Corespondenţă de la Paris: Centenarul Roland Barthes

  

Centenarul Roland Barthes, marcat în Le Monde hors-série iulie-august 2015

 

La Paris, evenimentul cel mai important al momentului este, fără îndoială, centenarul naşterii lui Roland Barthes, eveniment marcat printr-o serie de evenimente: expoziţii, colocvii, numere tematice ale revistelor culturale. Este cazul numărului hors-série din Le Monde (în colecţia „Une vie, une oeuvre“, numărul pe iulie-august 2015) – despre care va fi vorba aici –, un supliment excelent, extrem de consistent, în care figura lui Roland Barthes este prezentată din diverse unghiuri de abordare, de către prieteni apropiaţi (cum au fost Philippe Sollers, Daniel Cordier sau Éric Marty, cel care a reeditat, în 2002, la Éditions du Seuil, seria de Oeuvres complètes ale lui Roland Barthes), de către scriitori şi editori (cum este Bernard Comment, care semnează un emoţionant şi competent portret al autorului), de către foşti studenţi (Colette Fellous, Chantal Thomas) etc. Numărul hors-série se intitulează Roland Barthes – L’inattendu. Le centenaire d’un révolutionnaire du langage şi conţine, pe lîngă portrete şi evocări, o selecţie din textele lui Roland Barthes însuşi – ca o invitaţie la (re)lectură –, o cronologie, bibliografia propriilor cărţi, plus a cărţilor despre Roland Barthes, un dosar alfabetic („lexique“) al termenilor propuşi de Roland Barthes, alcătuit de Tiphaine Samoyault, cea care a publicat recent o biografie monumentală despre Roland Barthes – totul asezonat cu extraordinare fotografii grand format ale autorului. 

Cine este, aşadar, Roland Barthes? Un spirit în continuă mişcare, adică un prototip al gîndirii moderne, un intelectual prin excelenţă nondogmatic şi situat mereu în afara sistemului, un scriitor şi un teoretician (şi amîndouă în acelaşi timp) care se lasă purtat de fantasma neutrului, a ieşirii din condiţionările, din sensurile prefabricate ale limbajului, un „revoluţionar“, prin urmare, al limbajului, Roland Barthes a fost, în acelaşi timp, şi un om al epocii sale – spun comentatorii săi din acest număr hors-série din Le Monde: adică al anilor ’50-’70 francezi (şi europeni), o epocă a lui mai ’68, a libertăţii de expresie şi sexuale, a chestionării establishmentului şi a limbajului ca loc al puterii, al demitologizării în spaţiul social – Barthes devine celebru, şi popular, prin cartea sa Mythologies, 1957, care, pe lîngă faptul că-i aduce notorietate, îi atrage şi resentimentul anumitor intelectuali şi universitari, care nu vor ezita să-l atace odată cu apariţia volumul Sur Racine, ce reuneşte cîteva studii disparate despre marele clasic francez. Împiedicat, în tinereţe, de tuberculoză de a urma parcursul universitar normal, Roland Barthes se salvează astfel, privind retrospectiv, de la capcana academismului: la începuturile afirmării sale, el întîmpină rezistenţa universitarilor (a se vedea celebra polemică cu Raymond Picard, în chestiunea Racine şi a „criticii noi“); nu este şi nu va rămîne un tip comod prin cărţile sale, cărţi prin care se reinventează de fiecare dată, prin care explorează mereu zone noi, prin care „ştie să facă un pas alături sau un pas înapoi pentru a lua distanţă faţă de sine însuşi, faţă de propriile sale credinţe şi de cele ale societăţii şi ale epocii sale“ – aşa cum scrie Bernard Comment în „Avant-propos“ („Éclairer le monde“). Mereu în avangarda ideilor, depunîndu-şi toată energia în vederea unei „literaturi noi“, a unei „critici noi“ – şi chiar, pe urmele lui Dante, a unei vita nova, după moartea mamei sale, care-l marchează iremediabil –, Barthes a avut, scrie Philippe Sollers, şi o scriitură politică, dar în sensul antic, de a trăi concret în prezent şi în spaţiul public, iar nu în sensul angajat-sartrian. Inteligenţă mobilă, fulgurantă, Barthes nu s-a lăsat prins în nici un sistem, nu a devenit rigid şi nici măcar academic, odată cu intrarea lui (la diferenţă de un vot!) la prestigiosul Collège de France. 

În portretul pe care i-l face (L’énergie du vivant), Bernard Comment (consilierul editorial al numărului, autor al cărţii Roland Barthes, vers le neutre, 1991) notează cu acuitate – traversînd cărţile şi evenimentele biografice ale lui Barthes: „Opera sa, angajamentul său în scriitură par să răspundă, de la început pînă la sfîrşit, unei dorinţe de a conjura moartea, unei voinţe obstinate şi strălucitoare de a menţine morţii în viaţă sau de a-i rechema la viaţă, de a-i face să revină la viaţă“ (trad. m.). De altfel, interpretarea pe care o dă clasicilor francezi (Michelet, Racine, Chateaubriand, La Rochefoucauld, Proust, Flaubert etc.) merge întotdeauna în sensul „întoarcerii la viaţă şi la contemporaneitate“; însă, continuă Bernard Comment, „expresia cea mai impresionantă a acestei fantasme de resurecţie a morţilor îşi va găsi plenitudinea în La chambre claire/ Camera clară, odată cu puternica fantezie fantasmatică a fotografiei ca eveniment în care fiinţa absentă devine în mod miraculos prezentă“. Scrisă după moartea mamei sale şi cu puţin timp înainte de propria lui moarte, La chambre claire este numai pe jumătate o reflecţie teoretică asupra fotografiei: de pe la mijlocul textului, „începe fascinanta ficţiune a resurecţiei, în care, prin intermediul unei fotografii de amator a mamei sale copil, autorul fantasmează asupra posibilităţii de a regăsi fiinţa iubită dispărută (mama sa)...“ – spune Bernard Comment, care nu ezită să califice această a doua parte a cărţii lui Barthes drept „una dintre cele mai extraordinare ficţiuni ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“. Mie această detestare a morţii, această „reînviere“ a fiinţelor dragi dispărute (făcută cu pasiune, cu disperare) mi-a amintit de Marcel Proust, pe care aflăm – din interviul acordat de vechiul său prieten Éric Marty lui Yann Plougastel – că Barthes îl „venera“. 

Éric Marty vorbeşte, în mod egal, de „marxismul“ lui Barthes, cu totul diferit de militantismul şi adeziunea lui Sartre la Partidul comunist (la Barthes a contat, spune el, influenţa unui militant troţkist, apropiat de Maurice Nadeau, în anii săi de tratament în sanatoriu, împotriva tuberculozei); de faptul că, în ultimele sale cursuri, despre „la préparation du roman“, el simulează, în fond, scrierea unui roman şi că nu se poate vorbi, în cazul lui, de „ratarea“ romanului. Despre homosexualitatea lui Barthes – care apare în Roland Barthes par Roland Barthes cu numele de „la déesse H“/ „zeiţa H“ (trimiţînd şi la haşiş) – Éric Marty crede că poate să fi influenţat, la modul subtil, Fragments d’un discours amoureux, şi – ceea ce e mai interesant –, consideră că discreţia pe care a păstrat-o în această privinţă nu a venit „nici din laşitate, nici din teamă, ci pentru că, după el, era ceva copilăresc şi naiv să crezi că această revendicare ar avea un sens. Era un fel de aroganţă comunitară, care nu era de la sine înţeleasă“ (cu rezerva, totuşi, că Barthes se temea ca mama lui să nu afle de propria-i homosexualitate).

Întrebat în ce fel trebuie citit/ recuperat astăzi, Éric Marty afirmă (şi are dreptate!): „Barthes ne învaţă în primul rînd că fiecare trebuie să-şi trăiască propria epocă. Epoca actuală aduce provocări mult mai redutabile decît cea în care a trăit el. Lectura lui Barthes nu trebuie, aşadar, să ne servească de alibi pentru a refuza să trăim criza şi absenţa de gîndire actuală. Trebuie să refuzăm să fim nostalgici, să ne jucăm de-a exegeţii lui Barthes“. Éric Marty a publicat anul acesta un album Roland Barthes la Seuil (Roland Barthes. Album, expus la vedere în librăriile din Cartierul Latin), ce reuneşte scrisori şi documente inedite; el este şi comisarul expoziţiei Les Écritures de Roland Barthes. Panorama organizată de BNF (la Bibliothèque Nationale de France) pînă pe 26 iulie 2015.

Philippe Sollers, la rîndul său, vechi prieten al lui Barthes la Tel Quel (deşi foarte diferiţi ca temperament şi angajament), pregăteşte şi el, pentru toamnă (noiembrie 2015), la Seuil, un volum, L’amitié de Roland Barthes. Barthes „avea un gust profund al secretului, al replierii“, mărturiseşte Sollers, „nu era un explorator al extremelor“. „Ceea ce e interesant (...) – mai spune el – este faptul că critica sa nu este niciodată ideologică, nutrită de vreo speranţă în vederea viitorului. Acesta e rolul lui Sartre“ (trad. m.). 

Explorator nu al extremelor, dar în permanenţă al noului, inteligenţă în mişcare şi „individ multiplu“, precursor al ideii de „societate a spectacolului“ (cum spune Sollers) şi chiar al... autoficţiunii prin cartea sa Roland Barthes par Roland Barthes, Barthes rămîne un intelectual inconturnabil al secolului XX european, căruia francezii îi aduc – prin seria de manifestări care marchează centenarul naşterii sale – un omagiu aşa cum ştiu ei s-o facă, atunci cînd vine vorba de prezervarea memoriei culturale şi a marilor lor autori.

Apărut în Observator cultural nr. 780/ iulie 2015