Interviu cu Antoine Compagnon, profesor la Collège de France

„Am putea reface firul unei vieţi plecînd de la textele de critică literară“

 

Pe 22 şi 23 februarie, cunoscutul istoric, critic şi teoretician literar Antoine Compagnon a venit la Bucureşti, în cadrul unui parteneriat realizat între Institutul Francez, Ambasada Franţei, Universitatea din Bucureşti şi Collège de France. Actualmente profesor la Universitatea Columbia (New York) şi la Collège de France din Paris, unde ocupă, din 2006, Catedra de Litera­tură franceză modernă şi contemporană (istorie, critică, teorie), Antoine Compagnon a participat, pe 22 februarie, la o întîlnire cu publicul românesc la Librăria Humanitas Cişmigiu, unde i-am avut ca invitaţi, în calitate de moderatoare – alături de universitarul francez –, pe Carmen Muşat şi Mircea Martin. Interviul pe care mi l-a acordat a doua zi a continuat, în mod firesc, discuţia începută cu o seară înainte, la întîlnirea cu publicul de la Librăria Humanitas Cişmigiu. Profesor de vocaţie şi „antimodern“ „plin de farmec“ el însuşi, interlocutor elegant şi empatic, Antoine Compagnon este cunoscut în România în special datorită cărţilor Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Editura Art, 2008) şi Ce mai rămîne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare (Editura Art, 2010).

Au trecut deja 11 ani de la apariţia Antimodernilor… Acum pregătiţi o nouă ediţie şi aţi scris o nouă prefaţă. În noul context cultural, politic şi social francez, în condiţiile unui reviriment al dreptei în ultimii ani, ce aţi schimba legat de acest concept al „antimodernilor“?

Nu, n-aş schimba nimic în ceea ce priveşte perioada istorică pe care o are în vedere această carte; pe de altă parte, în cei 11 ani care au trecut de la publicarea Antimo­dernilor…, au avut loc destule schimbări în panorama ideilor franceze şi e nevoie să aduc o serie de precizări în acest sens. Aşa cum spuneam la întîlnirea cu publicul de aseară, în momentul în care am propus termenul de „antimodern(i)“, el era complet absent în spaţiul nostru cultural. Nu exista nici o atestare recentă a uzajului acestui termen, trebuia mers destul de mult în urmă pentru a vedea ultima lui atestare. Şi anume în anii ’20 ai secolului al XX-lea, într-o carte a lui Jacques Maritain, intitulată Antimoderne, carte pe care o citez, de altfel, şi care se referea la disputele care existau în epocă între adepţii unui catolicism modernist şi respingerea acestui modernism de către Vatican. Era vorba de o inovaţie pe filieră bergsoniană, asimilînd în mare un anumit evoluţionism, în această „erezie“ modernistă a catolicismului. În 2005, cînd am publicat Antimodernii, termenul nu mai păstra nici o referinţă la acest sens precis cu care fusese folosit la începutul secolului al XX-lea. Nimeni nu-l folosea în 2005 pentru a defini gînditori contemporani, nimeni, aşadar, nu era numit „antimodern“ în contemporaneitate. În acel moment, termenul a reintrat în uzaj, de pildă, Papa Benedict al XVI-lea a fost calificat atunci drept „antimodern“; termenul era folosit din nou cu sensul de la începutul secolului al XX-lea. Dacă am folosit acest termen, a fost pentru că el nu avea în franceză o altă conotaţie, în afară de această referinţă religioasă. Eu i-am acordat sensul de „rezistenţă la modernitate în cadrul modernităţii“, renunţînd la referinţa religioasă. E un proces similar celui care vorbeşte despre antiiluminism („les anti-Lumières“), care face trimitere la o serie de gînditori ce sînt împotriva Luminilor, împotriva optimismului iluminist, fără a fi, totuşi, situaţi în afara epocii Luminilor (ci mai degrabă înă­untrul ei). Rezistenţi la modernitate, dar situaţi înăuntrul ei sînt, de pildă, Chateaubriand sau Baudelaire (despre care am scris în Antimodernii). După publicarea cărţii mele, termenul de „antimodern(i)“ a devenit mult mai curent, e folosit deseori pentru a desemna o anumită nostalgie a trecutului, un paseism, un conservatorism reacţionar care nu mai are nici o legătură cu mişcarea modernă, situaţie în care trebuie să precizez foarte clar sensul pe care i-l atribui eu. În ultimii ani – reanimată chiar anul acesta –, în Franţa a avut loc o dezbatere pe tema „noilor reacţionari“, apropo de o serie de publicaţii cu tendinţă conservatoare, dimensiune pe care eu nu o vedeam la „antimodernii“ mei – e vorba de o idealizare a trecutului care nu era prezentă la cei pe care eu îi numesc „antimoderni“. De unde necesitatea de a preciza lucrurile.

Diferenţa dintre reacţionar şi antimodern nu e totuşi una subtilă, dificil de trasat?

Da, este una subtilă, dar e întotdeauna mai dificil să defineşti o poziţie ambivalentă – aşa cum este aceea a antimodernilor. Cei pe care îi definesc drept antimoderni sînt personalităţi ambivalente, prinse în mişcarea timpului lor, dar care, în acelaşi timp, aruncă o privire în urmă (en arrière), către ceea ce rămîne în urmă. Spuneam că orice progres implică şi un anumit regret, iar acest tip de gîndire antimodernă e atentă la regret, la melancolia din spatele progresului. Însă regretul antimodern nu implică absolut deloc posibilitatea de a te întoarce înapoi, în trecut, şi în plus, nu implică idealizarea trecutului.

Alain Finkielkraut, de pildă, care a venit la Bucureşti în noiembrie anul trecut, mi s-a părut că înclină, în discursul său recent, tocmai spre această idealizare a trecutului.

Îl cunosc pe Alain Finkielkraut, facem parte – aş putea spune – din aceeaşi generaţie. Există multe puncte în comun – în modul de a gîndi – între mine şi el, dar şi chestiuni în care avem opinii diferite. Ca să dau un exemplu – avînd în vedere criza cu care se confruntă învăţămîntul în Franţa: chestiunea idealizării şcolii, a învăţămîntului în timpul celei de A Treia Republici – idealizare ce a devenit o adevărată mişcare de gîndire printre intelectualii francezi de azi.

Toată lumea ştie că, în Franţa, învăţămîntul nu merge bine: în fiecare an, 150.000 de elevi absolvă liceul fără să aibă competenţele elementare care să le permită să se descurce în viaţă; cu toate acestea, nu avem date statistice care să ne arate că şcoala din timpul celei de A Treia Republici era mai bună. Ştim doar că unii dintre elevi aveau rezultate bune, însă marea lor majoritate – nu. Cel mult 50% dintr-o generaţie de elevi obţineau certificatul de studii primare, iar 80% dintre ei treceau bacalaureatul. Şcoala celei de A Treia Republici – idealizată de mulţi intelectuali astăzi – lăsa, de fapt, de-o parte majoritatea francezilor. Diferenţa importantă era că, în timpul celei de-A Treia Republici (chiar şi în timpului celei de A Patra şi începutul celei de-A Cincea) existau locuri de muncă disponibile pentru această mare majoritate, deci pentru persoanele necalificate. Demografia şi societatea au suferit multe schimbări, astăzi, nu mai există prea multă agricultură în Franţa, nu mai există mulţi muncitori agricoli sau muncitori calificaţi („les OS“, categoria de la baza ierarhiei, muncitorii specializaţi din industrie). Deci asta e diferenţa: astăzi, dacă ieşi din şcoală necalificat, eşti condamnat la şomaj, lucru care nu se întîmpla în perioadele anterioare. Altfel, eu nu cred că învăţămîntul celei de-A Treia Republici reuşea să obţină un număr mai mare de absolvenţi calificaţi; el recunoştea un anumit număr de tineri merituoşi (o elită) pe care îi promova pînă la diplomele superioare (ceea ce se numeşte „ascensorul social“), dar acest lucru se întîmplă şi în învăţământul actual, în fond. Ca urmare, sînt de acord cu ideea lui Alain Finkielkraut privitoare la deficienţele învăţămîntului primar şi liceal din Franţa, dar nu cred absolut deloc că soluţia ar fi o întoarcere la învăţămîntul idealizat al celei de-a Treia Republici, care nu era un învăţămînt de masă, cum este cel actual.

În cultura română a existat o prejudecată care spunea că un critic literar nu e în cea mai bună măsură să se pronunţe asupra literaturii contemporanilor săi, dacă nu scrie el însuşi opere de ficţiune. Roland Barthes, la rîndul său, a vrut să scrie un roman – ultimul său curs la Collège de France se numeşte La Préparation du roman (Pre­gă­­tirea romanului) – dar nu a reuşit, totuşi, s-o facă. În cazul dvs., care aţi scris şi texte de ficţiune, care este raportul între cercetarea literară (istorie, critică şi teorie literară), pe de o parte, şi ficţiune, pe de alta?

Avem de-a face aici cu o problemă foarte veche, de pe vremea lui Sainte-Beuve. I s-a reproşat lui Sainte-Beuve – a se vedea obiecţiile lui Proust din Contre Sainte-Beuve, dar Proust nu e singurul care a avut îndoieli legate de acest mare critic al secolului al XIX-lea, care a reabilitat poezia Renaşterii şi care a scris o carte extraordinară despre Port Royal – că s-a înşelat în privinţa tuturor contemporanilor săi. E drept că Sainte-Beuve i-a neglijat pe Stendhal sau Baudelaire, pe care noi astăzi îi privilegiem. Sainte-Beuve a scris romanul Volupté, a scris poezie (despre care se spune că l-ar fi influenţat pe Baudelaire) – şi totuşi, el e perceput ca un critic care s-a înşelat asupra scriitorilor contemporani. Există, de altfel, ideea mai generală că profesorii se înşală asupra valorii contemporanilor lor; toată lumea se înşală asupra contemporanilor. Adevărul e că este mult mai greu să te pronunţi asupra literaturii atunci cînd nu poţi avea o anumită distanţă, cînd nu poţi aprecia, în contemporaneitate, care vor fi autorii ce vor marca generaţiile viitoare. Pro­fesorii prudenţi vorbesc despre trecut, nu despre prezent.

Pe de altă parte, există mai multe poziţii în privinţa raporturilor dintre critică şi ficţiune. Eu sînt partizanul apărătorilor criticului care este critic şi atît, are competenţele lui specifice şi nu are nevoie să le demonstreze prin alte competenţe (de scriitor: de poet sau prozator). Acum, în ceea ce priveşte cazul lui Roland Barthes – din ultimul său curs, La Préparation du roman/Pregătirea romanului –, acest curs nu a dus la scrierea propriu-zisă a unui roman  şi, cu cîteva zile înainte de accident, Barthes a formulat la curs acest eşec. Aici sînt două observaţii de făcut: pe de o parte, trebuie spus că, în aceeaşi săptămînă, el publica La Chambre claire/Camera luminoasă, care este, într-o anumită măsură, un récit de deuil, prima parte – o reflecţie asupra fotografiei, iar partea a doua – o naraţiune fantasmatică, ce se referă la moartea mamei sale; prin intermediul acestei regăsiri aproape proustiene dintr-o fotografie, în joc e, de fapt, doliul după mama sa. Le-am putea răspunde celor care-i reproşează că n-a scris romanul promis că această carte, La Chambre claire, este chiar romanul pe care îl scria în timp ce ţinea cursul La Préparation du roman. Pentru mine La Chambre claire e o carte foarte frumoasă, pentru că are o dimensiune romanescă, ficţională, de teatralizare a acestui eveniment care este descoperirea fotografiei ce o înfăţişează pe mama lui în copilărie. În plus, este o carte foarte frumoasă despre doliu – nu sînt atît de multe cărţi frumoase despre doliu, una e, de pildă, Albertine disparue, a lui Proust. Nu toată lumea este de acord cu acest lucru: sînt unii care spun că Barthes avea un alt proiect de roman, mult mai avansat decît ar părea în notele sale, pe care, dacă ar fi trăit, poate că l-ar fi terminat, inventînd astfel forma narativă care ar fi depăşit eşecul cursului său despre elaborarea romanului. Acel curs era şi o profesiune de umilinţă (humilité), pentru că Barthes era un om modest, nu striga niciodată „Victorie!“ şi nu se punea pe sine în evidenţă; deci se poate spune că, în consideraţiile făcute în ultimul său curs, era şi o anumită modestie. Poate că ar fi scris, în felul acesta, o carte care n-ar fi fost un roman convenţional – dar multe dintre marile romane ale secolului al XX-lea nu sînt romane convenţionale. Barthes căuta ceea ce el numea o terţă formă (une tierce forme) – ca Proust, ca Musil; se poate spune că În căutarea timpului pierdut e un roman? Un eseu? Sau Omul fără însuşiri? Probabil că spre această formă intermediară, între eseu şi ficţiune, se orienta, în acel moment al căutării sale, Roland Barthes.

Şi dumneavoastră?

Am scris cîteva texte literare (récits), într-adevăr, dar nu sînt sigur că există o coerenţă între cele două tipuri de demers (critic, respectiv ficţional). E drept, atunci cînd am scris povestirea (le récit) La classe de rhéto, în acelaşi timp am ţinut un curs la Collège de France, care avea legătură cu momentul pe care voiam să-l fixez, să-l analizez în textul meu. Am făcut un curs despre anul 1965-1966, fără ca nimeni să ştie că, în acelaşi timp, scriam o ficţiune despre acel an. Analiza anului cultural 1965-1966 la curs, aşadar, şi o ficţiune care se situa exact în acel an. Dar am făcut acel lucru în secret, cu o anumită discreţie, pentru că, la Barthes, de pildă, ceea ce e uimitor e faptul că proclamă sus şi tare: „o să scriu un roman“. Poate că a proclama sus şi tare faptul de a scrie un roman este calea cea mai sigură de a nu reuşi s-o faci. Scriitura literară necesită o anumită intimitate, o anumită discreţie.

La întîlnirea de aseară, Mircea Martin spunea că aţi rezervat biograficul zonei de ficţiune propriu-zisă. Eu cred că, dimpotrivă, există elemente de biografic (inclusiv în ceea ce priveşte biografia autorilor analizaţi în carte) chiar în Antimodernii, e un ingredient şi în analiza literară. Credeţi în această separaţie?

E o chestiune complicată, dar mi se pare că există o dimensiune autobiografică în textele de critică literară. Am putea să ne povestim viaţa prin intermediul textelor de critică, urmărind şirul de cărţi pe care le-am scris. E ca o naraţiune a propriei vieţi, cu interesele şi curiozităţile ei succesive. Cărţile, temele abordate sînt diferite, tot aşa cum sînt diferite, unele de celelalte, momentele unei vieţi – dar da, am putea reface firul unei vieţi plecînd de la textele de critică literară.

Meseria de profesor (universitar) este o vocaţie pentru dvs.? Aţi ajuns profesor de literatură franceză, deşi iniţial aţi absolvit l’École Polytechnique. Cum explicaţi succesul de public pe care îl aveţi la Collège de France?

E, fără îndoială, o vocaţie pe care am ignorat-o la început, dar cert e că mi-a plăcut întotdeauna să predau. Fac această meserie de aproape 40 de ani şi nu am simţit-o niciodată ca pe o povară. Nu m-a apăsat, ci mai degrabă m-a ajutat să mă deschid către lucruri noi, să mă înnoiesc. Cred că e bine să predai lucruri pe care nu le cunoşti, în felul acesta ajungi să descoperi lucruri pe care nu le ştiai. Învăţămîntul echivalează, într-un fel, cu formarea continuă. Se vorbeşte despre formare continuă în toate meseriile, cu excepţia profesorilor universitari! De fapt, meseria de profesor (universitar) chiar asta înseamnă – formare continuă: sîntem obligaţi să fim mereu la curent cu tot ce e nou în domeniu; profesorii universitari sînt, în fond, condamnaţi la formarea continuă. Iar atunci cînd faci cercetare, simţi nevoia, din cînd în cînd, să ieşi din tine, iar învăţămîntul îmi permite acest lucru. Cum spuneam, la început n-am ştiut că va fi o activitate care îmi va plăcea.

Roland Barthes joacă un rol în această „reconversie“ a dvs.?

Da, a fost unul dintre factorii care m-au determinat să aleg o carieră în învăţămîntul universitar, pentru că m-a încurajat să fac această opţiune. „Reconversia“ mea a coincis cu perioada în care l-am cunoscut: pe vremea cînd mergeam la seminariile sale eram inginer, iar în ’80, cînd a murit, am intrat în învăţămîntul superior. În orice caz, formaţia mea ştiinţifică (de politehnist) m-a făcut să adopt o anumită distanţă faţă de falsa ştiinţă care înconjura literatura, formalismul literar, în momentul în care eu am îmbrăţişat acest domeniu, în anii ’70, cînd erau la modă multe false ştiinţe; n-am căzut niciodată victimă a acestei iluzii scientiste a discursului literar. Formaţia mea comporta o exigenţă de comprehensiune care este, în fond, şi aceea a procesului de predare. Mă simt foarte nemulţumit sau frustrat dacă am impresia că studenţii mei ies de la unul din cursurile mele fără să aibă sentimentul că se simt mai inteligenţi decît erau înainte de curs. Nu vreau ca ei să iasă de la curs spunîndu-şi: „O, doamne, ce complicat şi ce greu de înţeles este!“, ci dimpotrivă, să iasă de acolo avînd cîteva elemente clare de comprehensiune a chestiunii cu pricina; m-aş simţi foarte prost dacă studenţii mei ar pleca de la curs cu un sentiment de obscuritate şi mai mare în privinţa ches­tiunii abordate.

O ultimă întrebare legată de cele două medii culturale şi de învăţămînt, foarte diferite, cel francez, respectiv american, în care activaţi ca profesor universitar. Unde vă plasaţi, aşadar, unde vă simţiţi cel mai confortabil? Vă adaptaţi în egală măsură la amîndouă?

Viaţa mea se petrece mai mult în Franţa decît în Statele Unite, în acest moment. În fiecare an, am un sejur în Statele Unite, pentru a preda literatură franceză (dar şi teorie literară sau literatură comparată). Dar, e drept, viaţa mea se petrece mai mult în Franţa, ca profesor la Collège de France. Trebuie spus că Universitatea americană este astăzi foarte diferită de cea franceză: dacă, în anii ’60-’70, ea era încă făcută în spiritul umanist european (erau profesori acolo mulţi intelectuali evrei emigraţi din Germania, după război), astăzi, în schimb, ea este dominată de cultural studies.

 Apărut în Observator cultural nr. 554 (812)/ 3-9 martie 2016