Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder

 

„Am sentimentul că, trăind, sînt parte a unei enigme“

Jostein Gaarder, cunoscutul autor (norvegian) al bestsellerului Lumea Sofiei, „un roman al istoriei filozofiei“, publicat în 1991, ulterior tradus şi vîndut în întreaga lume, în peste 40 de milioane de exemplare, a venit la Bucureşti între 29 septembrie și 2 octombrie, la invitația Editurii Univers, care îi consacră o serie de autor. În această serie de autor, au mai apărut – pe lîngă Lumea Sofiei – romanele Fata cu portocale, Misterul de Crăciun, Ca într-o oglindă, în chip întunecat, Misterul cărților de joc și Castelul din Pirinei. Am stat de vorbă cu Jostein Gaarder vineri, 30 septembrie, la Librăria Cărturești Carusel, înaintea întîlnirii sale cu publicul românesc: un om foarte charismatic, de o căldură neobişnuită, aş spune, pentru un nordic şi pentru un autor de bestselleruri, obişnuit cu rutina întîlnirilor cu cititorii (interviu realizat în limba engleză).

Aţi predat filozofie şi istoria religiilor, şi aţi publicat cărţi de specialitate. Ce anume v-a făcut să treceţi la literatură, odată cu Lumea Sofiei? 

Am predat, într-adevăr, o vreme filozofie şi istoria religiilor. Înainte de Lumea Sofiei, am scris o carte care se numea The Solitaire Mystery, în care mi-am exersat pentru prima dată uneltele scrisului; a urmat un an de pauză în învăţămînt, perioadă în care m-am gîndit că aş putea să devin un scriitor full time. Pe de altă parte, după zece ani de predare, nu am putut să renunţ, pur şi simplu, la filozofie, şi m-am gîndit să scriu un fel de ghid accesibil de istorie a filozofiei. Îmi amintesc că i-am spus soţiei, la vremea respectivă, că începusem să scriu o carte care va interesa un public foarte restrîns – la care soţia mea, care e foarte pragmatică, mi-a răspuns: „Atunci scrie-o repede!“ (rîde). Şi chiar am scris-o foarte repede, cu toată filozofia pe care o aveam în cap, după atîţia ani de predare. Voiam să fie un fel de manual de filozofie, dar nu la modul plictisitor şi abstract; după cîteva luni, mi-a venit ideea personajului meu, Sofia, fetiţa care vine de la şcoală şi găseşte în cutia poştală o scrisoare ce-i este adresată. A fost începutul poveştii. Cred că oamenii au o abilitate înnăscută de a reţine poveştile, de a fi atraşi de poveşti. De asta m-am gândit să scriu o carte de istoria filozofiei apelînd la ficţiune, la povestea Sofiei – deşi scopul cărţii nu a fost unul literar. Creierul nostru nu reţine abstracţiile, informaţiile enciclopedice, datele, ci mai degrabă poveştile, ceea ce este concret. Dacă-mi oferiţi acum nu ştiu ce informaţii despre Bucureşti, pînă mîine sigur o să le uit, însă dacă-mi spuneţi o poveste despre Bucureşti, fără îndoială că o să mi-o aduc aminte! 

Publicul-ţintă al cărţii au fost tinerii şi studenţii dvs.?

Nu chiar, cînd am publicat cartea, îmi amintesc că am spus că e vorba despre o carte atît pentru adulţi, cît şi pentru adolescenţi de 15 ani. Intenţia mea a fost să ajung şi la un public adult. Şi adevărul e că, peste tot în lume, cititorii mei sînt, în procent de 50 %, adulţi. Şi mai cred că o poveste bună, captivantă pentru un copil sau un tînăr este, în egală măsură, o poveste bună pentru un adult. Pentru că, în fiecare adult, se află ascuns un băieţel sau o fetiţă, după caz. Dar situaţia inversă nu este valabilă: o poveste bună, scrisă pentru un adult nu este şi una potrivită pentru un copil. Pentru că, dacă într-un adult, se ascunde întotdeauna un copil, nu se poate spune şi invers, nu există un adult ascuns în interiorul unui copil! (rîde). Dar cred cu adevărat că băieţelul acela este tatăl unui bărbat, iar fetiţa este mama femeii adulte. 

Cum vă explicaţi succesul mondial al acestei cărţi (peste 40 de milioane de exemplare vîndute)?

E o întrebare foarte bună, fiindcă, aşa cum vă spuneam, nu mă aşteptam la un asemenea succes. I-am spus soţiei mele că va fi o carte pentru cîţiva oameni, nu mi-am imaginat nici măcar că va fi tradusă în suedeză ori daneză! Însă aveam o dorinţă ascunsă, totuşi, aceea ca prima mea carte, The Solitaire Mystery, să fie tradusă în engleză, franceză, germană etc. Dar mă gîndeam la prima mea carte, în nici un caz la Lumea Sofiei. Nu ştiu care e explicaţia succesului ei, dar azi, după 25 de ani de la publicarea ei, am o teorie în această privinţă, ba chiar mai multe. Întîi de toate, cartea articulează o serie de întrebări universale, care ne privesc pe toţi, în calitate de fiinţe umane. În Peru, Chile, Africa, peste tot în lume, oamenii sînt preocupaţi de aceleaşi întrebări legate de lume şi de condiţia lor – întrebările pe care le formulez în această carte: ce este lumea?, există Dumnezeu?, ce este justiţia?, ce este o societate bună, corectă? Aceasta este un aspect. 

Mai există un altul: în momentul în care am publicat cartea, multe state europene estice începeau să dezvolte o societate democratică. Apăreau aceste întrebări: ce este o societate bine organizată, ce este o societate democratică? Biserica, în Italia, Spania, Portugalia, Africa de Sud, îşi pierduse din influenţa exercitată asupra oamenilor. Biserica oferise pînă atunci răspunsul la astfel de întrebări. Cartea mea a venit să umple, poate, un gol, dar întrebarea este: în ce fel? Au fost oameni care au apreciat-o ca ficţiune de suspans, de mister, au zis că ea a fost chiar o antemergătoare a lui Dan Brown! (rîde). La drept vorbind, existenţa umană este aşa-zicînd epică. Eu unul, de pildă, detest petrecerile de cocktail, recepţiile sau mersul cu taxiul – în Norvegia, mulţi taximetrişti ştiu cine sînt – fiindcă, de fiecare dată, oamenii încep să mă chestioneze. Uneori, le întorc jocul, şi încep să le cer eu detalii despre viaţa lor, despre locul din care provin, despre convingerile personale etc. Dacă sînt îndemnaţi s-o facă, oamenii simt o reală plăcere în a-şi spune povestea vieţii. Şi culmea e că fiecare dintre noi deţine o astfel de poveste, o poveste interesantă – nu e vorba de un simplu joc aici! 

Scrieţi având în minte cititorii, un anumit profil al citiorului? Scrieţi pentru cititori, în fond?

Da şi nu. Cred că, uneori, am înaintea ochilor chipul editoarei mele (rîde). Pentru că ea va fi prima cititoare a cărţii! Am avut acelaşi editor, în toţi aceşti ani. În mintea mea, ocupă, cred, un loc înaintea celui deţinut de soţia mea. În orice caz, cînd scriu, nu mă gîndesc niciodată la critici. Dar atunci cînd apare cartea, citesc întotdeauna articolele care se scriu despre ea. Nu-i uşor cînd articolele nu sînt pozitive. 

Aţi declarat într-un interviu: „For me philosophy is not something just cerebral, it’s also a question of sensuality/ Pentru mine, filozofia nu e un lucru care ţine numai de cerebral, este şi o chestiune ce ţine de senzualitate“ . Puteţi explica această afirmaţie? 

Da, am spus asta, într-adevăr. Să ne gîndim puţin la întrebările filozofice, în fond filozofia are în centru o serie de întrebări. De exemplu: ce este prietenia? ce este iubirea? Sau marea întrebare ontologică: ce este lumea? Sînt întrebări fundamentale pentru mine ca om, pentru că ele vorbesc despre propriul meu destin. Există viaţă după moarte, există vreun Dumnezeu? Pentru mine, aceste întrebări nu ţin numai de o curiozitate cerebrală, ci privesc în egală măsură problema identităţii mele. Încă un exemplu – poate că întrebarea filozofică cea mai importantă în lumea de astăzi este aceasta: cum vom putea să prezervăm condiţiile de viaţă pe Pămînt? Uneori sînt întrebat: întrebările filozofice sînt ele eterne, permanente? Da, sigur că sînt, multe dintre ele, cum ar fi: există Dumnezeu? care este natura universului? ş.a.m.d. Dar uneori apar întrebări filozofice noi, cum este cea de mai sus. Acum să ne imaginăm că aş putea vedea viitorul, şi aş putea vedea faptul că specia umană se va stinge peste o sută de ani. Să spunem că aş putea salva specia umană apăsînd, chiar în acest moment, pe un buton. Aş face-o fără să ezit, şi nu ca un sacrificiu, ci dintr-un motiv care ţine mai degrabă de identitate: eu nu sînt doar acest corp, ci am o anumită identitate. Partea cea mai profundă a identităţii mele ţine de apartenenţa mea la specia umană. Aici e implicată senzorialitatea. Cu alte cuvinte, e vorba de întrebări filozofice existenţiale, diferite de cele pur academice, de care sînt mai puţin interesat. Cînd eşti pe moarte, să zicem, sînt lucruri pe care le regreţi şi altele pe care nu le regreţi: ai putea regreta, de pildă, că nu ai făcut mai multe plimbări la munte, dar nimeni nu ar regreta că nu s-a uitat mai mult la televizor. Nimeni nu se întreabă, în asemenea momente, care e distanţa pînă la soare, dar te poţi întreba, în schimb: „Oare ea m-a iertat?“. 

Care este, aşadar, în cărţile dvs., raportul dintre filozofie şi literatură?

Am scris o singură carte de filozofie, şi aceasta este Lumea Sofiei. Celelalate sînt cărţi de ficţiune, deşi sînt şi ele, întrucîtva, filozofice. Diferenţa este că, atunci cînd am scris Lumea Sofiei, am avut în minte un proiect didactic, am folosit ficţiunea, povestirea ca unelte pentru a vorbi despre filozofie. Dar lucrurile stau cu totul diferit atunci cînd vorbim despre The Solitaire Mystery sau despre The orange girl/ Fata cu portocale, unde povestirea se situează pe primul plan. 

Cărţile dvs. îi îndeamnă pe cititori să preţuiască „this fantastic enigmatic fairy tale we live in“. Sînteţi – chiar şi astăzi (declaraţia e din ’96)– un optimist în raport cu această lume în care trăim?

Da, cred acest lucru în continuare; îmi amintesc că, pe cînd eram un băieţel de vreo 11-12 ani, am avut acest sentiment că fac parte din misterul lumii. I-am întrebat atunci pe părinţii mei, care erau profesori: „Nu credeţi că e ciudat faptul că existăm, că această lume există?“. Şi ei mi-au zis, clătinînd din cap: „Nu chiar“. M-am simţit furios că părinţii mei credeau că lumea şi existenţa noastră sînt nişte lucruri normale. „N-ar trebui să te gîndeşti prea mult la asemenea lucruri“, mi-au spus ei, temîndu-se, poate, să nu o iau razna. Însă mi-am promis atunci să nu consider niciodată existenţa ca pe ceva dat, normal, obişnuit; şi cred că mi-am ţinut promisiunea. Am în continuare sentimentul că, trăind, sînt parte a unei enigme, a unui mister. Urmăresc descoperirile făcute de astrofizică, descrierea uimitoare pe care o face ea universului, după Big Bang. Dar ce a fost acest Big Bang? Nimeni nu ştie! De asemenea, am vorbit cu medici neurologişti despre creier, întrebîndu-i ce este conştiinţa, sau ce este memoria. Şi ei îmi spun: „Nu ştiu!“. Sînt, şi acestea, parte din enigmă. Toată lumea ştie că există o curiozitate, o abilitate înnăscută de a fi curios a copiilor, care pun tot felul de întrebări ce-i enervează pe părinţi. Eu cred că acest tip de curiozitate trebuie întreţinut – şi compar acest lucru cu ceea ce numesc înotul bebeluşilor. Poţi lua un bebeluş nou-născut şi-l poţi arunca în cea mai apropiată piscină: copilul va înota, nu se va îneca, pentru că ne naştem în apă. E o abilitate înnăscută, aşa cum este – şi trebuie menţinută – abilitatea de a fi curios, de a pune întrebări, de a pune întrebări critice. E o abilitate a tuturor copiilor, care nu trebuie alterată, stopată de adulţi. Este ca în faimoasa poveste a lui Anderson despre împăratul gol – pe care numai copilul îl vede ca atare! Sînt ţări (cum a fost şi cazul României din vremea lui Ceauşescu) în care, astăzi, oamenii sînt închişi pentru că au formulat astfel de întrebări.

Sînt întrebat adesea de ce am recurs la un personaj feminin, la Sofia. Prima mea reacţie a fost: „De ce nu?“. Dar în această lume specifică, trebuia ca protagonista să fie o fată: „sofia“ era un cuvînt de gen feminin în greaca veche, ce însemna „înţelepciune“. Chiar şi în primele biserici ortodoxe, din primele secole, în Grecia, Dumnezeu avea şi o „persona“ de gen feminin, o mască feminină, Hagia Sofia, care înseamnă „sfînta înţelepciune a lui Dumnezeu“. Le vechii greci, zeiţa înţelepciunii era Atena, cuvîntul latinesc pentru „înţelepciune“, „sapientia“ este, de asemenea, de gen feminin ş.a.m.d. De ce sînt de genul feminin? Nu ştiu, dar am o teorie: femeile simt, de regulă, nevoia de a înţelege lucrurile (exact ceea ce se numeşte filozofie), în vreme ce bărbaţii caută cel mai adesea să fie înţeleşi (opusul filozofiei)! A se vedea şi personajul Nora din celebra piesă a lui Ibsen, O casă de păpuşi.

Aţi predat şi istoria religiilor. Sînteţi un spirit religios, faceţi o legătură aparte între religie şi filozofie?

Sînt întrebat adesea dacă sînt creştin – şi, dintr-un anumit punct de vedere, aş spune da, sînt membru al Bisericii, cunosc învăţăturile Noului Testament. Dar nu cred în imaculata concepţie, şi nici în învierea lui Isus. Sînt creştin, dar nu sînt un credincios în această direcţie; cred că nu există o experienţă mai religioasă decît aceea de a privi cerul, Calea Lactee, stelele – puteţi să mă consideraţi un panteist, aş zice mai degrabă că am o experienţă mistică a vieţii, am sentimentul că sînt una cu natura. Nu m-aş numi o persoană nereligioasă, dar religia mea nu se află în identitatea mea creştină, dacă am o astfel de identitate.

 Apărut în Observator cultural din 12.10.2016

Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman Francez

 

Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman/Nouveau Roman în viaţă – dintre celebrii Nathalie Sarraute, Claude Simon, Alain Robbe-Grillet – s-a stins şi el pe 24 august, la 89 de ani (la spitalul Contamine-sur-Arve, în Haute-Savoie). Cunoscut în special pentru romanul său La Modification (1957, Prix Renaudot), scris la persoana a II-a plural („vous“), Michel Butor făcea parte dintr-o generaţie de scriitori (şi teoreticieni – a se vedea şi Tel Quel) care, pe urmele lingvisticii şi structuralismului, chestiona limbajul, punîndu-l în relaţie cu realul şi cu modalităţile de a acţiona asupra acestui real. Pentru că „una dintre cele mai importante modalităţi de a acţiona asupra realităţii presupune să treci prin limbaj“ („une des façons les plus importantes d’agir sur la réalité, c’est de passer par le langage“) – cum declară Michel Butor pentru Le Monde (citat de René de Ceccatty în Le Monde din 24.08.2016).

Astăzi, această „specialitate franţuzească“ (am zice) de a chestiona limbajul apare drept desuetă chiar şi la ea acasă, într-o epocă a internetului şi a tehnologiei avansate. Dincolo de asta însă, Michel Butor – alături de Claude Simon (Premiul Nobel 1985), Nathalie Sarraute sau Alain Robbe-Grillet, autori publicaţi, în epocă, de Éditions de Minuit („l’école de Minuit“) – marchează un moment inconturnabil de istorie literară franceză şi europeană (inclusiv românească, dacă ne gîndim la influenţele pe care Le Nouveau Roman le-a exercitat asupra prozatorilor optzecişti – de pildă, în cazul lui Mircea Nedelciu, care scrie texte la persoana a II-a şi problematizează în mod repetat limbajul, în secvenţele aşa-zis „textualiste“, metatextuale, autoreferenţiale, din prozele şi romanele sale).

Romanele experimentale ale lui Butor – în spiritul acestei căutări a noului/a noutăţii, pe care o proclamă însăşi denumirea de Nouveau Roman – au fost scrise în anii ’50: Passage de Milan (Minuit, 1954), L’Emploi du temps (Minuit, 1956) şi mai ales La Modification (Minuit, Prix Renaudot, 1957). Alături de ceilalţi reprezentanţi (citaţi mai sus) ai Noului Roman, Butor ilustrează – în anii ’50 – ceea ce Roland Barthes numeşte într-un faimos articol, în 1968, „moartea autorului“, deconstruind trama clasică, personajul, intriga (antipsihologism, antinaturalism) în favoarea unui tip de descriere (impersonală) de obiecte, de tip cameră de luat vederi – de unde şi numele de „şcoală a privirii/ l’école du regard“ care i se atribuie grupului de scriitori publicaţi (în tiraje limitate, dar foarte bine primiţi de critică) de Minuit (altfel spus „l’école de Minuit“). Reacţia lor polemică, novatoare în raport cu tipul de naraţiune tradiţională, ca şi chestionarea limbajului îi unesc, în acei ani, dincolo de diferenţele de scriitură. 

 Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon la éd. de Minuit. Foto: Mario    Dandero, 1959

Cu toate acestea, Michel Butor – în ce-l priveşte – scapă clasificărilor schematice. El are o evoluţie interesantă după această epocă a romanelor experimentale (romane obsesive, ale spaţiilor închise), transformîndu-se, odată cu trecerea anilor, într-un scriitor al spaţiilor largi, al explorării şi călătoriilor, al culturilor îndepărtate. Absolvent de filozofie, Butor nu reuşeşte să urmeze o carieră clasică de profesor în aceast domeniu şi se orientează către literatură. Va face o carieră de profesor de literatură în străinătate, înainte de a intra la Universitatea din Geneva, unde (după un sejur la Nisa) va preda cursuri – despre Flaubert, Balzac, Rimbaud ş.a. – până în 1991. Dar Butor a fost şi un mare călător, a predat cursuri şi a ţinut conferinţe în Europa şi în Statele Unite, în Asia şi Australia (cursuri adunate ulterior în volume). În urma călătoriilor sale, a publicat cărţi insolite precum Mobile (Gallimard, 1962) sau 6.810.000 litres d’eau par seconde (Gallimard, 1963), Transit (Gallimard, 1993) sau Le Japon depuis la France. Un rêve à l’ancre, (Hatier, 1995).

O lungă carieră profesorală – în multe locuri din lume, înainte de a se stabili la Universitatea din Geneva – urmează, aşadar, „perioadei sale romaneşti“, cum o numeşte scriitorul: „Dar cred – mărturiseşte el, în mod paradoxal – că am adus mult mai multă noutate după perioada mea romanescă decît în timpul acelei perioade. Dacă am reuşit să aduc ceva nou, asta s-a întîmplat pentru că am fost purtat de un elan novator ce-şi are originea în străfundul secolelor“ – citat în Le Monde din 24.08.2016. Citatul pledează, în fond, cît se poate de limpede pentru amestecul de nou şi vechi, de inovaţie şi tradiţie, şi marchează din ce în ce mai pronunţat evoluţia scriitorului dinspre inovaţie către tradiţie, dinspre experiment către profesorat.

După „perioada romanescă“, pe lîngă profesorat, Butor publică foarte multe volume (e un autor prolific) de poezie şi de eseuri, dar şi cărţi despre artă şi muzică, în ediţii limitate. Butor s-a ocupat, de pildă, de autori clasici ca Baudelaire, Rimbaud, Balzac şi, în ultimul timp, publicase o antologie (o selecţie personală) din opera lui Victor Hugo (Éditions Buchet-Chastel, în colecţia „Les auteurs de ma vie“). Pentru Butor, Hugo reprezintă un fel de „unchi“, care „mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a fost un sprijin de nădejde toată viaţa, pentru că a practicat forme foarte variate de scriitură“ (citat pe http://culturebox.francetvinfo.fr).

Prolificitatea autorului – retras, în ultimii ani de viaţă, într-un castel din Haute-Savoie, printre cărţile sale – e însoţită de modestie şi discreţie; Butor publică la diverse edituri, dintre care multe de nişă (cărţi-obiect şi ediţii limitate). Începînd cu 2006 (odată cu aniversarea a 80 de ani), Mireille Calle-Gruber a iniţiat publicarea seriei lui de opere la Éditions de La Différence. Pînă în 2010, au apărut douăsprezece volume, fiecare avînd peste o mie de pagini, în format mare. În 2004, scriitorul însuşi realizează o antologie din volumele sale de poezie, Anthologie nomade, în colecţia „Poésie“ de la Éditions Gallimard.

La BNF (Bibliothèque Nationale de France) au fost organizate mai multe expoziţii care au prezentat numeroasele sale volume apărute în tiraje restrînse, în urma călătoriilor întreprinse de-a lungul lumii: „La drept vorbind – scrie René de Ceccatty în Le Monde – orice ar fi putut să-i stîrnească o pasiune: un ierbar, un muzeu, un atelier, un album de fotografii, nişte ruine ori nişte colaje, o operă artizanală, un calendar sau o piesă de arhitectură. Toate acestea ar fi putut să-i stîrnească gustul pentru limbă şi un soi de datorie inepuizabilă de a le descrie. Se juca cu cuvintele la modul jovial ori senzual, dar fără superficialitate; cuvintele şi limbile străine; nu era însă un poet al efuziunilor lirice mai mult decît un poet formalist“.

Odată cu dispariţia lui Michel Butor, epoca Noului Roman – şi tot ce înseamnă ea, gust pentru experiment, pentru limbaj, pentru formă – se „istoricizează“ total, devine perioadă de istorie literară – una, însă, inconturnabilă în istoria literară (şi culturală) europeană.

Apărut în Observator cultural din 02.09.2016

Corespondenţă de la Paris

                     

Dosar Le miracle grec/Miracolul grec în Philosophie Magazine

Philosophie Magazine hors-série no. 30 propune un dosar pasionant, intitulat Le miracle grec, în care o serie de specialişti, filozofi, istorici, elenişti etc. sînt convocaţi să răspundă întrebării dacă secolul V înainte de Hristos, în care grecii au inventat „totul“ (cum se spune pe coperta revistei): democraţia, etica, istoria, matematicile, mitologia, filozofia, tragedia ş.a.m.d. reprezintă un „miracol“ în istoria civilizaţiilor lumii sau numai o „revoluţie“, care poate fi explicată prin diverşi factori contextuali. „Formula se naşte – scrie în editorial Sven Ortoli (redactorul-şef) – sub pana lui Ernest Renan, în a sa Rugăciune pe Acropole/ Prière sur l’Acropole, în care îşi exprimă emoţia în faţa «acestui loc în care perfecţiunea există». Însă are ea un sens? Nu, au răspuns Jean-Pierre Vernant şi succesorii lui. «Miracol» e un termen prea încărcat, prea creştin, prea simplist; el sugerează efectul unui fulger, care pune în paranteză istoria şi cauzalitatea, circulaţia ideilor şi modul în care ele se transformă în timp. În concizia lui fulgurantă, termenul privilegiază tendinţa supărătoare de a focaliza privirea numai asupra Greciei, şi în particular asupra Acropolelui din Atena. El impune distincţia între arian şi semit, şi ignoră acele rădăcini care coboară până la Egipt şi Babilon. În fond, spune Vernant, ar fi mai indicat să vorbim despre o revoluţie care se înscrie în timpul oamenilor şi care face trecerea, în mare, de la un univers mitico-religios la acela al raţiunii şi al inteligenţei critice. O revoluţie a gîndirii prin intermediul acestei curiozităţi reflexive («raisonnée») faţă de lume care poartă numele de filozofie şi despre care Platon şi Aristotel spun că are de-a face cu thaumazein, capacitatea de a se mira şi de a se nelinişti. Poate nu chiar un miracol, dar totuşi un fenomen ieşit din comun. În latină miraculum...“ – notează editorialistul.

Legat de influenţele pe care Egiptul antic le exercită asupra vechilor greci, mă opresc asupra excelentului interviu pe care egiptologul Jan Assmann îl acordă lui Wolfram Eilenberger (tradus din germană de Olivier Mannoni), Un lung dialog cu Egiptul/ Un long dialogue avec l’Égypte: „Dacă ne întrebăm cum o cultură a putut să fie atît de pregnantă timp de milenii, aş vorbi – în ceea ce priveşte Grecia – de un miracol al tradiţiei. Singura cultură cu care se poate compara este cultura ebraică. Actualitatea noastră occidentală poartă, aşadar, două amprente originare: cea dintîi este Israelul, adică Ierusalimul; cealaltă este Grecia, adică Atena“. Spre deosebire de evrei, grecii „nu cunosc, sub această formă, conceptul de revelaţie“; ei sînt inventatorii raţiunii – o invenţie care a marcat profund Europa –, înţeleasă ca „o formă de gîndire ce se conformează unor reguli determinate“. „O asemenea formă de gîndire, continuă Jan Assmann, trebuie văzută ca fiind în acelaşi timp socială şi diacronică. Ea comportă, aşadar, pe de o parte, un sistem de reguli prin intermediul căruia oamenii fac referinţă la ceea ce a fost deja gândit, şi o comunitate care îşi continuă, în baza acestui sistem, reflecţia în mod autonom“. 

Spre deosebire de greci, egiptenii – spre care grecii „avizi de cunoaştere“ îşi îndreaptă devreme atenţia, şi cu care întreţin schimburi comerciale –, nu sînt „nici teoreticieni, nici cercetători“, ci „practicieni“. Ei nu au o „gândire competitivă“, critică, precum grecii, ci o „gîndire cooperativă“, cu „o imensă nevoie de armonie“, de a se integra într-un „proiect comun“, în comunitate. În Israel, „e cu totul altceva: conceptul de revelaţie face să intre în joc o notă înalt autoritară şi normativă“. Dacă cultura ebraică, o „cultură a interpretării“, a continuat să exercite o influenţă puternică secole la rînd, în egală măsură cu aceea greacă, egiptenii, „mai degrabă rigizi şi departe de orice interpretare“, nu au reuşit să se menţină în aceeaşi actualitate. Grecii, însă, prin spiritul de deschidere, prin curiozitate, prin amestecul cu alte culturi, dar mai ales prin cultura competitivă, dialogică şi prin invenţia raţiunii, continuă „să fie prezenţi“, „să existe printre noi“: „Înainte de toate, grecii aparţineau unei culturi a disputei («une culture de la querelle»), o cultură a competiţiei. (...) competitivul, voinţa de a fi mereu cel dintîi, toate acestea sînt profund gravate în această cultură. Această formă de cultură a competiţiei atletice – care e şi una, mai ales, fizică – este subordonată dialogicului“. 

Filozoful Michel Serres crede, dimpotrivă, într-un „miracol“ grec, dar într-un sens probabilistic: un miracol este „un eveniment a cărui probabilitate de apariţie este aproape nulă“. Iar în cazul grecilor, acest miracol priveşte saltul de la concret la abstract, prin inventarea spaţiului geometric: „Aici rezidă miracolul. El e în acelaşi timp istoric şi cognitiv“. La rîndul său, filozoful Luc Ferry (fost ministru al Educaţiei) vorbeşte despre trecerea de la mitologie la filozofie în cultura greacă, un proces analog celui care, în istorie, face trecerea de la naraţiunea religioasă la discursul raţional şi laic. Filozofia a fost dintotdeauna, spune el, „legată de un proces de secularizare a unui moment religios care a precedat-o“, dar asta nu înseamnă că acest proces reprezintă o ruptură radicală; între cele două există, în acelaşi timp, o „continuitate secretă“. 

Istoricul François Hartog (fost elev al cunoscutului elenist Jean-Pierre Vernant) vorbeşte despre naşterea istoriei ca disciplină la vechii greci: dacă la Herodot istoria reprezenta un fel de anchetă dusă asupra trecutului, din perspectiva martorilor, la Tucidide, în schimb, istoria nu mai înseamnă „a spune poveşti“ („raconter des histoires“), ci a înfăţişa evenimentele prezentului în folosul generaţiilor viitoare. Închei prezentarea acestui pasionant dosar menţionînd interviul dat de istoricul Philippe Jockey (lui Catherine Portevin), în care acesta vorbeşte despre frizele colorate ale Parthenonului, despre faptul că, la vechii greci, frumosul era „pestriţ“ („bariolé“), iar albul imperfect: „De la Roma antică şi pînă la Europa modernă, toţi s-au străduit să cureţe templele şi statuile, răspîndind mitul Greciei albe“. La dosar a colaborat un amplu colectiv de specialişti, printre care: Cédric Villani, Paul Veyne, Jan Assmann, Luc Ferry, François Hartog, Michel Serres, Barbara Cassin, Claude Mossé, Philippe Jockey ş.a.

Apărut în Observator cultural din 19.08.2016

 

Montmartre

La Seine, la Tour Eiffel

Plimbări pe Sena