universitatea „Babeş-Bolyai“, a publicat recent două cărţi noi: pe de o parte, e vorba de un roman, Un singur cer deasupra lor (Editura Polirom, 2013), iar pe de alta, de un volum de poezie – California (pe Someş), Editura Charmides, 2014. Despre cel din urmă va fi vorba în rîndurile de mai jos, nu înainte de a spune că cele două cărţi ale prolificei autoare sînt de facturi cu totul diferite: romanul e o proză de tip realist (o proză de recuperare a temei comunismului), în vreme ce volumul de poeme continuă linia suprarealist-onirică cu care ne-a obişnuit deja poeta Ruxandra Cesereanu.

Cu toate acestea, California (pe Someş) este un volum aparte, probabil cel mai bun de pînă acum al poetei, în orice caz un volum ambiţios prin mizele pe care şi le propune: e vorba de un amplu poem – considerat în ansamblu –, spart totuşi în secvenţe distincte, fiecare dintre ele fiind alcătuită din trei straturi diferite (marcate prin corpuri de literă diferite: plain, italic, italic-bold), care urmează un fel de traseu ascendent, iniţiatic (cu accente mistice), la capătul căruia (ni) se revelează poezia. Iată finalul acestui traseu: „Şi am pătruns astfel în cutia toracică a lumii,/ şi am urcat la bucata de carne crudă a inimii,/ apoi am intrat invicţi în Akropolis,/ unde nu mai era diferenţă între oameni, animale, zei.// Poezia era singură”. Volumul se încheie cu versul trupei Eagles: „Welcome to the Hotel California“, care reprezintă, de fapt, declanşatorul acestui amplu text poetic, aşa cum declară chiar autoarea pe coperta a IV-a: „Mă întorceam spre casă – din plimbările cu bicicleta pe malul Someşului (n. m.) –, cînd am auzit un zvon de chitară şi nişte glasuri răzleţe: erau nişte băieţi şi fete care zdrăngăneau melodia Hotel California a trupei Eagles. Zvonul chitării şi glasurile acelea, ba subţiri, ba răguşite, m-au făcut să mă întorc în timp, pe vremea cînd eu însămi eram adolescentă şi cîntam cu prietenele mele de liceu (şi mai apoi cu acelea din facultate) aceeaşi melodie auzită acum, improvizată odinioară cu frenezie, fie pe malul Someşului, fie la diferite petreceri de liceeni ori de studenţi care se credeau buricul pămîntului. De la întoarcerea aceasta în timp a pornit totul, aici a fost declanşatorul unei cărţi întregi alcătuite dintr-un singur poem despre copilărie, adolescenţă, tinereţe şi maturitate. Şi despre credinţa mea în poezie“.

Or aici ni se dezvăluie – plecînd de la momentul proustian declanşator al unui flux al memoriei – cele trei straturi care alcătuiesc poemele: stratul aşa-zicînd real, exterior, cvasidescriptiv, reprezentat de malul Someşului (unde poeta îşi face plimbările crepusculare pe bicicletă); stratul metatextual, al reflecţiilor despre poezie şi un al treilea strat, regresiv, biografic, melancolic – al întoarcerii în timp, în „copilărie, adolescenţă, tinereţe şi maturitate“. De fapt – în ciuda marcării prin corp de literă diferit – cele trei straturi nu sînt etanşe, ele comunică fin, fluid, ca nisipul unei clepsidre, într-un soi de curgere textuală – şi temporală – hipnotică: „Lîngă rîu, celulele omeneşti se lipiseră într-un stup,/ apa era o preacurată groapă comună,/ căptuşită cu limbile iubiţilor./ Sărutul se preschimbase într-o crimă frumoasă,/ inimile îşi deschiseseră floarea de lotus din burtă./ Pe Someş pluteau ghirlande de păpădii,/ bărbaţi cu brîuri portocalii ţipau către un zeu indian:/ oare am ajuns pe Gange şi ne găsim în narcoza lui Shiva?// Febra în care am locuit se furişează sub pietre,/ dar eu o ţin strînsă aici, în pumn, în mijlocul verii./ Poezia e o gară cu multiple săli de aşteptare.// Odinioară, în vremea arşiţei, alergam prin conducte,/ muncitorii scurmau în pămînt pentru canalizare./ Apoi conductele s-au preschimbat într-un tunel pentru poezie./ Am călătorit cu Budila-Express, prin dimineaţa tinerelor doamne,/ într-o carte de iarnă, zgîindu-mă la faruri, vitrine, fotografii./ Ninsoarea era electrică la fanion./ La sfîrşit am găsit blindajul final“ (p. 14).

Trebuie spus că, spre deosebire de volumele anterioare, discursul poetic din California (pe Someş) este bine controlat stilistic, fără derapaje lingvistice, un discurs de impact, construit într-un anumit crescendo către punctul final. Miza lui este tocmai afirmarea – rînd după rînd, poem după poem – a acestei încrederi „tari“ în poezie – poezia care topeşte aluvionar, dar în acelaşi timp şi riguros discursiv, secvenţele descriptive, regresiunile biografice, reflecţiile metatextuale. Specifică poetei Ruxandra Cesereanu este desfiinţarea graniţei dintre exterioritate şi interioritate, topirea ei într-un flux poetic hipnotic. Exterioritatea evocată – malul Someşului – este de fapt tot o interioritate, o interioritate „lichidă“, ca să folosesc un termen frecvent al autoarei. Apa e un element frecvent al poemelor sale, evocînd lichidul amniotic, dar şi o fluiditate, o curgere a imaginilor poetice de tip suprarealist, asociate adesea şi cu „somnul“, plonjarea hipnotică în inconştient: „Scene lichide./ Pieptul nostru fericit de înotători şi perucile hidratate în maşinile salvării./ Pe Someş se găseau foile de cositor în care ne înveleam cerebelul,/ înainte de execuţia somnului de după-amiază./ Paznicii rîului aveau în buzunare sticle de bere,/ petele de pe mîinile lor alcătuiau o hartă a destrămării./ animale de casă se zbăteau în cuşti cu răsuflători“ (p. 11). Tot forme ale interiorităţii, peisaje onirice sînt şi oraşele/ ţările/ locurile evocate în poeme: Veneţia, Grecia, Acropole (Akropolis), California (laitmotivul declanşator al textelor din volum).

Cum spuneam, California (pe Someş) e mai mult decît un volum oniric, suprarealist, hrănit din imersiunea în amintire, în trecut; el este şi unul programatic, care vorbeşte despre poezie ca vocaţie de viaţă şi despre încrederea – din nou mai mult decît literară, existenţială – în poezie. Poemul citat în întregime mai sus conţine, în mod explicit, referinţe livreşti importante pentru propria poezie a Ruxandrei Cesereanu (Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Angela Marinescu), ca şi pentru contextul formator al poetei (comunismul anilor ’80).

În ce priveşte definiţiile date poeziei – văzută la final ca un fel de suflu universal, „unde nu mai era diferenţă între oameni, animale, zei“ –, ea este, rimbaldian, un drog, o stare extatică: „Şi atunci am ştiut:/ poezia e haşiş,/ noi vom mînca păsări de cocaină/ şi vom adormi cu lumina aprinsă“ (p. 16). Fiindcă a venit vorba de Rimbaud, există şi în volumul Ruxandrei Cesereanu aluzia la un „anotimp“ aparte – şi acela e vara, definită la un moment dat ca „metatimp“: arşita, lumina puternică, apa Someşului vara sînt tot atîtea elemente hipnotice care favorizează acest traseu ascensional al volumului către atingerea stării poetice.

California (pe Someş) este, aşadar, un volum puternic şi bine construit, probabil cel mai bun de pînă acum al Ruxandrei Cesereanu. Pe lîngă senzorialitatea şi senzualitatea imaginilor poetice, cu care ne-a obişnuit deja, noi sînt aici experienţa iniţiatică, extatică a stării de poezie/ poeziei, ca şi intenţia programatică de a afirma încrederea în poezie.

Ruxandra Cesereanu, California (pe Someş), Editura Charmides, Bistriţa, 2014, 60 p.

 Apărut în Observator cultural nr. 719/ 18.04.2014