O poezie a autoflagelării

Domnica Drumea (n. 1979) este autoarea volumelor de poezie Crize (Editura Vinea, 2003) şi Not for sale (Editura Cartea Românească, 2009), şi a fost prezentă în volumul colectiv 40238 Tescani (Editura Image, 2000). În 2014, ea a revenit cu un nou volum de poeme, Vocea, apărut la Editura Charmides. Fostă membră a grupului fracturiştilor (după numele revistei Fracturi, apărută la Bucureşti la începutul anilor 2000, revistă al cărei manifest poetic este semnat de poetul Marius Ianuş şi de poetul, prozatorul şi dramaturgul basarabean Dumitru Crudu), un grup de tineri neoavangardişti, contestatari ai statu quo-ului la începutul anilor 2000, Domnica Drumea a păstrat, cred, din revolta aceea tinerească o teribilă violenţă a imaginii poetice. Vocea este un volum de poeme pe cât de subţire, de discret, pe atât de intens, de puternic la nivelul imaginilor: aş spune că acestea din urmă sunt de un evident expresionism („vocea” poate trimite, fără îndoială, la „Strigătul” lui Eduard Munch), dar unul à rebours, consumat, în mod paradoxal, ca o ardere internă. Cred că strigătul acesta mut – amestec de disperare paralizantă, singurătate, izolare şi impuls autodistructiv – e redat cel mai bine de versurile: „ţip cu gura închisă/ tu nu mă auzi”. Ele definesc, în fond, mişcarea esenţială a poemelor, în care „vocea” este, pe de o parte, cea care se exprimă (eul poetic), iar pe de alta, vocea celuilalt („tu”), din ce în ce mai lipsită de consistenţă, fantasmată: „vocea ta e cu mine/ vocea ta caldă şi vocea ta rece/ apoi ochiul de reptilă/ nu mai ştie nimic” (Anatomie).

În poeme concise şi violente, Domnica Drumea construieşte – la modul cel mai crud – o întreagă imagerie a autoflagelării: negare de sine, autodistrugere, dezgust, ură de sine. La autoflagelare se adaugă apatia ca o formă de regresie, dar şi de paralizie fizică, generată de anxietate şi de solitudine. Iată, de pildă: „din patul meu de muribund/ îmi ridic mâinile moarte spre tine”. Sau: „mă ridic din somn/ dureros/ ca desprinderea de un făt siamez// înregistrez imagini/ cu ochii mei imobili// un organism inert/ o formă obscură de viaţă”. Sau, în poemul final: „când aruncătorul de cuţite îşi fixează ţinta/ stau nemişcată şi nu respir./ sunt o femeie singură/ care se apropie de moarte./ îmi caut disperată mâinile./ prin subteranele sufocate de oameni,/ îmi caut disperată mâinile”. În altă parte, poeta declară: „îmi sunt propriul duşman// construiesc strategii/ subtile de autodistrugere// ca un embrion / într-un acvariu de smoală/ îmi descopăr organele” (p. 39). Abandonul, singurătatea („singurătatea urbană”) reprezintă, pentru a spune aşa, contextul exterior, social (un peisaj urban rarefiat, pustiu, ca de apocalipsă; un iubit absent)  vinovat  pentru această întoarcere brutală, furioasă, autodistructivă a poetei asupra ei înseşi: „mă obişnuiesc cu abandonul/ cum te obişnuieşti cu un instrument de tortură// (...)// declanşez întruna alarme/ mă autodenunţ” (p. 21). 

Pe lângă directeţe necruţătoare, pe lângă visceralitate, poemele conţin şi o anume recuzită „neagră”, construită în jurul imaginii morţii (şi chiar a putrefacţiei), a abandonului şi lipsei iubirii, a refuzului vieţii sociale, dar şi, cum spuneam, al propriei negări de sine: „cutie neagră”, „apă murdară” versus „orbii cu bastoanele albe”, „fluturii albi cu ochii lor monstruoşi”, sau „îngerii albi”; „câmp nesfârşit de zăpadă” versus „câmp nesfârşit de zăpadă murdară”. O repetată antinomie puritate vs maculare se întâlneşte cu o alta: lumină vs obscuritate: „traversăm câmpuri golite de lumină/ un peisaj sterp în care nu mai pot/ să mă ascund” (p. 55); „un cer solar se lasă peste mine” (p. 25).

Volumul Domnicăi Drumea îmi evocă, în mod paradoxal, doi poeţi foarte diferiţi: pe de o parte, pe Mariana Marin, prin expresionismul imaginii (îndreptate aici către interioritate, iar nu către social), iar pe de alta – pe George Bacovia, prin recuzita aceea „neagră”, simbolică, alcătuită din contraste, din antinomii, de care vorbeam mai sus. Vocea este un volum intens, puternic, unul dintre volumele de poezie bune ale anului care s-a încheiat recent. Închei aceste rânduri cu poemul Puritate: „ziua din care nu vreau să mă ridic/ ca dintr-un coşciug de gheaţă// o să mor cu inima uscată şi bătrînă/ ca a tuturor oamenilor// citesc despre puritate/ ea e singura care poate lua orice formă/ şi tot ea o poate distruge/ la fel cum creierul meu/ distruge apatic/ orice comandă spre mîna/ pregătită/ să mîngîie”.

Domnica Drumea, Vocea, Editura Charmides, Bistriţa, 68 p.

Apărut în România literară nr. 4/ 2015