Antoine Compagnon la Bucureşti

 

În zilele de luni, 22 februarie, şi marţi, 23 februarie, cunoscutul istoric, critic şi teoretician literar Antoine Compagnon a venit la Bucureşti. Profesor la Universitatea Columbia (New York) şi la Universitatea Paris IV-Sorbonne (1994-2006), Antoine Compagnon ocupă, din 2006, Catedra de Literatură franceză modernă şi contemporană (istorie, critică, teorie) la prestigiosul Collège de France din Paris. Vizita lui în România (la Bucureşti şi la Cluj) s-a realizat în cadrul unui parteneriat realizat între Institutul Francez, Ambasada Franţei, Universitatea din Bucureşti şi Collège de France – pentru a susţine o serie de conferinţe şi de seminarii: prima conferinţă, intitulată Les Chiffonniers littéraires, susţinută la Universitatea din Bucureşti, a reluat tema cursului pe care Antoine Compagnon îl susţine, în acest moment, la Collège de France, iar cea de-a doua, Vivre au numérique, a avut la bază cartea pe care Compagnon a publicat-o în 2015, Petits spleens numériques, Éditions des Équateurs, 2015.

La Bucureşti, între aceste conferinţe (plus un seminar la Universitate), Antoine Compagnon a avut o întîlnire cu publicul românesc luni, 22 februarie, la Librăria Humanitas Cişmigiu. I-am avut alături (în calitate de moderatoare) – pentru a-l prezenta cititorilor săi români – pe profesorii universitari şi teoreticienii literari Carmen Muşat şi Mircea Martin (traducător din/în franceză: Cătălin Raţă). A fost o seară frumoasă, iar sala a fost neîncăpătoare, dovadă că renumele unui profesor universitar poate depăşi graniţele universităţii şi discursul său poate ajunge şi se poate deschide către un public mai larg. S-a discutat, în special, despre cele două cărţi publicate în româneşte la Editura Art, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Editura Art, 2008, cu o prefaţă de Mircea Martin; traducere din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu) şi Ce mai rămâne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare (traducere din engleză şi franceză de Laura Albulescu; primul text îi aparţine lui Donald Morrison; Editura Art, 2010), dar au fost evocate şi alte cărţi ale lui Compagnon, de pildă Cele cinci paradoxuri ale modernităţii (apărută la Editura Echinox, care anticipează, a spus Mircea Martin, Antimodernii) sau L’Âge des lettres, evocată de Carmen Muşat, o carte publicată în 2015, cu ocazia Centenarului Barthes, şi care face referire la corespondenţa lui Compagnon cu Roland Barthes.

Mircea Martin – cel care a iniţiat publicarea celor două volume la Editura Art – a declarat că Antimodernii reprezintă, în opinia sa, o carte „cardinală“ (e publicată, de altfel, în colecţia „Cărţi cardinale“, alături de Adorno, Harold Bloom etc.), pentru că ea mută perspectiva şi accentele dominante în ce priveşte viziunea asupra modernităţii culturale europene, în speţă franceze. Mircea Martin a trasat un scurt parcurs profesional al lui Antoine Compagnon, observînd că biograficul trece – cu discreţie – în opera de ficţiune a lui Compagnon, care o dublează pe aceea de istoric, critic şi teoretician literar. În privinţa prieteniei cu Roland Barthes, Mircea Martin a amintit faptul că Barthes i-a încredinţat lui Compagnon organizarea colocviului de la Cerisy din 1977 care îi era dedicat – la care Antoine Compagnon i-a răspus că, probabil, Barthes a considerat că, fiind inginer, va fi un bun organizator al evenimentului (lucru care nu s-a întîmplat întocmai, a adăugat Compagnon). Mircea Martin i-a mai propus istoricului şi teoreticianului francez două nume interesante de luat în considerare pentru lista sa de „antimoderni“: Cioran şi Benjamin Fondane.

Carmen Muşat s-a axat, în discursul său, pe celălalt volum apărut la Editura Art, Ce mai rămâne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare, atrăgînd atenţia asupra faptului că nu „moartea“ culturii franceze (cum titra, pe copertă, revista Time, la sfîrţitul lui 2007, anunţînd articolul lui Donald Morrison) reprezintă o ameninţare – fiindcă nici nu e vorba de o dispariţie a culturii franceze, a pierderii valorii ei, ci doar de o deplasare a ei din poziţia centrală pe care a ocupat-o multă vreme către o poziţie medie – ci riscul dispariţiei culturii umaniste în genere. Antoine Compagnon a adăugat că i se pare justificată şi justă această plasare (de către Morrison) a culturii franceze (bazată, de altfel, pe statistici şi date din spaţiul francez) în poziţia pe care o ocupă, realmente, în acest moment la scară globală (adică o poziţie medie), atîta vreme cît nu dispare cultura umanistă în sine, în această „democratizare“ a literaturii. S-a adus în discuţie şi problema subvenţionării de către Stat a culturii în Franţa, iar Compagnon a avut o observaţie interesantă: el a spus că şi în America e vorba tot de o subvenţie a culturii, doar că diferă mecanismele prin care aceşti bani ajung la cultură: fundaţiile private care finanţează cultura sînt, în fond, scutite de impozite la Stat, deci – a spus el – se poate vorbi şi aici de o finanţare care, în cele din urmă, vine tot de la Stat.

Întrebat cum se situează între cele două spaţii culturale – francez şi american –, Compagnon a subliniat diferenţa importantă care există între ele, dar şi pretenţia de discurs universal pe care ele şi-o dispută, de unde şi animozităţile cunoscute. Spaţiul cultural francez şi cel american, a spus el, „aiment à se détester“ – ceea ce denotă, totuşi, şi o parte de atracţie, de „iubire“ în aceste animozităţi reciproce. Pe de altă parte, New York-ul – acolo unde predă şi locuieşte aproape jumătate din an – e o metropolă cosmopolită, care nu are de-a face cu adevărat cu America propriu-zisă,  e un oraş pe care mulţi americani îl detestă.

Revenind la conceptul de „antimodern“, Compagnon a spus că adevăraţii moderni sînt cei care manifestă o anumită rezistenţă la modernitate, iar nu progresiştii fără dubii. Orice progres implică întotdeauna şi un regres, o pierdere, o anumită melancolie, iar progresiştii puri sînt nişte naivi. Astăzi, de pildă, din pricina măsurilor de securitate, cursa cu avionul la New York durează mult mai mult ca acum cîţiva ani – iată unde poate conduce progresul (avioanele, de altfel – a mai spus –, în afară de zborul economic, nu au mai progresat ca tehnologie de vreo 30 de ani).

Citez numai două dintre expresiile plastice la care a făcut apel Antoine Compagnon: una îi aparţine chiar lui Roland Barthes, căruia îi plăcea să spună că el se situează în „ariergarda avangardei“; cealaltă este imaginea modernului care înaintează privind în retrovizor, privind şi la ceea ce este/ ce lasă în urmă. Eu l-am întrebat dacă, prin conceptul de „antimodern“, nu a dorit cumva să neutralizeze ideologicul (dreapta versus stînga), şi a fost de acord că lucrurile pot fi văzute şi în acest fel.

La reproşul – care i s-a adus în Franţa – că l-a situat pe Barthes la dreapta, Compagnon a răspuns că, pentru el, atributul de „antimodern“ reprezintă un titlu de nobleţe, şi că este cel mai mare elogiu care i se poate aduce lui Barthes. De altfel, a spus el, Barthes a început cu un inventar al mitologiilor burgheziei şi a sfîrşit prin a critica les bobos, les bourgeois bohèmes. Compagnon l-a citat pe Thibaudet, care afirma că „literatura se situează la dreapta şi politica la stînga“. Roland Barthes a început şi a sfîrşit – dacă sîntem atenţi, parcurgînd pînă la capăt epoca sa formalistă şi semiotică –, cu o întoarcere la autorii clasici. De altfel, astăzi, Barthes cel prizat de public, s-a văzut anul trecut (cînd a fost Centenarul Barthes) din cifrele vînzărilor de carte în librării este ultimul Barthes – a continuat Compagnon: şi anume cărţi ca Fragments d’un discours amoureux sau La Chambre claire. Închei această scurtă consemnare cu un alt paradox (biografic) invocat de istoricul şi teoreticianul francez: el a declarat că a rămas fidel lui Barthes din perioada formalistă, că a fost marcat, culmea, de Barthes formalistul. Cadoul pe care şi l-a acordat cînd a intrat la Politehnică, a povestit el amuzat, a fost să cumpere – ca lectură de relaxare! – S/Z al lui Roland Barthes.

Apărut în Observator cultural nr. 811 / 25.02.2016