Un Goncourt meritat: "Să nu plângi" de Lydie Salvayre

A apărut de curînd, la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, romanul cîştigător al Premiului Goncourt 2014, Pas pleurer (Seuil, 2014)/ Să nu plîngi, în traducerea – foarte bună – a lui Doru Mareş. Cel mai celebru premiu literar francez – şi cel mai eficient, pentru că aduce vînzări de 200.000-300.000 de exemplare –, Premiul Goncourt ia deseori în calcul considerente de ordin editorial (vezi mai sus vînzările de carte pe care le determină), ca să nu mai vorbim de considerentele de tip politic şi social. Anul trecut, însă, premiul a fost decernat – în mod surprinzător, pentru că autoarea, Lydie Salvayre, nu se număra printre favoriţi – unei cărţi care frapează, îna - inte de orice, prin calitatea literară, printr-o scriitură de virtuozitate, şi în acelaşi timp de mare emoţie, dar în care coarda pateticului e strunită cu mult talent şi – orice s-ar spune – cu mult umor, în contrapunct. Favoriţi erau David Foenkinos, un scriitor mai tînăr, cu priză la public – care a luat, totuşi, Premiul Renaudot (premiu decernat în aceeaşi zi, îna - intea Premiului Goncourt), pentru un romanbiografie a unei tinere pictoriţe evreice, ucise la Auschwitz –, dar şi Kamel Daoud, jurnalistul algerian militant (împotriva fundamentalismului islamic) care a dat o replică... algerianăStrăinului lui Camus, în Meursault, contre-enquête (Actes Sud, 2014) (jurnalist pe care am avut ocazia să-l intervievez la Bucureşti anul acesta, la Bookfest, chiar pentru Observator cultural).

Lydie Salvayre are 67 de ani, şi vreo zece cărţi la activ, este psihiatru şi absolventă de Litere la Toulouse, şi e spaniolă: născută dintr-o mamă catalană şi un tată andaluz, refugiaţi în Franţa în timpului Războiului Civil spaniol din ’36. Ei bine, Lydie Salvayre scrie o carte răvăşitoare dedicată memoriei mamei sale, în care un destin individual – sau, altfel spus, istoria personală a mamei sale – retrasează cursul Istoriei mari, făcîndu-ne să înţelegem – aşa cum numai literatura o poate face –, pe de o parte, că vieţile indivizilor sînt supuse, inevitabil, Istoriei, iar pe de altă parte, că aceasta din urmă e făcută adesea din excesele (citeşte: fanatismele, extremismele) – repetabile – ale oamenilor. Şi că, dincolo de ideologii, de extremisme – care conduc la teroare, represiune, crime ş.a.m.d. –, ceea ce contează este viaţa oamenilor „de sub vremi“ (şi din spatele ideologiilor). Să nu plîngi reface, aşadar – din perspectiva şi adeseori prin vocea mamei sale de 90 de ani – acel teribil an ’36 al Războiului Civil spaniol, cu masacre care vin din ambele tabere (falangişti susţinuţi de catolici vs socialişti şi comunişti), un an care aparţine Istoriei mari, dar mai ales, aici, istoriei personale a mamei sale, anul cel mai intens din lunga ei viaţă şi singurul pe care şi-l aminteşte.

Memoria, istoria, uitarea

În paralel cu povestea mamei sale, scriitoarea aduce şi mărturia lui Georges Bernanos, scriitorul catolic (şi monarhist, iniţial simpatizant al Acţiunii franceze) de mare talent care a avut curajul să demaşte, în Marile cimitire sub lună (1938), crimele naţionaliştilor spanioli, făcute cu acordul tacit al Bisericii Catolice, în acel an 1936: „Vara radioasă a mamei mele, anul lugubru al lui Bernanos, a cărui amintire va rămîne înfiptă în memoria lui ca un cuţit pentru deschiderea ochilor: două scene ale aceleiaşi istorii, două experienţe, două puncte de vedere care, de cîteva luni, au ajuns în nopţile şi în zilele mele în care, cu încetul, s-au infuzat“, scrie Lydie Salvayre la finalul cărţii. Cele două planuri – confesiunea mamei sale, respectiv textul lui Bernanos – alternează, într-o carte tulburătoare despre „memorie, istorie, uitare“, ca să parafrazez titlul unei cărţi de Paul Ricoeur. Pentru non age - nara Montserrat – căreia apropiaţii îi spun Montse –, vara anului 1936 (singurul an pe care şi-l mai aminteşte), care începe cu o „insurecţie libertară“, este momentul în care „s-a produs inimaginabilul“, în care a descoperit iubirea şi libertatea, trăite cu pasiune, o vară „în timpul căreia, spune ea, a descoperit ce înseamnă viaţa şi care a fost, fără îndoială, singura aventură a existenţei sale“, aventură încheiată cu o sarcină nedorită, o căsătorie de nevoie şi exilul în Franţa. Plecată (dintrun cătun uitat de lume, cu legi imuabile) la oraş – într-un impuls revoluţionar – împreună cu fratele său, José, cel convertit recent la comunism (revoluţia şi comunismul reprezentînd pentru tînărul idealist de 18 ani restaurarea dreptăţii sociale şi a libertăţii fără constrîngeri), Montse, în vîrstă de 15 ani, îşi consumă iluziile şi pasiunea pe durata unei singure veri, pentru a intra apoi pe făgaşul unei lungi vieţi de resemnări şi cedări. Îndrăgostită, la oraş, de un soldat francez, după o noapte de iubire pătimaşă, rămîne însărcinată şi va trebui să se întoarcă în sat şi să se căsătorească cu Diego – fiul (dintr-o legătură de tinereţe) al proprietarului local de pămînturi –, un băiat cu un comportament destul de straniu, rival încă din copilărie al lui José, dar ajuns şi el, alături de cel din urmă, comunist fervent. Nu insist asupra tramei narative, merită descoperită în textul lui Lydie Salvayre, marcat de un tip de scriitură care înglobează mai multe voci (vocea naratoarei, vocea mamei) şi mai multe perspective (perspectiva naratoarei, a mamei, a lui Bernanos). (Auto)ironia şi umorul, exuberanţa şi deziluzia, tristeţea şi durerea, pasiunea şi resemnarea se împletesc – cu naturaleţe, ca tot atîtea faţete ale vieţii (emoţionale)/ perspective ale vîrstelor succesive – într-un discurs vibrant, de un patetism bine strunit.

În ce-l priveşte pe Bernanos, mărturia lui reflectă o acută problemă de conştiinţă: „Bernanos ştie perfect că nu e bine ca aceste adevăruri să fie spuse şi că i se vor reproşa cînd - va. Dar s-a hotărît să o facă nu pentru a convinge, spune el, şi nici pentru a scandaliza, ci pentru a se putea privi în oglindă, pînă la sfîrşitul zilelor şi pentru a rămîne fidel copilului care a fost şi pe care îl copleşea nedreptatea. S-a hotărît s-o scrie în momentul în care şi-a văzut propriul fiu sfîşiind, cu lacrimi în ochi, cămaşa albastră de falangist, după ce doi amărîţi, doi ţărani de ispravă din Palma, fuseseră asasinaţi sub ochii lui. (Yves va părăsi repede Falanga şi va fugi departe de Spania.) S-a hotărît s-o scrie pentru că scandalul unei Biserici în cîrdăşie cu militarii l-a rănit pînă în inima conştiinţei. [...] Însufleţit de litera şi spiritul a ceea ce el numeşte «catehismul său elementar», Bernanos nu se poate uita fără oroare la aceste omoruri săvîrşite, în numele Sfintei Naţiuni şi al Sfintei Religii, de către un mic grup de fanatici închistaţi în nebunia fanatică a dogmelor lor“. Mărturia lui (intelectual catolic şi monarhist) îi va atrage, evident, antipatia dreptei catolice. Pe de altă parte, şi revoluţionarii de stînga vor ajunge, în acest război civil, la aceleaşi orori, la aceleaşi crime. Prin personajul José – în acest caz –, scriitoarea pune în pagină ceea ce am putea numi deziluziile istoriei şi ale ideologiilor de orice culoare: în scene petrecute în cătunul spaniol uitat de lume, ea arată cum idealurile revoluţionare pure, comunitare şi comuniste se transformă, în scurtă vreme, în aceeaşi nevoie de control, de preluare a puterii (a se vedea conflictul dintre idealistul José şi pragmaticul Diego) şi într-o formă de ură împotriva taberei adverse; disensiuni apar şi între formaţiunile de stînga, de altfel, iar anarhistul José va sfîrşi împuşcat.

Un roman excelent

Ceea ce impresionează în roman este – pe lîngă vocea – de neuitat – a mamei sale (care se exprimă într-o limbă amestecată, franceză şi spaniolă, le fragnol, limba refugiaţilor spanioli în Franţa de după război), care conferă şi o latură experimentală discursului narativ – pledoaria implicită pentru umanitate, pentru viaţa individuală (cu entuziasmele, pasiunile şi frustrările ei), dincolo de orice ideologii, ce cad aici într-o amară deriziune. Chiar şi revolta iniţială a lui Montse (şi a fratelui ei José) împotriva proprietarului de pămînt din sat, don Jaime Burgos Obregón (la care se dusese pentru a se angaja servitoare), e pusă, la final, într-o nouă perspectivă: ajunsă nora lui don Jaime, între cei doi se instalează o afecţiune şi o tandreţe care o fac pe Montse să înţeleagă faptul că eleganţa manierelor, gustul pentru frumos şi rafinament fac parte, în fond, din viaţă, din respectul – omenesc – pentru celălalt şi pentru sine (şi vor constitui, în cazul ei, o formă de supravieţuire în exilul francez de mai tîrziu), departe de a fi un stigmat pus în cîrca clasei burgheze de către revoluţionarii comunişti (aşa cum, de partea cealaltă a baricadei, se vede cum revoluţionarii satului se satură repede de dezordine şi îşi doresc reîntoarcerea la disciplină şi control...). Există, în carte, şi o dimensiune spirituală (invocarea Bibliei, a lui Unamuno, a lui Bernanos), există şi o dimensiune psihologico- medicală (mama naratoarei este amnezică, tatăl ei, Diego, fiul, dintr-o mamă cu probleme psihice, al lui don Jaime, sfîrşise într-un sanatoriu etc.). Istoria transindividuală, memoria şi uitarea personală se adună, în Să nu plîngi, într-un discurs literar de mare frumuseţe, care ne aduce aminte că unul dintre rolurile importante ale literaturii este şi acela testimonial, de mărturie: de mărturie personală în numele umanităţii şi al umanismului (atît de compromis, din păcate) în faţa ideologiilor oarbe care fac istoria.

Lydie Salvayre, Să nu plîngi, traducere din franceză şi note de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2015, 272 p.

 Apărut în Observator cultural nr. 792/ octombrie 2015

 

"La rentrée littéraire" 2015: cărţi de ficţiune, cărţi de idei, controverse

Numărul pe septembrie din Le Magazine littéraire are un dosar special, consacrat romanelor care deschid la rentrée littéraire: printre ele, în capul listei, ultimul roman al lui Christine Angot, Un amour impossible (Flammarion), urmată de Alain Mabanckou, Petit Piment (Seuil), Éric Holder, La Saison des Bijoux (Seuil), Laurent Binet, La Septième Fonction du langage (Grasset), Mathias Énard, Boussole (Actes Sud), Delphine de Vigan, D’après une histoire vraie (J.C. Lattès). Să începem cu „cîteva poncife“ tipice pentru la rentrée littéraire, inventariate, în „L’édito“, de Pierre Assouline: „recolta e mediocră“, „totul se joacă dinainte“, „la rentrée e fără surprize“, „se publică prea multe cărţi“ etc. etc. „Să decretezi într-o lume în criză că se publică prea multe romane e un reflex de copil răsfăţat şi de naţiune bogată. Bine-ar fi să fie aşa“, notează Assouline, îna - inte de a încheia cu un simpatic citat din Borges, care invită la lectură fără umbră de orgoliu auctorial: „Uitaţi, aşadar, cifra avalanşei anunţate, uitaţi de poncifele rentrée littéraire şi însuşiţi-vă mai degrabă frumoasa vorbă a lui Borges: «Alţii pot să se laude cu cărţile pe care le-au scris, eu sînt mîndru de cele pe care le-am citit»“ („Clichés de rentrée“). 

Dosarul „Spécial rentrée“ debutează cu o cronică promiţătoare la romanul lui Christine Angot, semnată de Anne Diatkine: cea mai recentă carte a celebrei autoficţionare franceze (una dintre cele mai bune autoficţionare), autoare a romanului L’Inceste/ Incest, împrumută, de data aceasta, perspectiva mamei (în Incest ea focaliza pe imaginea tatălui incestuos), care ignoră iniţial ceea ce i se întîmplă fetei sale, iar apoi, cînd află, nu aduce vorba niciodată despre aşa ceva.  

Cronica este foarte empatică, dar şi atentă la ceea ce constituie specificul scriiturii lui Christine Angot, şi anume efortul de a transcrie întotdeauna limba vorbită, inflexiunile – şi fluxul – limbajului oral (împotriva clarităţii discursului, a enunţului definit de claritate „ca simbol suprem al stăpînirii limbii, în defavoarea adevărului“ – exact tipul de discurs cultivat de către tatăl incestuos, Pierre Angot, intelectualul pedant şi elitist adorat de mama ei): „Un amour impossible nu e totuşi despre el, acel bărbat care stăpîneşte limbajul [...], ci despre ea, Rachel Schwartz, şi despre legătura fiicei cu mama sa“, scrie jurnalista. „Ce se schimbă radical (aici, n.m.) faţă de celelalte cărţi?“ – se întreabă jurnalista, surprinsă de tonul reconciliant al acestui roman. „Schimbarea să fie în faptul că e vorba de o carte de reconciliere cu mama ei şi că fiecare dintre noi – mai ales noi, femeile – se poate recunoaşte în ea? Sau ea constă în faptul că această reconciliere are loc graţie auzului foarte fin al lui Christine Angot, care îi permite să audă mai bine ca niciodată «interiorul frazelor»?“, scrie Anne Diatkine, la finalul cronicii sale („Angot en douceur“).

Dintre cronicile de carte – trecînd rapid peste caricatura lui Amélie Nothomb şi micul text ironic despre ultimul său roman (al 24- lea, unul în fiecare an), Le Crime du comte Neville (Albin Michel), nu foarte reuşit, pare-se –, mi-au mai atras atenţia alte două cronici şi, aşadar, alte două cărţi: pe de o parte, o carte de ficţiune, dar cu personaje reale şi dintre cele mai celebre în istoria ideilor franceze (structuraliştii şi poststructuraliştii Barthes, Foucault, Sollers, Kristeva ş.a.) – La Septième Fonction du langage (Grasset) de Laurent Binet, prezentată de Donatien Grau, respectiv un eseu tradus din engleză despre chiar această „pasiune franceză“ a ideilor – Ce pays qui aime les idées. Histoire d’une passion française de Sudhir Hazareesingh (Flammarion, traducere din engleză de Marie-Anne de Béru), carte recenzată de Patrice Bollon. Vorbind despre cartea lui Laurent Binet, Donatien Grau îi critică latura senzaţionalistă şi comercială şi îi alocă statutul de „obiect de consum“: „De ce oare să citim, aşadar, această carte – se întreabă el ironic –, dacă nu pentru că literatura este, şi ea, un obiect de consum şi pentru că, la urma urmei, poate fi uneori agreabil să consumi o carte?“. Pe de altă parte, Donatien Grau vorbeşte serios despre necesitatea de a relua discuţia asupra perioadei structuraliste şi poststructuraliste franceze ca moment care aparţine firesc istoriei ideilor franceze: „Rămîne să ne dorim ca romanul lui Laurent Binet să fie adaptat cinematografic. Şi să recitim, îndeaproape, întreaga operă a lui Roland Barthes, ca şi pe cea a lui Michel Foucault. Pentru a reîncepe“ („Comment j’ai enterré les structuralistes“/ „Cum i-am îngropat pe structuralişti“). Asta în contextul în care – să nu uităm –, anul acesta, se aniversează centenarul naşterii lui Roland Barthes, iar redactorii revistei anunţă şi difuzarea, pe 23 septembrie – pe canalul Arte –, a unui documentar despre Barthes, Roland Barthes (1915-1980). Le Théâtre du langagede Thierry Thomas. 

Cealaltă carte anunţată mai sus este cartea unui autor englez (dar originar din Mauritius), care realizează o istorie critică a vieţii intelectuale franceze, carte ce a fost, pare-se, foarte gustată în Marea Britanie, încă de la apariţie. Eternul joc ironic de ping-pong între francezi şi englezi, aş spune, care mizează mult pe o serie de prejudecăţi culturale de lungă dată şi, iată, cu viaţă lungă. Recenzentul, Patrice Bollon, are, de altfel, un comentariu echilibrat şi agreabil, subliniind calităţile şi scăderile volumului: autorul e un istoric al ideilor competent, de nouă generaţie în Marea Britanie, care-şi împarte viaţa între Oxford şi Paris, definit – desigur – de o „latură profund anglo-saxonă“. De reţinut, totuşi, semnalul de alarmă pe care îl trage Patrice Bollon, în acord aici cu autorul englez – pierderea gîndirii vii, pasionate, transformate în exerciţiu intelectual ce merge în gol, desprins de mizele lumii actuale: „Gîndirea pare să fi devenit, în Franţa, o activitate profesională ca oricare alta, o activitate asupra căreia nu mai suflă vîntul pasiunii. Rezultă de aici exerciţii teoretice strălucite, uneori chiar mai bune dintr-un punct de vedere tehnic ca cele din epoca French theory, dar care nu mai spun nimic sau foarte puţin despre mizele cu care ne confruntăm azi“ („Penser (et s’enliser) à la française“/ „A gîndi (şi a se împotmoli în gîndire) à la française“). De citit şi un interesant interviu cu scriitorul britanic Martin Amis („Je ne crois pas au mal, je crois à la mort“/ „Nu cred în rău, cred în moarte“), căruia Gallimard i-a refuzat ultimul roman (editură ce-i publică romanele de 20 de ani), La Zone d’intérêt (titlul francez), o satiră care are drept fundal Auschwitz-ul. De citit, de asemenea, un consistent dosar Le paradoxe Zola, plus un text semnat Philippe Claudel despre Georges Perec şi a sa celebră carte Les Choses, reeditată anul acesta (Julliard) cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la publicare.

Închei aceste rînduri evocînd o scurtă notă (de Enrica Sartori) care spune că, din martie a.c., directorul revistei La Revue des Deux Mondes, scriitorul şi eseistul Michel Crépu – care a semnat şi în revista noastră o rubrică, vreme de aproape un an – a fost înlocuit de către exdirectoarea revistei Elle, Valérie Toranian (partenera lui Franz-Olivier Giesbert, ex-director al revistei Point): consecinţa – noua directoare doreşte să transforme venerabila revistă (cea mai veche revistă franceză şi europeană) într-o publicaţie... glossy: „Ea face apel la metode de presă de tip magazin şi se concentrează asupra copertei“, explică un colaborator, cu stupefacţie, ţinînd cont de faptul că La Revue des Deux Mondes, înfiinţată în 1829, i-a publicat pe George Sand, Chateaubriand şi Nerval, iar mai recent, pe Jean-Luc Nancy ori pe Alberto Manguel.

Apărut în Observator cultural nr. 791/ septembrie 2015

 

Lansări în fotografii: "Să nu plângi" de Lydie Salvayre

Lansare "Să nu plângi" de Lydie Salvayre, traducere de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, 2015

Alături de: Mihaela Dedeoglu (RFI), Luca Niculescu (RFI), poetul Sebastian Reichmann. Moderator: Denisa Comănescu (director editorial Humanitas Fiction). Miercuri, 23 septembrie 2015, la Librăria Humanitas Cişmigiu:

„Noi imnuri“ gravitaţiei

 

În 2015, Svetlana Cârstean a publicat un nou volum de poezie, Gravitaţie, şi în acelaşi timp şi-a reeditat volumul de debut (individual), Floarea de menghină, publicat iniţial la Editura Cartea Românească, în 2008 şi apărut acum, alături de Gravitaţie, la Editura Trei (în condiţii grafice foarte bune). Membru (fondator) al Cenaclului Central şi apoi al Cenaclului Litere al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (condus de Mircea Cărtărescu), Svetlana Cârstean a debutat, de fapt, în volumul colectivTablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995), alături de Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi Sorin Gherguţ (un volum mixt, de proză şi poezie). Tablou de familie este primul dintre cele două volume colective în care au debutat cenacliştii Litere, după modelul mai vechiului Desant optzecist – cel de-al doilea volum este Ferestre 98 (Editura Aristarc, Oneşti). Alături de colegii săi, Svetlana Cârstean aparţine – să-i spunem – generaţiei ’90, care vine pe filiera directă a optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, mentorul Cenaclului Litere, fiind el însuşi un optzecist de prima ligă). Fără violenţele de limbaj şi visceralitatea douămiiştilor, dar mai directă decît optzeciştii (preluînd însă de la ei biograficul, detaliul cotidian), poezia Svetlanei Cârstean afirmă o voce distinctă şi puternică, ce s-a făcut remarcată încă de la început. Debutul său individual din 2008, foarte întîrziat, care a reluat poemele din Tablou de familie (alături de cîteva texte mai noi), a obţinut, de altfel, toate premiile de poezie importante ale anului. După alţi şapte ani, Svetlana Cârstean revine cu un al doilea volum de poezie – foarte consistent, un volum atent construit, cu secvenţe recurente şi nuclee tematice care reiau, desigur, obsesii mai vechi ale poetei. 

Comunismul, la modul liric şi satiric

Crescuţi în comunism şi ajunşi la maturitate în primul deceniu postdecembrist, nouăzeciştii „efectuează doliul“ necesar (cu expresia lui Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015) în literatura lor, evocînd comunismul la modul biografic şi terapeutic. Îl evocă – ironic, satiric, sarcastic ş.a.m.d.– pentru a-l putea lăsa în urmă, în vreme ce douămiiştii vor împinge fronda pînă într-acolo încît vor eluda complet trecutul, pretextînd ruptura totală. Svetlana Cârstean, în ce-o priveşte, îşi construieşte întregul discurs poetic – în Floarea de menghină – în jurul copilăriei şi adolescenţei sale trăite în comunism: constrîngerea exterioară, „prizonieratul“ său (cu termenul poetei) sînt conţinute în simbolul „menghinei“ (altfel, o referinţă foarte concretă la orele de practică în atelier din comunism), iar forţa (mai bine spus graţia) poeziei de a depăşi acest cotidian oprimant o face să vorbească despre „floarea de menghină“. Suavitatea şi inocenţele vîrstei – chiar şi în cenuşiul comunism – se întîlnesc, la Svetlana Cârstean, în mod fericit, aşadar, cu graţia poeziei, într-un volum de un lirism intens, dublat adesea de un ton satiric (la adresa regimului): „Debutul întîrziat al Svetlanei Cârstean – scrie Simona Popescu (şi ea o nouăzecistă, formată la Braşov, în preajma lui Alexandru Muşina şi a lui Gheorghe Crăciun) pe coperta a patra a Florii de menghină – aduce în literatura română o autoare cu o scriitură directă, dar şi rafinată, cu un ton satiric şi liric în acelaşi timp, combinaţie care o face inconfundabilă“.

Într-adevăr, deşi ea însăşi o poetă a feminităţii, a vîrstelor succesive şi a „cîntecelor de trecere“ (ca Simona Popescu, dar şi ca Doina Ioanid, debutată în Ferestre 98), Svetlana Cârstean practică o scriitură directă, chiar cu accente retorice (vezi, de pildă, recurenţa „Bună dimineaţa, muncitori!“ din Floarea de menghină versus „Bine-ai venit, gravitaţie,/ în viaţa mea!// noi imnuri îţi voi scrie“ din volumul Gravitaţie), iar nu retractilă. Fără să aibă violenţele – etice, existenţiale – ale poeziei Marianei Marin, poezia Svetlanei Cârstean se apropie, totuşi, de poezia celei dintîi prin această directeţe, prin această gestualitate, această perfomare către exterior: „Carne din carnea mea/ sînge din sîngele meu/ eşti,/ tu,/ durere dragă./ Platoşă, armă, apă, prietenă, iubită,/ umbră veche/ carcasă nouă./ Limbă a mea/ în care corpul vorbeşte cu mine,/ dragon/ cu sex ca de femeie,/ ce eşti,/ azi îţi retez cu greu unul dintre capete,/ mîine vei fi aceeaşi din nou?/ Mîncînd carne vom supravieţui./ Propria carne“ (cîntec de trecere 2).

De la sarcasm şi ironie socială în Floarea de menghină, Svetlana Cârstean trece, în Gravitaţie, la melancolia personală, la sentimentele strict individuale: durere (durerea pierderii părinţilor), iubire (amoroasă, filială, prietenească). Poezia este – şi în acest caz, nu numai în contextul comunismului – o formă de supravieţuire, un mod de a deplasa, de a deconstrui, prin cuvinte, durerea, altfel spus de „a strica“ „jucăria numită durere“ (vezi motto-ul din Poezie fără moarte de Miroslav Antić). Aşa încît, spre final, în secvenţa 4. îmi place să beau apă după tine, poeta ajunge să afirme: „Durerea asta nici nu există,/ nu-i aşa,/ sînt numai gîndurile mele/ alergîndu-se unul pe altul/ o boare/ o rumoare a corpului/ nemulţumit de mine.// Iar cuvintele sînt/ moneda de schimb// şi singurul mod/ de a păcăli gravitaţia“. Aşa cum volumul de debut se construia în jurul „florii de menghină“ (constrîngere socială şi graţie poetică), cel de-al doilea se construieşte, la rîndul său, în jurul „gravitaţiei“ (care dă titlul cărţii, din nou). „Gravitaţia“, forţa de atracţie a pămîntului, este aici un alt nume pentru cădere, pentru abandonul în faţa durerii, a fricii, a deznădejdii, care pîndesc la orice colţ. Poezia Svetlanei Cârstean se ridică împotriva durerii pierderii celor dragi, împotriva timpului (a vîrstelor succesive) şi a singurătăţii. Un dublu sens – ascendent, respectiv descendent – traversează poemele acestui volum, şi el afirmă, de fiecare dată, viaţa, speranţa, vitalitatea, lupta: „Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea şi/ pămîntul decît cerul“, scrie poeta într-unul din poemele, de un lirism vibrant, adresate mamei în prima secvenţă a volumului, 1. d.u.r.e.r.e.a.; „Gravitaţie/ e/ atunci cînd el moare/ tu spui iar/ tatăl meu m-a învăţat/ tisa, molidul, bradul şi pinul. [...]// după două zile/ şi două nopţi/ te afli/ în aceeaşi cameră cu el.// nu lacrimile te atrag acolo/ ci nemişcarea“ – se spune într-un alt poem din secvenţa 2. revoluţiile. Iată şi sensul invers, ascendent, care chestionează, încă o dată, graţia poetică, puterea poeziei în raport cu viaţa: „şi cît mă poate ridica de la pămînt poezia/ întreb/ pînă unde zboară ei (porumbeii, n.m.)/ mă poate ridica?// [...]// zăpada înmoaie/ zidurile de la kalinderu,/ se vor topi odată cu ea,/ în oraşul acesta din viitor.// zăpada, această binevenită intervenţie,/ cade continuu peste ruine“ (poem din secvenţa4. îmi place să beau apă după tine). 

O poezie de impact

În privinţa nucleelor tematice de care vorbeam, lirismul elocvent al poetei este alimentat de ataşamentele şi culpele familiale (vezi şi motto-ul secvenţei 2. revoluţiile: „Trebuie să ne deşteptăm din existenţa părinţilor noştri“, Walter Benjamin), de „corpurile“ iubirii (se vorbeşte, la un moment dat, de „corpul mort al iubirii“), de vîrstele succesive ale feminităţii (copilul, fetiţa, femeia), de umbra singurătăţii şi a morţii: „Tu paralizezi lumea, Mamă,/ nici o ştiinţă nu e mai tare ca tine,/ atunci cînd mori./ Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii/ şi să ne ascundem acolo/ fericite amîndouă pentru totdeauna?/ Cu mine e altceva/ cu mine poţi sta/ mult şi bine./ Cu mine e invers./ Să nu te atingi de broşa mea/ doare rău dac-o scoţi“ – poem din primul ciclu, 1. d.u.r.e.r.e.a., închinat mamei. Iar în textul următor, versurile pun în scenă imagini deconstruite ale unei copilării „nervoase“, anxioase: „Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă. O mamă din alt secol/ mi-a cumpărat de Crăciunul ăsta/ un lego mare./ [...]/ Am primit un lego gata făcut./ Am să-ţi stric jucăria asta,/ am s-o fac bucăţi bucăţi.// Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă./ Prima bucată se desface cel mai greu./ E întotdeauna aproape înţepenită./ Apoi e din ce în ce mai uşor./ Prin ferestrele înalte intră aerul odată cu lumina./ Din cînd în cînd, umbra unui avion se apropie atît de tare“ – de notat o anumită stranietate a scenografiei care trimite, aici şi în alte locuri (vezi, de pildă, poemul Tablou de familie), la Cristian Popescu.

Pe de altă parte, patetismul bine strunit al textelor se întîlneşte – în contrapunct – cu un registru războinic („luptă“, „arme“, „ţeluri“, „revoluţii“), folosit la modul amar-ironic, retrospectiv, ca un soi de reminiscenţă a sarcasmului mai vechi la adresa retoricii sociale din comunism: „i-am spus/ eu nu merg cu tine la luptă/ lupta asta de stradă/ nu-i pentru mine/ lasă-mă desculţă în praf// dar el (tatăl, n.m.)nu şi nu/ pune-ţi sandalele şi hai odată/ şi eu nu şi nu/ şi el: viitorul tău e acolo/ va fi eroic/ îţi promit/ şi a fost/ au fost cozile/ sacoşele goale// puse la soare ca să marcheze rîndul de două zile/ şi lămpile cu petrol aprinse pînă noaptea tîrziu/ în apartamentul micuţ de cărămidă/ şi candelabrul din sufragerie de care nu mai era nevoie/ şi telefoanele lui acolo de unde se dă lumina/ de ce aţi întrerupt/ e vreo defecţiune/ nu e nici o defecţiune/ e o decizie/ [...]//iată-mă/ eroina sînt eu./ soră a mea,/ mă recunoşti?/ trădătoare/ asemenea mie/ de părinţi şi de ţară/ după ochi am ştiut că eşti tu/ unde ai luptat pînă azi/ cînd ne-am întîlnit?“ (din ciclul 2. revoluţiile). Şi totuşi, volumul Gravitaţia, în tot acest balans ascendent-descendent, nu încetează să indice acea forţă discretă – acele „resurse“, cu numele celui de-al treilea ciclu de poeme din carte – din spatele aparentei vulnerabilităţi, forţă care poate păstra echilibrul: „sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează să sară/ gravitaţia-i cel mai simplu/ de demonstrat. oricît de sus/ ai sări/ te întorci mereu de unde-ai plecat“ (poem din primul ciclu).

Directă, adesea adresativă (o poezie orală), cu accente retorice, poezia Svetlanei Cârstean e o poezie de impact, emoţională, puternică, marcînd una dintre vocile poetice de prim-plan de la noi, la ora actuală.

Svetlana Cârstean, Gravitaţie, poeme (2013-2014), Editura Trei, Bucureşti, 2015, 110 p.

Apărut în Observator cultural nr. 789/ septembrie 2015

 

De weekend